ICCJ. Decizia nr. 8476/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8476/2011
Dosar nr.789/100/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1464 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Maramureş a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru constatarea caracterului politic al condamnărilor pronunţate prin Sentinţa penală nr. 619/1976 şi nr. 225 din 27 martie 1974 pronunţate de Tribunalul Militar Cluj, precum şi despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Sentinţele penale nr. 225 din 27 martie 1974 şi nr. 619 din 25 noiembrie 1976 pronunţate de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul P.C. a fost condamnat la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, pedeapsă ce a fost executată integral.
Condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. nu poate fi considerată ca fiind o infracţiune cu caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen. săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Aceste fapte au fost şi sunt reglementate în titlul X al C. pen. intitulat "Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României", ceea ce înseamnă că obiectul lor este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
Ocrotirea acestor valori prin mijloace de drept penal, nu ţine de o anumită orânduire socială, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi la îndeplinirea obligaţiei de apărare a ţării, prevăzute de legea fundamentală. Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar, i-a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. Scopul incriminării acestor infracţiuni, nu a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, situaţie în care nici condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, nu are caracter politic.
De asemenea, prima instanţă a mai reţinut că prin condamnarea pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare, nu se poate înţelege nici că ar fi avut loc o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, deoarece în perioada în care a fost condamnat reclamantul, Constituţia în art. 30 garanta libertatea conştiinţei, dar în art. 40 prevedea obligativitatea serviciului militar.
Cu toate că România nu era parte la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, Comisia a decis în Cauza Johansen contra Norvegiei din 14 octombrie 1985, că dispoziţiile art. 4 parag. 3, lit. b) din Convenţie, nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul P.C., arătând că nu se poate reţine incidenţa în cauză a Deciziei nr. XXXII din 2 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece ea a vizat aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, care a reglementat o procedură administrativă ce se desfăşoară doar în faţa direcţiilor de muncă şi solidaritate socială, în vederea acordării drepturilor şi beneficiilor prevăzute de lege pentru foştii deţinuţi politici, pe când în temeiul Legii nr. 221/2009, stabilirea caracterului politic al condamnării este atributul exclusiv al instanţei.
Reclamantul a mai arătat că instanţa de fond trebuia să analizeze temeinicia cererii prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 care fac trimitere la OUG nr. 214/1999, conform cărora caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei. Este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din textul art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, natura faptelor trebuind să fie strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziţie cu valorile politice consacrate într-un stat democratic.
În expunerea de motive la lege s-a prevăzut că au existat o serie de persoane care s-au opus făţiş regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului totalitar şi care au beneficiat până acum de minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor.
Infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat afirmarea, recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial se considera că aduce atingere capacităţii de apărare a României.
Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7 situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, dar faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în această categorie.
Refuzul reclamantului de a primi arma datorat convingerilor religioase, a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
Prin Decizia civilă nr. 341/A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reţinând că măsura condamnării suferită de reclamant pentru neprezentarea la încorporare, nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar prin săvârşirea ei nu s-a urmărit niciunul dintre scopurile prevăzute de OUG nr. 214/1999, întrucât fapta penală pentru care a fost condamnat reclamantul, a reprezentat o infracţiune contra capacităţii de apărare a României, atât anterior, cât şi ulterior datei de 22 decembrie 1989, aspect ce dovedeşte tocmai lipsa caracterului ei politic.
Instanţa de apel a mai reţinut că simpla calitate de adept al cultului religios "Martorii lui Iehova", nu a constituit o infracţiune, ci doar refuzul bărbaţilor apţi pentru serviciul militar, de a se prezenta la încorporare sau concentrare, iar existenţa acestei secte este anterioară perioadei de referinţă a Legii nr. 221/2009, constituirea sa nefiind o reacţie la adresa regimului comunist, ci o modalitate de exprimare a unor convingeri religioase.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.C., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel procedând la o analiză superficială a probatoriului administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale invocate.
Reclamantul a mai arătat că Decizia nr. 32 în interesul legii este inaplicabilă în speţă, întrucât vizează aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu actul normativ de reparaţie ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri, care trebuia analizat prin raportare la OUG nr. 214/1999, conform căreia caracterul politic al unei condamnări nu este condiţionat de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, aspect faţă de care este irelevant faptul că dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar.
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv, recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, şi anume, acela de a-şi exercita liber cultul religios, echivalând cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, iar cereri similare, dar întemeiate pe dispoziţiile OUG nr. 214/1999, au fost admise, astfel încât se impune admiterea şi prezentei cereri.
Examinând recursul în raport de excepţia de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale anterior citate, a fost depăşit, respectiv, Decizia civilă nr. 341/A din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 5 ianuarie 2011, astfel cum reiese din dovada de comunicare, iar recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 martie 2011.
În atare situaţie, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei de tardivitate, celelalte aspecte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi dirimantă, peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.
Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi respins, ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva Deciziei nr. 341/A din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8479/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8475/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
