ICCJ. Decizia nr. 7936/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7936/2011
Dosar nr.1594/107/2010
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată de reclamantul A.R. s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său tată M.R. la pedeapsa de 12 ani închisoare muncă zilnică dispusă prin Sentinţa penală nr. 293/1953 a Tribunalului Militar, pentru săvârşirea infracţiunii de „uneltire împotriva ordinii sociale"; să se dispună obligarea pârâţilor la plata, în favoarea reclamantului, a echivalentului în lei la data plaţii a sumei de 821.200 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său tată M.R. la pedeapsa închisorii corecţionale dispusă prin Sentinţa penală nr. 170/1968 a Tribunalului Militar Timişoara, pentru săvârşirea infracţiunii de „trecere frauduloasă a frontierei"; să se dispună obligarea pârâţilor la plata în favoarea reclamantului a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 84.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1642/2010 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea; s-a constatat că condamnarea tatălui reclamantului, defunctul M.R. prin Sentinţa penală nr. 293/2009 iulie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial al oraşului Stalin, în Dosarul nr. 272/1953 la o pedeapsă de 20 de ani muncă zilnică şi 5 ani degradare civică pentru săvârşirea faptei, prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. Carol al II-lea din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic; s-a constatat că, condamnarea tatălui reclamantului, defunctul M.R., prin Sentinţa penală nr. 170 din 20 septembrie 1968 a Tribunalului Militar Timişoara în Dosarul nr. 170/1968 la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 267 alin. (1) C. pen. Carol al II-lea din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl acestuia prin condamnare cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba, prin Decizia nr. 15 din 21 ianuarie 2011 a admis ambele căi de atac şi a schimbat în parte sentinţa numai în ceea ce priveşte despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral, pe care le-a înlăturat pentru considerentele ce urmează:
Reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnărilor suferite prin sentinţele penale nr. 293/1953, respectiv 170/1968 şi obligarea Statului Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prima instanţă în mod corect a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de către reclamant în temeiul dispoziţiilor art. 1 coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
De altfel, ambii apelanţi nu aduc critici hotărârii sub acest aspect, necontestând starea de fapt.
Însă capătul de cerere referitor la despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant prin cele două condamnări cu caracter politic se impune a fi respins.
Astfel, apelanţii au criticat cuantumul despăgubirilor invocând prevederile art. 5 alin. (1) astfel cum a fost modificat prin dispoziţiile art. 5 pct. 1 din OUG nr. 62/2010, solicitând limitarea acestor despăgubiri.
Ori, dispoziţiile art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 care au modificat lit. a) a art. 5 al Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010.
Însă, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a – „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la" – au fost constatate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1360/2010 pronunţate de Curtea Constituţională şi publicate în M. Of. nr. 751/15.11.2010.
În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009 este contrară atât alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptul este valoarea supremă.
S-a constatat că trimiterile de la lit. a) alin. (1) ale art. 5 prin art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009 introduse prin art. 1 pct. 2 al OUG nr. 62/2010 rămân fără obiect prin declararea prevăzută art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, ca fiind neconstituţionale.
De asemenea, Curtea a statuat că autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională, în considerentele şi dispozitivul deciziei.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României: „dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţie. După acest interval, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
Întrucât cele 45 de zile de la publicare în M. Of. a celor două decizii ale Curţii Constituţionale au trecut şi nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I şi-a încetat efectele juridice.
Prin urmare, instanţa nu mai poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul A.R. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba.
Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicită admiterea acestuia şi schimbarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
În motivarea recursului se arată că dispoziţiile Curţii Constituţionale se referă doar la aspecte de oportunitate aşa încât instanţele pot acorda daune materiale pentru prejudiciul suferit.
A precizat că dreptul comunitar are prioritate faţă de dreptul intern, la fel şi prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Din perspectiva arătată reclamantul precizează că are un „bun" şi că faţă de documentele oficiale ce se ocupă de problematica regimului comunist (declaraţia de la Vilnius, Rezoluţia 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei) acţiunea este fondată.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept, ceea ce, şi faţă de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., atestă posibilitatea ca instanţa de judecată să acorde despăgubiri morale.
Recurentul invocă şi discriminarea la care a fost supus faţă de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană şi art. 14 din Constituţie.
Statul Român, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., învederează că reclamantul are îndrituirea doar la acordarea de despăgubiri potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia invocată faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., va constata că recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este declarat cu încălcarea dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ. pentru motivele ce urmează:
Termenul de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Decizia Curţii de Apel Alba Iulia a fost comunicată recurentului la 2 februarie 2011, aşa încât ultima zi pentru declararea recursului, potrivit art. 301 C. proc. civ. şi art. 101 alin. (1) C. proc. civ., a fost 18 februarie 2011.
Conform datei certe existente pe cererea de recurs, calea de atac a fost exercitată la 22 februarie 2011.
Drept urmare, faţă de cele mai sus-expuse, recursul va fi respins ca tardiv declarat.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate de reclamant, va constata că recursul este nefondat pentru argumentele ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci ca fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanţilor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci şi la blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Pentru aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva Deciziei nr. 15 din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 7937/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7933/2011. Civil → |
|---|
