ICCJ. Decizia nr. 8472/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8472/2011
Dosar nr.50417/3/2009
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 decembrie 2009, reclamanta D.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 250 000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R., din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva acesteia prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.
În motivare, s-a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia, reclamanta a fost strămutată din zona Frontierei de Vest, din comuna Săcălaz, judeţul Timiş, în localitatea Frumuşiţa Nouă, judeţul Ialomiţa, pentru faptul că "aşa trebuia", măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilind, totodată, şi domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 27 august 1955, când au fost ridicate restricţiile respective, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Reclamanta a mai arătat că, toată averea familiei a fost confiscată, distrusă sau însuşită de diverşi "tovarăşi", ştiut fiind faptul că au fost deportaţi cei înstăriţi, cei gospodari şi harnici, smulşi de la casele lor şi duşi în necunoscut, lăsaţi sub cerul liber. Aceştia reprezentau un pericol, drept pentru care le-a fost stabilit şi domiciliul obligatoriu, neavând voie să se deplaseze decât pe o rază de câţiva kilometri în jurul satului nou format.
Reclamanta a mai arătat că familia avea naţionalitatea macedoneană, fapt pentru care a avut numai de suferit, prin deportare şi instituirea domiciliului obligatoriu, iar prin toate aceste abuzuri au fost cauzate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbite dreptul personal nepatrimonial la libertate şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoarea şi reputaţia, astfel că se impune repararea integrală, de către Stat, a pagubei pricinuite.
Situaţia în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional, corespunzător aşteptărilor sale.
La momentul mutării forţate, într-un timp foarte scurt, fiind anunţaţi cu o oră înainte, nu au putut să ia cu ei nimic, fiecare având anterior o situaţie care le asigura un trai decent.
Prin Decizia nr. 529 din 21 februarie 2008 i s-a recunoscut şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 214/1999.
Prin Sentinţa civilă nr. 881 din 11 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 5.000 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva sa.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamanta şi familia sa au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu situată în zona frontierei de Vest din comuna Săcălaz jud. Timiş, în localitatea Frumuşiţa Nouă judeţul Ialomiţa, fiind supuşi restricţiilor domiciliare în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955.
Tribunalul a mai reţinut că, în temeiul Decretului nr. 118/1990, prin Hotărârea 3150/1991, Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice a recunoscut reclamantei aceste drepturi, considerând perioada respectivă drept vechime în muncă, fiindu-i acordată o indemnizaţie lunară, iar prin Decizia nr. 529 din 21 februarie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, i s-a recunoscut acesteia calitatea de luptător în Rezistenţa Anticomunistă.
Instanţa de fond a constatat că deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, a creat reclamantei şi familiei acesteia suferinţe în plan moral, social şi profesional marcându-i întreaga existenţă şi a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990 şi de faptul că mai are pe rolul instanţelor judecătoreşti acţiuni prin care solicită plata unor despăgubiri ca urmare a dislocării părinţilor săi, prezenta acţiune constituind o cerere făcută în nume propriu.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta D.A. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamanta a arătat că terenul destinat stabilirii domiciliului obligatoriu era parcelat, fiind delimitat prin ţăruşi de lemn ce aveau montaţi pe partea superioară şipci ce erau inscripţionate cu numere reprezentând adresa imobilului, nefiind altceva decât un bordei pe care fiecare familie era obligată să şi-l sape în pământ, pentru a nu dormi sub cerul liber, şi a se adăposti temporar şi cât mai repede de intemperiile vremii şi de vieţuitoare, iar în timp urma să-şi construiască o colibă din chirpici bătătorit, acoperită cu stuf şi paie.
Reclamanta a mai arătat că suferinţele fizice şi psihice nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieţii sociale.
Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onorarea, reputaţia, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor, fiind invocate hotărârile C.E.D.O în cauza Niţă contra României şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în materie.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, reclamanta a arătat că modificarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010 sau prin deciziile Curţii Constituţionale nu poate avea ca efect încălcarea dreptului la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, mai ales că respectivele modificări nu sunt de imediată aplicare cum ar fi cazul normelor de procedură şi a invocat, în susţinerea căii de atac, hotărârile C.E.D.O în cauzele Dumitru Popescu contra României şi Blecic contra Croaţiei, Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Consiliului Europei, respectiv, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Pârâtul a arătat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu permite acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin măsurile administrative cu caracter politic, interpretare ce a fost validată prin modificările aduse ca urmare a adoptării OUG nr. 62/2011, iar prima instanţă nu a ţinut seama de faptul că reclamanta a obţinut despăgubiri pentru aceleaşi suferinţe în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 164/A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea introductivă de instanţă, ca neîntemeiată, reţinând că aceasta a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, prima instanţă soluţionând cauza conform dispoziţiilor legale în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, iar invocarea expresă, de către reclamantă, în susţinerea apelului, a dispoziţiilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nu reprezintă o schimbare a temeiului de drept, deoarece acestea fac parte din dreptul intern şi au fost avute în vedere şi de către prima instanţă.
Instanţa de apel a mai reţinut că, întrucât reclamanta nu susţine inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, ci solicită interpretarea respectivelor dispoziţii legale prin raportare la Convenţia menţionată, nu se poate vorbi despre schimbarea cauzei acţiunii.
