ICCJ. Decizia nr. 8468/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8468/2011
Dosar nr.1636/3/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 13 iunie 2008 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, reclamanţii B.M. şi B.R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.E.F., Municipiul Bucureşti, prin primar general, I.A. şi I.S.Ş., să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. L. (fostă T.), sector 1, respectiv, a Deciziei nr. 1373/1989 emisă de C.P.M.B. şi să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul sus-menţionat.
În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că imobilul a fost dobândit de reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x iar ulterior, a fost trecut în proprietatea statului cu plată, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1373/1989 a C.P.M.B.
Reclamanţii au arătat că titlul statului asupra imobilului este nevalabil, având în vedere că trecerea în proprietatea statului a fost făcută cu încălcarea Constituţiei României, a C. civ. şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, iar aceştia au fost obligaţi să procedeze la înstrăinarea construcţiilor, către stat, în schimbul unor sume care nu reprezentau o despăgubire rezonabilă.
Având în vedere că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat iar statul a preluat imobilul fără titlu, pe cale de consecinţă, statul nu putea înstrăina ceva al cărui proprietar de drept nu a fost niciodată, astfel încât nici pârâţii nu posedă un titlu valabil.
Pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobilele preluate de stat cu titlu şi fără titlu, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât Decizia nr. 1373/1989 a fost emisă de C.P.M.B. şi nu de către pârât.
Reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că în cazul respingerii acţiunii în revendicare, solicită obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, să acorde măsurile reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 14120 din 24 noiembrie 2009, Judecătoria sector 1 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că imobilul are o valoare de peste 500.000 RON şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine tribunalului, conform art. 2 C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti, sub nr. 1636/3/2010.
La termenul din 29 aprilie 2010, tribunalul a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere şi a rămas în pronunţare atât pe aceste excepţii, cât şi pe fondul cauzei.
Prin Sentinţa civilă nr. 673 din 6 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., pe primul capăt de cerere, a respins acţiunea formulată de reclamanţii B.M. şi B.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii I.A. şi I.S.Ş., ca neîntemeiată şi a respins capătul de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiat.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, tribunalul a reţinut că în cauză calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului şi cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.
În speţă, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât între reclamanţi şi pârât nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere, respectiv, imobilul ce formează obiectul revendicării nu se mai află în patrimoniul Municipiului Bucureşti sau al Statului Român, ci în proprietatea unor persoane fizice, astfel încât în mod evident, eventuala calitate de proprietar a reclamanţilor nu se mai poate pronunţa în contradictoriu cu Statul Român, care nu mai are posesia şi proprietatea apartamentului, ci numai în contradictoriu cu actualul proprietar al imobilului.
Aşadar, acţiunea prin care reclamantul solicită să se constate nevalabilitatea titlului statului nu poate fi formulată decât împotriva actualului proprietar al imobilului, întrucât numai acesta îi poate opune reclamantului dreptul său şi numai acesta îi poate contesta dreptul de proprietate.
S-a reţinut, totodată, că reclamanţii solicită constatarea nulităţii Deciziei nr. 1373/1989 pe primul capăt de cerere, ori această decizie este emisă de C.P.M.B. - Comitetul Executiv şi nicidecum de către Statul Român, astfel încât o eventuală calitate procesuală pasivă ar fi avut numai Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca instituţie în patrimoniul căreia a intrat bunul, şi nicidecum Statul Român, însă reclamanţii au precizat în mod expres că înţeleg să cheme în judecată pe primul capăt de cerere pe Statul Român, nu şi Municipiul Bucureşti.
Referitor la acţiunea în revendicare având ca obiect terenul, tribunalul a reţinut că în baza Legii nr. 10/2001 reclamanţii au depus notificarea nr. y/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului teren situat în Bucureşti, str. L. fostă str. T., sector 1 şi că prin Dispoziţia nr. 3460/2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea deoarece nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei dispoziţii s-a formulat contestaţie de către reclamanţi, însă prin Decizia civilă nr. 610/2005, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admis apelul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 187/2005, s-a schimbat în tot sentinţa şi s-a respins contestaţia ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei s-a arătat că reclamanţii nu aveau un drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosinţă, astfel încât nu erau îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aşadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului, tribunalul a constatat că aceste decizii se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel încât aceştia nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură sau prin echivalent a suprafeţei de teren.
