ICCJ. Decizia nr. 7933/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7933/2011
Dosar nr.4130/115/2009
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă sub nr. 4130 din 18 decembrie 2009, scutită de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar, reclamanta B.A., a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti prin DGFP Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată, pentru arestarea abuzivă a soţului său, B.P.
În motivarea acţiunii, se arată că, prin Sentinţa nr. 49 din 19 ianuarie 1950, în Dosarul nr. 1616/1949 al Tribunalului Militar Timişoara, soţul reclamantei a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, având în vedere faptul că împreună cu alţi localnici din comună a dorit să înfiinţeze o organizaţie care să aibă ca scop lupta împotriva regimului comunist.
În data de 21 decembrie 1949, soţul reclamantei a fost arestat la domiciliu. A fost legat şi luat în timpul nopţii, din somn, neavând posibilitatea nici să se îmbrace şi a fost dus în beciurile actualei primări a comunei Teregova, împreună cu alţi arestaţi.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare în cauză, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să respingă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Tribunalul Caraş-Severin prin Sentinţa civilă nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4130/115/2009 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.A. (născută P.), împotriva pârâtului Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, reprezentat prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi, în consecinţă:
A obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Caraş-Severin, la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că acţiunea este întemeiată şi dovedită parţial sens în care urmează a fi admisă în parte pentru considerentele următoare:
Cu privire la excepţia invocată de pârât în întâmpinare, prin care se arată că reclamanta nu a făcut dovada reabilitării lui B.P., se reţine că obiectul cauzei îl formează despăgubirile solicitate de către reclamantă pentru perioada de detenţie efectuată de soţul ei B.P., pentru lupta dusă împotriva regimului comunist şi nu reabilitarea acestuia pe cale judecătorească, aplicarea Legii nr. 221/2009 nu condiţionează acordarea despăgubirilor de intervenţia vreunei decizi de reabilitare, ci doar cuantumul acestora (art. 5 alin. (4)).
Legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) Legii nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către soţul său) şi în raport de jurisprudenţa Curţii Europene, aceasta având calitatea de soţie.
Conform Sentinţei penale nr. 49/1950, Tribunalul Militar Timişoara a condamnat pe B.P. la 3 ani, închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicaţiunea art. 209 teza II lit. b) C. pen. combinat cu Decretul-Lege nr. 856/1938 şi art. 157 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de B.P., reprezintă o condamnare cu caracter politic, ce atrage aplicarea Legii nr. 221/2009 în integralitatea sa.
Cât priveşte însă cuantumul daunelor morale, instanţa apreciază că suma de 1.000.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunţata de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 4130/115/2009 a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat DGFP Caraş-Severin, la data de 13 mai 2010 solicitând în baza disp. art. 282 şi urm. C. proc. civ. admiterea lui, modificarea în tot a Sentinţei civile nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, iar pe fond respingerea acţiunii civile formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, pârâta a susţinut ca instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în sensul că nu a solicitat reclamantei să facă dovada că hotărârea de condamnare - Sentinţa nr. 49 (19 ianuarie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în Dosarul nr. 1616/1949) a fost desfiinţată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, a susţinut că suma de 300.000 euro reprezentând daunele morale, este nejustificat de mare, în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, ea neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 265 din 9 septembrie 2010 a admis apelul pârâtului a schimbat în parte sentinţa în sensul că a fost obligat să plătească reclamantei suma de 2500 euro cu titlu de despăgubiri.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, un criteriu fundamental, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din aceste puncte de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Curţii Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În speţa de faţă, raportat la probatoriul administrat, Curtea consideră că suma acordată reclamantei, de 50.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condiţiile în care defunctul ei soţ B.G. (şi ulterior ea personal), a beneficiat şi de indemnizaţia lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990. şi toate celelalte facilităţi acordate de acest act normativ.
În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului B.G., Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 2500 euro.
În ceea ce priveşte declaraţia cu motive de apel depuse de către reprezentantul ales al reclamantei prin registratura instanţei, în lipsa declaraţiei exprese de apel depus în termen legal şi cu respectarea dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 288 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu va fi supus controlului judiciar al instanţei, ea nefiind învestită legal cu un apel din partea reclamantei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Prin art. I din OUG nr. 62/2010 s-a plafonat în mod abuziv limita maximă a daunelor morale care pot fi acordate persoanelor care se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009 încălcând astfel prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, iar art. II din acelaşi act normativ contravine art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
- Prevederile OUG nr. 62/2010 contravin dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care daunele morale se stabilesc de către instanţele de judecată, nu de către legiuitor.
