ICCJ. Decizia nr. 7937/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7937/2011
Dosar nr.2095/83/2010
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 935/D din 4 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte, întemeiat pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, acţiunea civilă înaintată de reclamantul M.G., fiul lui G. şi M., născut la data de 20 octombrie 1920 în com. Livada, jud. Satu Mare, dom. în mun. Satu Mare, str. C., jud. Satu Mare, împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în mun. Bucureşti, str. A., sectorul 5, şi în consecinţă:
A constatat, întemeiat pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de reclamant, constând în efectuarea de către acesta a muncii de reconstrucţie după război, prin deportare pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 – 04 noiembrie 1945 şi a obligat pârâtul, întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, să plătească reclamantului suma de 24.000 RON, pretenţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a măsurii administrative de mai sus, respingând restul pretenţiilor formulate de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul, a reţinut în fapt următoarele:
După cum rezultă din Decizia nr. 463 din 29 octombrie 1998 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990 Satu Mare, din livretul militar şi din Dovada din 1946 eliberată de Cercul Militar Teritorial Satu Mare, coroborat cu actele de stare civilă depuse de reclamant, reclamantul a fost deportat la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 – 04 noiembrie 1945, în lagărul de muncă din localitatea Jaşinovka, la o exploatare minieră de cărbune din Bazinul de Nord al fluviului Volga (în apropierea Cercului Polar de Nord), unde a desfăşurat activităţi miniere în subteran şi unde a suferit în cursul lunii septembrie 1945 un accident de muncă în subteran (după cum rezultă şi din notele de şedinţă depuse de reclamant în şedinţa publică din data de 04 iunie 2010).
În ce priveşte însă cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamant, s-a reţinut în primul rând că, faţă de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus – şi reţinând un raţionament judiciar similar, exprimat însă în privinţa încălcării unui drept fundamental garantat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele Adiţionale la aceasta – prejudiciul moral presupune repararea „stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare" (Hotărârea nr. 6 aprilie 2001, Comingersoll împotriva Portugaliei).
S-a reţinut că, prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situaţie instanţa urmează să realizeze o apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale şi, în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie.
Daunele morale, de principiu, trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă. În acest sens, de exemplu, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc, în situaţii în care a constatat încălcări ale art. 5 & 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte privarea de libertate licită (Hotărârea din 25 aprilie 1983, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, Hotărârea din 22 mai 1984, De Jong, Baljet şi Van den Brink împotriva Olandei, Hotărârea din 26 mai 1988, Pauwels împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 mai 1989, Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 octombrie 1990, Huber împotriva Elveţiei, Hotărârea din 12 decembrie 1991, Toth împotriva Austriei, Hotărârea din 13 iulie 1995, Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 18 februarie 1999, Hood împotriva Marii Britanii, ori Hotărârea din 25 martie 1999, Nikolova împotriva Bulgariei).
Instanţa a apreciat că stabilirea unui cuantum al despăgubirilor morale în sensul plăţii unei sume de bani corespunzătoare pentru fiecare lună în care reclamantul a fost deportat la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S. se prezintă a constitui o reparaţie suficientă.
Pentru determinarea acestui cuantum instanţa a mai reţinut că în prezent, potrivit HG nr. 1058/2008, venitul minim pe economia naţională este de 600 RON. Ar rezulta deci că în condiţiile recunoaşterii ca vechime în muncă, pentru o lună de stagiu militar, a unui interval de timp de o lună şi jumătate, pentru fiecare lună în cauză reclamantul ar fi îndreptăţit la o sumă minimă de 900 lei RON.