S-a avut în vedere şi faptul că reclamanţii nu au avut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului de 100 mp, fapt consemnat cu evidenţă în titlul de proprietate al reclamanţilor, ci au deţinut doar un drept de folosinţă, astfel încât aceştia nu pot solicita restituirea în natură a terenului şi nici măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafaţă de teren.
În ceea ce priveşte imobilul construcţie, tribunalul a reţinut că acesta a fost dobândit de reclamanţi prin actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1983 iar ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu plată, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1373/1989 a C.P.M.B.
Prin contractele de vânzare-cumpărare nr. a şi nr. b, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC R. SA, a vândut pârâţilor I.S.-Ş. şi I.A. apartamentele 1 şi 2 situate în Bucureşti, str. L., sector 1.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, s-a reţinut că atât reclamanţii, cât şi pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent.
Procedând la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credinţă şi că în speţă, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă, în sensul că au avut convingerea că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv, Primăria Municipiului Bucureşti.
S-a apreciat că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparenţei în drept, că actul încheiat este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros iar pârâţii au fost de bună-credinţă, deoarece nu există nici o probă contrară, în favoarea acestora operând prezumţia de bună-credinţă, dedusă din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ., motiv pentru care tribunalul a apreciat că titlul pârâţilor este pe deplin valabil şi legal, având preferinţă faţă de titlul reclamanţilor.
Totodată, s-a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din Hotărârea Raicu contra României.
De asemenea, s-a reţinut că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale şi incidenţa art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, care statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instituindu-se, indirect, un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare, astfel că în raport de situaţia de fapt existentă, acţiunea în revendicare a fost apreciată ca nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamanţi prin acţiune, aceştia nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.
Totodată, tribunalul a reţinut că, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv, numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
În consecinţă, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca neîntemeiat.
Distinct de aceste aspecte, tribunalul a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, indiferent de faptul că reclamanţii apreciază că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ., iar un principiu fundamental al dreptului de la care nu există absolut nicio excepţie, este acela că legea specială se aplică cu prioritate faţă de normele juridice de drept comun.
S-a mai constatat că reclamanţii nu au formulat în nici un moment notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie, ori, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a apreciat că instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincoca şi Pinc contra Cehiei).
Tribunalul a reţinut, totodată, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu plată, fiind acordate efectiv despăgubiri în sumă de 77.274 RON reclamanţilor la data de 15 octombrie 1990, aşadar, că reclamanţii au primit deja o despăgubire echitabilă pentru imobilul intrat în proprietatea statului, astfel că nu pot obţine o dublă despăgubire pentru acelaşi imobil.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanţii B.M. şi B.R., arătând că în mod greşit instanţa de fond a respins primul capăt al acţiunii, privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât obiectul cererii priveşte însuşi titlul de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu, titlu dobândit în baza Decretului nr. 223/1974, astfel că cererea trebuia analizată faţă de momentul preluării abuzive de către Stat, prin care le-a fost condiţionată aprobarea plecării în străinătate, de transferul proprietăţii lor către Statul Român, contra unei despăgubiri simbolice.
Având în vedere că nevalabilitatea titlului Statului se analizează în funcţie de normele aplicabile la data preluării, conform principiului "tempus regit actum", nu poate fi reţinută motivarea primei instanţe conform căreia imobilul ar fi intrat în patrimoniul Municipiului Bucureşti, şi nu al Statului, astfel încât, raportat la momentul preluării abuzive, acesta are calitate procesuală pasivă.
Referitor la acţiunea în revendicare, reclamanţii au arătat că titlul lor este preferabil titlului pârâţilor, care au cumpărat de la un neproprietar şi că în acest caz se aplică principiul de drept "nemo ad allium transfere potest, quam ipse habet".
Mai mult, contractele de vânzare-cumpărare nr. a şi nr. b au fost încheiate cu rea-credinţă, cu încălcarea legii, ambele părţi contractante cunoscând demersurile întreprinse de reclamanţi în vederea revendicării imobilului.
