ICCJ. Decizia nr. 8471/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8471/2011
Dosar nr.13579/118/2009
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin Decizia civilă nr. 23/C din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanta N.E. împotriva Sentinţei civile nr. 377 din 25 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins ca nefondată acţiunea.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 214/1999. Acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a avut drept scop repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, în acord cu recomandările normative internaţionale.
Răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituită prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute şi prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Nu se poate reţine de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantei doar din perspectiva faptului că la data stabilirii domiciliului obligatoriu al familiei sale avea vârsta de 3 ani, măsura represivă luată asupra sa, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale, justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de natură patrimonială şi nepatrimonială produse asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
O astfel de recunoaştere a intervenit în cauză atât prin recunoaşterea, în favoarea reclamantei, a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, cât şi prin acordarea măsurilor compensatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.
Nu s-ar putea reţine în cauză că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 - cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) - reclamanta ar fi dobândit o speranţă legitimă în obţinerea unei compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral şi că această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate.
Reclamanta a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea este nelegală pentru că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare, condiţiile în care recurenta a fost evacuată din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, fiindu-i încălcate drepturile garantate constituţional.
Trebuie să se aibă în vedere natura diferită a indemnizaţiei primită de recurentă în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva Deciziei nr. 23/C din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8472/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8468/2011. Civil → |
|---|