Instanţa a mai reţinut însă că, în stabilirea acestui cuantum lunar că, potrivit art. 8 raportat la art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a stabilit un nivel al soldelor, salariilor, al funcţiilor de bază şi al indemnizaţiilor de 705 RON lunar (rezultând astfel o discriminare în privinţa reclamantului după cum respectiva vechime în muncă s-ar recunoaşte în domeniul privat ori în domeniul bugetar). În acest din urmă caz despăgubirile la care ar fi îndreptăţit reclamantul, calculate conform celor de mai sus s-ar situa la nivelul sumei de 1052,5 RON lunar.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus reclamantul, pe lângă faptul că i-a provocat un prejudiciu moral-afectiv sub aspectul stării de nelinişte, disconfort şi incertitudine la care a fost supus reclamantul pe întreaga durată a deportării sale, i-a afectat în mod irevocabil şi iremediabil dreptul său la educaţie, la o pregătire şcolară şi profesională conformă aptitudinilor sale fireşti.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin motivele scrise depuse la dosar şi prin intermediul reprezentantului său, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în totalitate a hotărârii atacate cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantul M.G., în nume propriu, împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind nefondată, susţinându-se că măsura administrativă de deportare luată faţă de reclamant, nu are caracter politic, nesatisfăcând criteriile prevăzute de art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/2009, fiind o măsură de natură etnică, iar în timp s-ar situa înainte de 06 martie 1945. Totodată, se susţine că această măsură aparţine Statului Sovietic, ca stat de ocupaţie la acea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice, iar măsurile reparatorii pentru deportări ale populaţiei civile în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 prin OG nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000. De asemenea, se critică şi faptul că instanţa de fond ar fi obligat în mod nelegal pârâtul să plătească reclamantului suma de 24.000 RON daune morale deşi, acest cuantum este prea mare raportat la perioada deportării acestuia.
Mai susţine că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (OUG nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie.
Prin motivele scrise, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, a solicitat, în principal, modificarea în totalitate a sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate iar, în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei civile atacate în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor. În susţinerea motivelor de apel, s-a arătat că repararea prejudiciilor cauzate în speţa dedusă judecăţii, a fost instituită de către legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999 şi Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că, acordându-se daune morale reclamantului în baza Legii nr. 221/2009, s-a ajuns la o dublă reparaţie, respectiv atât morală cât şi materială. Totodată, s-a arătat că, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate, iar raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hood contra Marii Britanii, Cauza Nicolova contra Bulgariei) cuantumul despăgubirilor acordate apare ca fiind unul exagerat.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 4/2011 a respins ca nefondate apelurile.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub aspectul că măsura administrativă de deportare a reclamantului, la muncă de reconstrucţie în U.R.S.S., în perioada 31 decembrie 1944 - 04 noiembrie 1945, nu are caracter politic, sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut caracterul politic al măsurii administrative de deportare considerând că această măsură întruneşte toate criteriile de care depinde acest caracter şi care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Este adevărat că această măsură luată împotriva reclamantului – deportarea - nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative şi că, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol, şi deci nu are un caracter politic de drept. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi implicit la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 s-a constatat că, deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste legi şi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu".
Sunt de asemenea nefondate susţinerile Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamant, cât timp împotriva reclamantului această măsură abuzivă a deportării a fost luată anterior perioadei de referinţă prevăzute de lege, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva reclamantului, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare printre care dreptul la viaţă, integritate corporală şi siguranţă personală.
Referitor la criticile formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare cu privire la faptul că măsurile reparatorii pentru deportări ale populaţiei civile în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 prin OG nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 şi că, acordându-se daune morale şi în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparaţie, sunt de asemenea neîntemeiate.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa consideră însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare unei condamnări ci a unei măsuri administrative şi că nu a fost dispusă în baza vreuneia din actele normative enumerate în conţinutul art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Măsura nu se situează în timp din punct de vede al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
- În privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009 urmează a li se aplica dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 respectiv OG nr. 105/1999 care se referă la aceste situaţii.
- Cuantumul daunelor morale este exagerat de mare raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
- Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, din Legea nr. 221/2009, astfel că lipseşte temeiul legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri.
Se mai arată că la data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reclamantul nu avea o hotărâre care să poată fi pusă în executare, deoarece Sentinţa civilă nr. 935/D/2010 a Tribunalului Satu Mare nu era definitivă şi irevocabilă.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed.
Se va analiza cu prioritate motivul de recurs ce vizează lipsa temeiului de drept pentru acordarea despăgubirilor morale.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010 „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Celelalte motive de recurs invocate nu vor mai fi analizate având în vedere lipsa temeiului de drept în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale.
În concluzie, în raport de cele reţinute, Înalta Curte în baza art. 312 (1) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica în parte Decizia atacată în sensul că va admite apelurile, va schimba în tot sentinţa şi pe fond va respinge acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 4 A din 10 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Sentinţei nr. 935/D din 4 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea formulată de reclamantul M.G.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 7940/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7936/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