Prima instanţa a reţinut în mod greşit buna-credinţă a părţilor la încheierea acestor contracte şi, de asemenea, în mod greşit a apreciat că au fost îndeplinite condiţiile cumulative pentru aplicarea teoriei validităţii aparentei în drept, întrucât, chiar dacă contractele au fost încheiate cu titlu oneros, nu sunt îndeplinite condiţia bunei-credinţe şi cea a erorii comune invincibile.
De altfel, analiza bunei-credinţe este un criteriu de analiza subsidiar, aplicabil în lipsa titlurilor.
Reclamanţii au mai arătat că, la data introducerii prezentei acţiuni - 13 iunie 2008 - practica instanţelor era în sensul admiterii acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, iar Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 a fost publicată mult timp după introducerea prezentei acţiuni, în M. Of. nr. 108/23.02.2009.
În situaţia în care ar fi fost menţinută soluţia pe capătul de cerere privind revendicarea, se impunea admiterea cererii în subsidiar, privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului-construcţie situat în Bucureşti, str. L. (fosta T.), sector 1.
Această cerere s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, fiind eronată aprecierea primei instanţe în sensul că reclamanţii nu ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi prin aceasta ar fi pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.
Arată, în acest sens, că au început să facă demersuri în vederea revendicării imobilului preluat abuziv încă din anul 2001 - dovadă fiind adresa de răspuns a SC R. SA, din 31 iulie 2001, prin care li s-a comunicat că imobilul nu a fost vândut către chiriaşi, indicându-se şi numele acestora: I.A. şi I.S. şi că în aceeaşi zi reclamanţii au mers la executorul judecătoresc şi au completat notificarea tip ce le-a fost pusă la dispoziţie, anexând şi contractul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1983, titlul lor de proprietate.
Nu se poate interpreta că reclamanţii nu au dorit să revendice decât o parte din imobil, respectiv, terenul în suprafaţă de 100 mp, fără să solicite şi construcţia, mai ales că tocmai primiseră confirmarea de la SC R. SA că locuinţa/construcţia nu fusese vândută chiriaşilor, deci era posibilă restituirea în natură.
Reclamanţii au completat formularul tip pus la dispoziţie de executorul judecătoresc cu adresa imobilului - str. L., fost T., sector 1, înţelegând prin imobil, în primul rând construcţia, pentru care au ataşat şi titlul de proprietate.
Prin urmare, nu se poate reţine că reclamanţii nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001, pentru a fi sancţionaţi irevocabil cu imposibilitatea restituirii, nici în natură, nici prin echivalent.
Motivarea primei instanţe în sensul că reclamanţii ar fi primit deja o despăgubire echitabilă pentru imobilul intrat în proprietatea Statului, este străina de prezenta cauză, de situaţia de fapt dovedită, dar şi de prevederile Legii nr. 10/2001.
Despăgubirile au fost solicitate în subsidiar, numai în cazul în care restituirea în natură nu ar fi posibilă, ţinând cont şi de suma primită la preluarea imobilului de către Stat.
Expertiza tehnică efectuată a ţinut cont de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calculând valoarea de piaţă a construcţiei, din care a scăzut valoarea actualizată a despăgubirii primite.
Prin Decizia civilă nr. 104/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare în primă instanţă pentru capetele 1 şi 3 din cerere, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel a reţinut că, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pe care reclamanţii şi-au întemeiat această cerere, stabilesc reperele pe baza cărora instanţele trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului şi că, cerinţa constituirii titlului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat, stabilită prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, presupune raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existentă în momentul constituirii lui. Prin aceste dispoziţii legale se prevăd criteriile de care instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilităţii titlurilor prin care, sub regimul existent în perioada 1945 - 1989, unele bunuri au fost trecute în proprietatea statului.
Aşa cum rezultă din Decizia nr. 1373 din 04 iulie 1989, emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, imobilul ce face obiectul cauzei, a fost trecut cu plată în proprietatea statului, iar în art. 2 din decizie se menţionează neechivoc că asupra acestuia, statul a dobândit un drept de proprietate publică, dispunându-se transcrierea acestui drept în registrele de publicitate imobiliară.
