ICCJ. Decizia nr. 8480/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8480/2011
Dosar nr.1508/115/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, sub nr. 1508/115/2010, reclamantul H.Ş.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale, pentru măsura administrativă abuzivă cu caracter politic constând în deportarea la muncă silnică în U.R.S.S. a părinţilor săi.
Pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit şi este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 1061 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 euro în echivalent RON la data efectuării plăţii, reţinând că, având în vedere deportarea la muncă silnică în U.R.S.S. a părinţilor săi în perioada 16 ianuarie 1945 - 18 ianuarie 1950, reclamantul beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din acelaşi act normativ, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Tribunalul a mai reţinut că această interpretare rezultă logic din prevederile legii, care fac referire la aceste persoane, faţă de care se va ţine seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările şi completările ulterioare, şi din art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, care stabileşte ca fiind măsură administrativă cu caracter politic "deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".
De asemenea, instanţa de fond a constatat că în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 6 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 5, lit. a) Teza II-a, din Legea nr. 221/2009.
Referitor la prejudiciul moral, prima instanţă a reţinut că reclamantul a făcut dovada, prin declaraţia martorului audiat în cauză, a faptului că a fost afectat direct de măsura deportării antecesorului său, ce a avut consecinţa degradării stării fizice şi psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului.
Astfel, viaţa reclamantului a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamant, instanţa de fond a apreciat că suma de 10.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul H.Ş.F., cât şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamantul a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate de către prima instanţă, arătând că pentru suferinţa produsă trebuia acordată suma de 650.000 euro.
Pârâtul a arătat că despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 se acordă numai celor care au fost condamnaţi politic şi nu celor deportaţi în Bărăgan sau U.R.S.S., şi că OUG nr. 62/2010 a plafonat cuantumul daunelor morale ce se pot acorda în temeiul actului normativ anterior arătat, care, oricum, nu se justifică, în raport de prejudiciul creat.
Prin Decizia civilă nr. 123/A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea introductivă de instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că la data soluţionării apelului, prin efectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială pentru acordarea daunelor morale.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluţionării prezentului apel, iar prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi instanţă a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Instanţa de apel a mai constatat că nu se poate reţine că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate, şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul H.Ş.F., arătând că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât chiar şi după pronunţarea şi publicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept şi prevederile legale ce au stat la baza emiterii actului normativ arătat subzistă.
Reclamantul mai arată că, atunci când în ordinea juridică internă nu există o reglementare coerentă, judecătorul trebuie să facă aplicarea reglementărilor Convenţiei în materie, conform art. 20 din Constituţia României.
Acţiunea în despăgubire pentru prejudiciile create prin măsura administrativă abuzivă la care au fost supuşi părinţii săi este consecinţa firească a încălcării unor drepturi fundamentale, ce intră în sfera de reglementare a Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, în raport de care o asemenea acţiune poate fi soluţionată favorabil.
Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, "instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de "bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este "o creanţă sub condiţie" atunci când "problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece "problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de "speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.Ş.F. împotriva Deciziei nr. 123/A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8482/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8479/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