Referitor la critica pârâtului privind soluţia de acordare a despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit urmare a măsurii administrative cu caracter politic, instanţa de apel a constatat că, întrucât forma actuală a Legii nr. 221/2009 nu permite acordarea de daune morale nici pentru măsuri administrative, nici pentru condamnări, este lipit de interes a se analiza susţinerea pârâtului conform căreia acordarea daunelor morale, pentru măsurile administrative cu caracter politic, nu era posibilă nici anterior declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a), întrucât în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că "legea nouă" (forma legii după data la care Decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe de acordare a daunelor morale nu poate fi menţinută, deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstituţional.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta nu se află în situaţia în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, nu a obţinut o hotărâre irevocabilă care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acestuia, iar raportat la cadrul legal actual, care nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, pretenţiile acesteia în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.
Susţinerile reclamantei conform cărora instanţele ar trebui să de eficienţă prevederilor Convenţiei sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente şi aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Instanţele soluţionează un litigiu pe baza dispoziţiilor legale în vigoare, iar existenţa unor nemulţumiri ale părţilor cărora nu li s-a dat câştig de cauză, nu înseamnă că instanţele au refuzat să judece sau că se fac vinovate de denegare de dreptate.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus, rezultă din Hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului pronunţată în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situaţiilor, aprecierile Curţii Europene din hotărârea menţionată, sunt valabile în speţa de faţă şi au constituit argumentul peremtoriu în sprijinul soluţiei asupra căreia s-a oprit instanţa. Decizia de admisibilitate pronunţată de Curtea Europeană în speţa arătată, acordă o importanţă deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituţională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părţile proceselor aflate pe rolul instanţelor, sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană reaminteşte faptul că marja de apreciere a statului în privinţa legilor reparatorii este largă, în contextul unei tranziţii dificile de la economia planificată la economia de piaţă. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observă că noţiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenţie, nu este una autonomă, astfel că dacă nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, sau a art. 6 din Convenţie nu se poate face aplicarea art. 14.
Concluzionând, instanţa de apel a constatat că obiectul prezentei cauze nu este acela de acordare a despăgubirilor, prin raportare la formele de discriminare prevăzute de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în calea de atac, nu se poate realiza o analiză care să pornească de la o schimbare de obiect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A., arătând că Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (Legea nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010) este cea aplicabilă pe tot cursul procesului, consacrând un drept la despăgubire neplafonat sub aspectul întinderii.
Puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale nu se poate situa în afara principiului neretroactivităţii legii, iar în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării acestor decizii în M. Of. al României, ele sunt inaplicabile.
Textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice ce nu au fost încă deduse judecăţii, o interpretare contrară aducând atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană şi reprezentând o ingerinţă a statului în dreptul de acces la un tribunal.
În vederea atingerii scopului acesteia, legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în sensul de a repara şi îndrepta, pe cât posibil, măsurile abuzive luate prin încălcarea drepturilor omului.
Reclamanta mai arată că hotărârea este nelegală şi sub aspectul aprecierii eronate a conţinutului probelor şi a interpretării greşite a temeiurilor de drept ale acţiunii, respectiv, beneficiile obţinute în baza Decretului nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor daune morale, ci reprezintă drepturi ce ţin de legislaţia muncii, iar contrarietatea celor statuate prin deciziile Curţii Constituţionale cu reglementările internaţionale în materie, impune acordarea priorităţii celor din urmă în justa soluţionare a unei cauze civile.
În contextul în care prejudiciul suferit prin măsura abuzivă a fost dovedit, repararea lui este reglementată printr-o normă specială, faţă de care Statul este garantul aplicării sale, iar autorităţile statale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, creând astfel o stare de incertitudine, se impune acordarea daunelor morale astfel cum au fost solicitate.
Dreptul subiectiv patrimonial recunoscut în favoarea reclamantei prin legea specială se subsumează noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, jurisprudenţa instanţei europene reţinând că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie, pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni pe nedrept, reprezintă o "speranţă legitimă".
În susţinerea motivelor de recurs, reclamanta a invocat practica judiciară în materie (Cauza Balcic v. Croaţia, Cauza Fredin împotriva Suediei, Cauza Stubbings vs. Marea Britanie, Cauza Dumitru Popescu contra României, Cauza Klaus şi Iori Kiladze contra Georgiei), Rezoluţia 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", Rezoluţia 1481/2006 a aceluiaşi for internaţional privind "Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare", dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi ale art. 20 din Constituţia României.
Recursul urmează a fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, "instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de "bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este "o creanţă sub condiţie" atunci când "problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece "problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica reclamantei sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de "speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Critica reclamantei potrivit căreia instanţa de apel a apreciat greşit asupra conţinutului probelor nu poate fi analizată în recurs, reprezentând o chestiune de fapt ce nu poate forma obiect al prezentei căi extraordinare de atac, în cadrul căreia se deduc judecăţii exclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.
Critica vizând greşita interpretare a temeiurilor de drept ale acţiunii introductive de instanţă este, de asemenea, nefondată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, dispoziţii legale funcţie de care instanţa de apel, în limitele în care a fost învestită, s-a pronunţat în conformitate cu modificările legislative intervenite pe parcursul soluţionării cauzei, potrivit considerentelor anterior dezvoltate.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva Deciziei nr. 164A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8475/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8471/2011. Civil → |
|---|