Aşadar, la momentul preluării, imobilul a trecut în proprietatea statului, fiind preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar din această perspectivă, prin raportare la prevederile legale care constituie temeiul de drept al acestui petit, nu poate avea relevanţă, în ceea ce priveşte corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv, faptul că această decizie a fost emisă de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
Pe de altă parte, faptul că ulterior preluării de către stat, bunul a fost transmis, prin vânzare, pârâţilor persoane fizice, care au dobândit proprietatea lui în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, nu poate susţine cu deplin temei aprecierea primei instanţe în sensul că se impune ca analiza titlului statului să fie făcută exclusiv în contradictoriu cu dobânditorul care deţine în prezent bunul. Aceasta întrucât ceea ce se solicită este constatarea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, pentru cauze concomitente acestui moment, care impun aşadar analiza criteriilor la care face referire art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin raportare la conduita autorităţilor statului.
În plus, nu se poate face abstracţie de faptul că, deşi de principiu revendicarea este o acţiune reală, acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Aşa cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, dacă obiectul revendicării dispare dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ, care a dobândit proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
Or, în cauză, reclamanţii au înţeles să deducă judecăţii, pe lângă petitul vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, nu numai o acţiune în revendicare formulată împotriva chiriaşilor dobânditori ai imobilului ci şi o acţiune în pretenţii, subsidiar cererii în revendicare, prin intermediul căreia au solicitat despăgubirea lor cu valoarea de circulaţie a imobilului, fiind neîndoielnic că într-o atare acţiune, în care primul petit reprezintă situaţia premisă, nu pot avea calitate procesuală pasivă cumpărătorii imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Referitor la acţiunea în revendicare, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1898 C. civ., buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, fiind suficient ca aceasta să fi existat în momentul câştigării imobilului, iar potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă.
În speţă, aşa cum rezultă din situaţia de fapt relevată de probatoriul administrat în prima faza procesuală, pârâţii au cumpărat imobilul revendicat de reclamanţi, la datele de 23 octombrie 2007 şi, respectiv, 05 mai 2008, în condiţiile în care acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, la data de 13 iunie 2008, aşadar, ulterior momentului încheierii contractelor de vânzare cumpărare nr. a şi nr. b.
Aşa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 610 A din 23 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3470 din 31 martie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fusese soluţionat irevocabil litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2883/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În cadrul acestui litigiu, instanţele fuseseră învestite cu soluţionarea contestaţiei formulată de reclamanţi împotriva modului în care s-a soluţionat notificarea lor, referitoare la imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 1, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 3460/2004, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti.
În cuprinsul deciziei s-a constatat, în esenţă, că obiectul notificării l-a reprezentat restituirea în natură a terenului situat la adresa menţionată şi că reclamanţii nu aveau un drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosinţă, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare pe care l-au invocat ca fiind titlul lor de proprietate nr. x.
În plus, reclamanţii nu au făcut vreo dovadă din care să rezulte că anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au notificat pârâţii cumpărători, referitor la intenţia acestora de a revendica imobilul construcţie sau că ar fi demarat alte demersuri către autorităţile statului, din care să reiasă această intenţie.
În acest sens, instanţa de apel a înlăturat susţinerile referitoare la efectuarea unor astfel de demersuri, probele administrate în cauză nefiind de natură să conducă la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţa, câtă vreme, din adresa nr. z/2001, emisă de SC R. SA, nu rezultă că acestei instituţii i-ar fi fost adresată vreo solicitare/încunoştiinţare din care să rezulte intenţia clară a reclamanţilor de a obţine restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţie, ci doar o solicitare de informaţii referitoare la vânzarea imobilului, iar adresele nr. c şi nr. d, emise de Primăria Municipiului Bucureşti, nu au făcut altceva decât să confirme că reclamanţii nu au formulat o notificare conform Legii nr. 112/1995 şi că nu au primit în temeiul acestei legi speciale despăgubiri.
În plus, referitor la notificarea nr. y/2001, prin Decizia civilă nr. 610A din 23 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, aceasta făcuse deja obiectul analizei instanţelor învestite cu soluţionarea contestaţiei întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, litigiul fiind soluţionat irevocabil într-o modalitate nefavorabilă reclamanţilor.