- OUG nr. 62/2010 a fost declarată neconstituţională, iar în acest caz prevederile acesteia numai sunt aplicabile.
Pârâtul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desfiinţată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi de atac şi că aceasta a primit o indemnizaţie lunară în cuantum de 10.000 RON în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi drept urmare suma acordată în cuantum de 2.500.000 euro apare nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit.
- În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa trebuia să ţină seama şi de criteriul echităţii.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed:
1. Recursul reclamantei
Criticile recurentei reclamante se referă la art. I şi II din OUG nr. 62/2010 în sensul că, aceste dispoziţii încalcă prevederile art. 53 alin. (3) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
Recursul este o cale extraordinară de atac şi poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.
Criticile mai sus invocate de reclamantă, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci pot fi calificate ca excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi II din OUG nr. 62/2010 iar competenţa de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.
Se mai arată prin motivele de recurs că, OUG nr. 62/2010 contravine şi dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care daunele morale se stabilesc de către instanţele de judecată nu de către legiuitor.
Trebuie arătat mai întâi că, dispoziţiile OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale ulterior pronunţării hotărârii ce face obiectul prezentului recurs, şi drept urmare la data soluţionării apelului erau aplicabile dispoziţiile art. II din OUG nr. 62/2010.
În conformitate cu dispoziţiile acestui act normativ, reclamantei în calitate de soţie supravieţuitoare a titularului dreptului subiectiv, i se cuvin despăgubiri în cuantum de 2500 euro.
Aşadar instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a actelor normative aflate în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, respectiv a dispoziţiilor OUG nr. 62/2010.
Mai mult, la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a ţinut cont de jurisprudenţa Curţii Europene, menţionându-se expres că, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În consecinţă, instanţa de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvenea reclamantei, în calitate de soţie supravieţuitoare a titularului dreptului subiectiv, a aplicat corect atât dispoziţiile legale în materie cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, drept urmare nu sunt incidente, în speţă, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recursul pârâtei
Recurenta pârâtă prin motivele de recurs ilustrează în principal, că reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desfiinţată, anulată sau casată ca urmare a exercitării căilor de atac.
Or, simpla nemulţumire a unei părţi faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea sau modificarea acesteia.
Motivele de nelegalitate invocate trebuie să facă posibilă încadrarea acestora în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Nemulţumirea pârâtului în sensul că, reclamanta nu a făcut dovada că, hotărârea de condamnare nu a rămas definitivă, vizează stabilirea situaţiei de fapt, care nu constituie motiv de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi drept urmare acest motiv nu va face obiectul controlului judiciar.
Celelalte motive de recurs ilustrate de pârât, vizează stabilirea cuantumului daunelor morale în sensul că suma de 2500 euro acordată reclamantei în calitate de soţie supravieţuitoare este exagerat de mare şi că instanţa era obligată să ţină seama de criteriul echităţii.
În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate, au evidenţiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie primită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.
În acest sens şi cu o atare semnificaţie, nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa, îi provoacă celui în contra măsura a fost luată o suferinţă psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertăţii de mişcare ci şi tensiunea şi disconfortul continuu pe care situaţia de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puţin, buna reputaţie a celui arestat este atinsă, percepţia publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel suferinţa psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conştientizarea faptului că imagine publică şi reputaţia au de suferit.
Aşadar, instanţa de apel la determinarea cuantumului despăgubirilor morale, corect a analizat atât suferinţele efective produse soţului reclamantei, cât şi repercursiunile faptelor imputate asupra părţii însăşi, procedând în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi niciodată înlăturat în totalitate.
În termenii Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În concluzie, suma de 2500 euro acordată reclamantei, având în vedere că soţul a suferit o condamnare de 3 ani închisoare corecţională, nu constituie o sumă exagerat de mare cum greşit se susţine prin motivele de recurs.
Aşadar, în raport de cele sus reţinute, Înalta Curte în baza art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei nr. 265 A din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 7936/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7932/2011. Civil → |
|---|