Or, în raport de aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţa că prezumţia de bună-credinţă de care aceştia beneficiază în conformitate cu prevederile art. 1899 alin. (1) C. civ., nu a fost răsturnată.
Câtă vreme până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, titlul statului asupra imobilului construcţie nu fusese contestat de reclamanţi - notificarea formulată menţionând că ceea ce se solicită este restituirea în natură a imobilului - teren, iar în ceea ce priveşte acest imobil astfel identificat, se constatase cu putere de lucru judecat, într-un litigiu în care fusese parte Primăria Municipiului Bucureşti, că reclamanţii nu aveau un drept de proprietate, ci doar un drept de folosinţă, reţinând, totodată, că nici în acel litigiu şi nici ulterior, dar anterior vânzării, reclamanţii nu au înţeles să sesizeze instanţele competente, cu o solicitare care să vizeze întinderea sau compunerea imobilului solicitat a fi restituit, prin notificare, în temeiul Legii nr. 112/1996 sau cu o altă acţiune prin care să conteste titlul statului, că actul încheiat între stat ca proprietar aparent şi chiriaşi a fost cu titlu oneros şi că subdobânditorii chiriaşi cumpărători au fost de bună-credinţă, instanţa de apel a apreciat că în cauză în mod corect tribunalul a stabilit că în persoana pârâţilor cumpărători ai imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, operează principiul error comunis facit jus.
Instanţa de apel a reţinut că susţinerea apelanţilor în sensul că la data introducerii acţiunii exista o practică a instanţelor judecătoreşti în sensul admiterii acţiunilor în revendicare, nu poate fi apreciată ca fiind de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât ceea ce interesează în cauză, în analiza bunei-credinţe şi a teoriei validităţii, este conduita concretă a părţilor, la data încheierii contractelor, or, reclamanţii au învestit instanţa cu acţiunea în revendicare ulterior acestui moment. În plus, chiar aceştia fac referire la Decizia nr. 33/2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii, or, raţiunea acestei proceduri, a fost justificată de instanţa supremă tocmai pe constatarea existenţei unei practici neunitare a instanţelor în materia acţiunilor în revendicare, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a înlăturat şi susţinerea reclamanţilor referitoare la faptul că Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii de către instanţa supremă, a fost publicată mult timp după introducerea acţiunii, întrucât prima instanţa, soluţionând acţiunea în revendicare, a apreciat în sensul incidenţei Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie care, într-adevăr, a fost publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, însă la momentul pronunţării sentinţei civile apelate, această decizie fusese publicată şi era obligatorie pentru tribunal, în considerarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenţei inconsecvente, a fost relevat, chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, divergenţele profunde din jurisprudenţă, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
În plus, în circumstanţierea acestei statuări, Înalta Curte a reţinut, în considerentele deciziei, cu privire la prima problemă care a făcut obiectul recursului în interesul legii şi al analizei sale, că legea specială la care face trimitere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi de care se prevalează şi reclamanţii în susţinerea apelului, este tocmai Legea nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobile preluate cu titlu cât şi fără titlu, astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanţelor care au considerat că nu ar exista suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative (legea generală şi legea specială). În consecinţa acestei constatări, instanţa supremă a statuat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1996, de către chiriaşi.
Or, imobilul construcţie în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 1373 din 104 iulie 1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 Bucureşti, deci într-una dintre modalităţile enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, faţă de aceste prevederi legale şi de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că acesta nu intră în sfera de aplicare a acestei legi, astfel cum este ea determinată de textele citate.
În ceea ce priveşte terenul, instanţa de apel a reţinut că în litigiul anterior, s-a apreciat, pe de o parte, că reclamanţii nu deţin un drept de proprietate asupra lui, iar pe de altă parte, că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci este supus prevederilor înscrise în Legea nr. 18/1991.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009), au avut ca efect în speţă consolidarea titlului cumpărătorilor de bună-credinţă, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii-pârâţi cu statul/unitatea administrativ-teritorială.
Instanţa de apel a reţinut, sub acest aspect, în plus faţă de considerentele expuse în analizei criticii referitoare la incidenta principiului error communis, că reclamanţii, deşi ar fi putut valorifica în favoarea lor, prevederile înscrise în art. III din Legea nr. 247/2005 - titlul I, nu au învestit instanţa de fond cu o acţiune în anularea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În raport de caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor de comparaţie a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluţionată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa.
Sub aspect procedural, prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situaţiile acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. ci în considerarea prevederilor de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Aşa fiind, în cauză, nu se poate reţine o aplicare eronată în cauză a criteriilor de comparaţie, create pe cale doctrinară în materia revendicării imobiliare de drept comun, de către prima instanţă, recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă fiind impusă în baza unor raţiuni cu aplicare mai largă şi care se întemeiază pe asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei C.E.D.O. exprimate în cauza Raicu contra României din 2006, pârâţilor care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaşte un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâţii au cel puţin speranţa legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, precum şi în situaţia în care contractul a fost încheiat cu bună-credinţă - unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Curtea europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate (a se vedea Pincova şi Pina) şi că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
De asemenea, conform Deciziei nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în faţa Legii speciale nr. 10/2001 - poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, o soluţie de admitere a acţiunii în revendicare întemeiată exclusiv pe criteriile de comparaţie, specifice revendicării întemeiate pe dreptul comun, aşa cum susţin reclamanţii, ar conduce la încălcarea principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte dreptul pârâţilor asupra bunului în litigiu, în condiţiile în care nu aceştia, ci Statul, ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanţi prin imposibilitatea restituirii imobilului.
Referitor la acţiunea în pretenţii, instanţa de apel a constatat că întrucât această acţiune se află în strânsă interdependenţă cu primul capăt de cerere, se impune a fi admis apelul şi în ceea ce priveşte această soluţie.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., învederând următoarele aspecte de nelegalitate:
I. În mod greşit s-a reţinut calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin M.F.P., în prezenta cauză, întrucât imobilul ce formează obiectul acţiunii în revendicare nu se află în proprietatea sau administrarea acestei părţi, ci a unor persoane fizice, astfel încât capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi soluţionat decât în contradictoriu cu actualul proprietar.
Pe de altă parte, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii Deciziei nr. 1373/1989, care este un act administrativ emis de către Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, şi nu de către Stat.
Potrivit art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, statul poate fi reprezentat de M.F.P. doar în acele raporturi juridice în care statul, în virtutea personalităţii sale juridice, este parte în mod nemijlocit, or, având în vedere că imobilul în litigiu nu face parte din categoria bunurilor de interes naţional în sensul dispoziţiilor art. 12 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 213/1998, calitatea procesuală pasivă revine Primăriei Municipiului Bucureşti, ca reprezentant al statului.
II. În mod greşit instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor şi a trimis cauza spre rejudecare, întrucât, aşa cum rezultă din Decizia civilă nr. 610/A din 23 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, aceştia nu erau îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece nu aveau un drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosinţă, iar imobilul a fost preluat de stat cu titlu.
Recursul urmează a fi admis, pentru argumentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În lumina textului legal anterior citat însă, motivarea nu presupune doar ca instanţa să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi, ci şi necesitatea ca aprecierile conţinute în hotărâre să nu fie contradictorii ori dubitative, întrucât ele trebuie să ofere părţilor o înlănţuire logică a raţionamentelor pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Contrarietatea considerentelor face imposibilă stabilirea, de către instanţa de control judiciar, a corectitudinii soluţiei adoptate de către instanţa inferioară şi este sancţionată cu casarea hotărârii astfel pronunţate.
În speţă, considerentele deciziei recurate sunt contradictorii sub mai multe aspecte.
Astfel, referitor la critica privind modalitatea de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel reţine că "acţiunea în constatare astfel formulată, presupune neîndoielnic o procedură contradictorie, prin urmare, reclamanţii care acţionează în considerarea unui drept subiectiv propriu, aveau obligaţia de a se îndrepta împotriva aceluia care are o obligaţie corelativă respectivului drept pretins, respectiv, împotriva acelui subiect de drept, în raport de care se susţine că i-a deposedat abuziv".
Aşadar, instanţa de apel reţine, în mod corect, că analiza valabilităţii titlului statului se realizează în raport de pretenţia subsidiară a reclamanţilor, constând, în speţă, în valorificarea dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, într-un alt paragraf, instanţa de apel reţine că într-un litigiu anterior, având ca obiect contestaţia formulată de reclamanţi împotriva Dispoziţiei nr. 3460/2004, emisă de Primarul municipiului Bucureşti în soluţionarea notificării nr. y/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, privind imobilul teren situat în str. L. (fostă T.), sector 1, s-a constatat, cu putere de lucru judecat (Decizia civilă nr. 610/A din 23 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurările sociale, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3470 din 31 martie 2006 pronunţată de ÎCCJ), "…că reclamanţii nu aveau un drept de proprietate asupra terenului ci doar un drept de folosinţă…".
Rezultă astfel că, deşi trimite cauza în rejudecare pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel nu avea situaţia premisă a unei astfel de soluţii, respectiv, existenţa dreptului de proprietate raportat la care o asemenea chestiune ar urma a fi analizată, şi pe care o reţine ca având putere de lucru judecat în speţă.
Având în vedere că prin Decizia nr. 610/A din 23 septembrie 2005 s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că obiectul notificării formulate de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 îl constituie terenul situat în str. L. (fostă T.), sector 1, teren faţă de care s-a constatat că nu a existat decât un drept de folosinţă, instanţa de apel nu a clarificat care este obiectul prezentei acţiuni în revendicare: terenul, terenul şi construcţia, ori doar construcţia.
Cu toate acestea, în lipsa unei atare clarificări, instanţa constată că: "Or, imobilul construcţie în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 1373 din 04 iulie 1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 Bucureşti, deci într-una din modalităţile enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În consecinţă, faţă de aceste prevederi legale şi de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că acesta nu intră în sfera de aplicare a acestei legi…".
Constatarea incidenţei Legii nr. 10/2001 şi menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare contravine cu soluţia de trimitere în rejudecare pe capătul acţiunii subsidiare, care presupune existenţa unui bun în condiţii similare acţiunii în revendicare.
De asemenea, cu toate că soluţia de trimitere spre rejudecare presupune cercetarea, de către instanţa de trimitere, a aspectelor nelămurite, instanţa de apel procedează la o amplă analiză a valabilităţii titlului statului, pronunţându-se, practic, asupra problemelor faţă de care apreciase că trebuie dezbătute de instanţa de fond.
În acest sens, instanţa de apel concluzionează, raportat la prevederile legale indicate de reclamanţi ca temei juridic pentru primul petit, că Decizia nr. 1373 din 04 iulie 1989 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte corecta stabilire a cadrului procesual; că faptul că ulterior preluării de către stat, bunul a fost vândut pârâţilor persoane fizice nu justifică soluţia primei instanţe, în sensul că se impune ca analiza titlului statului să fie făcută exclusiv în contradictoriu cu dobânditorul care deţine în prezent bunul; că într-o acţiune în revendicare în care primul petit vizează valabilitatea titlului statului, iar un petit subsidiar vizează o acţiune în pretenţii, prin care se solicită despăgubiri pentru valoarea de circulaţie a imobilului, nu pot avea calitate procesuală pasivă cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, etc.
Aprecierile instanţei de apel echivalează cu o soluţionare a capătului de cerere pentru care aceeaşi instanţă a considerat că se impune trimiterea spre rejudecare, astfel încât soluţia adoptată este lipsită de finalitate.
Pe de altă parte, este de observat că Decizia instanţei de apel este pronunţată la data de 3 februarie 2011, iar la data de 26 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, care a modificat textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi care este incidentă în cauză, potrivit dispoziţiilor art. XXII - (1) conform cărora "procesele în materie civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de desfiinţare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile".
Astfel, în varianta iniţială, art. 297 alin. (1) prevedea că "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
În varianta modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) prevede că "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel."
Modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reţinerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepţia, şi putând fi dispusă doar în două situaţii: 1.când judecata în primă instanţă s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.
Cum în speţă tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părţile au fost legal citate, soluţia instanţei de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecinţă, încalcă şi principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în faţa judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 104A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 104A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8471/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8458/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
