ICCJ. Decizia nr. 8486/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8486/2011
Dosar nr.4299/118/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4299/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii B.A. şi G.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., au învestit instanţa cu acţiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale.
În motivare, s-a arătat că prin Sentinţa penală nr. 269/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, autorul reclamanţilor a fost condamnat pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, la o pedeapsă de 8 ani închisoare (fiind arestat la 29 octombrie 1949 şi pus în libertate la 14 iulie 1956).
Tribunalul Constanţa a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1508 din 28 septembrie 2010, prin care a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în sumă de 5000 euro în echivalent în RON la data efectuării plăţii.
Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că autorul reclamanţilor a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale şi că, potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 aceasta reprezintă de drept condamnare cu caracter politic.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor civile pentru traumele suferite, instanţa de fond a avut în vedere şi despăgubirile acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
1) Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a vizat cuantificarea prejudiciului moral arătându-se că nu a fost supusă unor criterii ferme de determinare, ignorându-se şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
2) Apelul formulat de către reclamant a privit, de asemenea, cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit, susţinându-se că instanţa nu a avut în vedere faptul că o dată cu trecerea timpului prejudiciul moral cauzat nu s-a estompat ci dimpotrivă, s-a accentuat.
Prin Decizia civilă nr. 34/C din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul declarat de reclamant şi a admis apelul pârâtului, schimbând în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că autorul reclamanţilor a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 1.333 RON lunar.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, autorul reclamanţilor a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Prin urmare, statul şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii faţă de autorul reclamanţilor întrucât indemnizaţia primită şi celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării la care a fost supus nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanţa de fond.
S-a apreciat că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul nu putea avea în vedere instituirea unui cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
S-a reţinut că în egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că, asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Instanţa de contencios constituţional a reamintit că, în condiţiile în care, în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferinţelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Ca atare, s-a concluzionat că pretenţiile deduse judecăţii de către reclamanţi nu pot fi primite, astfel încât, prin admiterea apelului pârâtului a fost schimbată în tot acţiunea, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care au susţinut că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, pronunţând totodată, o hotărâre lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.
- Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a analizat superficial înscrisurile depuse de către reclamanţi la dosarul cauzei, având în vedere că din Hotărârea nr. 241 din 24 august 1990 rezultă că autorul reclamanţilor a fost arestat la 29 octombrie 1949 şi eliberat la data de 14 iulie 1956 şi "chiar dacă reclamantul G.G. abia se născuse la momentul arestării tatălui, iar reclamanta nu era născută, la scurtă vreme după eliberarea tatălui s-a născut şi reclamanta". De aceea, nu se poate susţine că reclamanţii n-au avut de suferit, ci doar autorul acestora.
- În privinţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, se constată că acestea vin în contradicţie cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale (nr. 1354/2010).
În acest sens, s-a arătat că prin cele două decizii anterior menţionate, s-a statuat că persoanele care au intentat acţiuni în justiţie pentru a obţine daune morale n-ar putea susţine că au "speranţă legitimă în obţinerea respectivelor daune, în timp ce prin Decizia nr. 1354/2010 se reţine că "la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri".
Or, nimeni nu poate fi mai presus de lege, nici chiar Curtea Constituţională şi ca urmare, o decizie a acesteia care nu respectă legea, nu poate produce efecte juridice.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
- Susţinând incidenţa în cauză a motivului reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii sunt în eroare asupra conţinutului acestui caz de modificare a hotărârii.
Potrivit textului menţionat, este sancţionată situaţia în care instanţa denaturează înţelesul lămurit şi neîndoielnic al clauzelor unui act juridic, în accepţiunea materială a acestuia (de negotium iuris).
Ignorând semnificaţia reglementării legale, recurenţii fac trimitere la mijloace de probă din care ar rezulta că prejudiciul moral s-a repercutat în mod direct nu doar asupra autorului lor, ci şi asupra acestora (întrucât s-au născut la un interval de timp apropiat de momentul arestării respectiv, al punerii în libertate a autorului).
Asemenea aspecte, care tind la evaluarea probatoriului, nu pot fi deduse judecăţii în recurs, nesubsumându-se niciunui motiv de nelegalitate din cele strict reglementate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ.
- În privinţa aspectelor vizând deciziile Curţii Constituţionale şi pretinsa contrarietate între actele jurisdicţionale ale instanţei de contencios constituţional, se constată, de asemenea, că ele nu pot fi susţinute ca temei al nelegalităţii deciziei din apel.
Astfel, deşi recurenţii înşişi arată că potrivit Constituţiei României şi Legii nr. 47/1992, o decizie a Curţii Constituţionale este definitivă şi obligatorie şi nu există cale de atac împotriva ei, în acelaşi timp, de o manieră nepermisă de vreun text de lege, aceştia aduc judecăţii în recurs critici îndreptate împotriva actelor organului jurisdicţional constituţional.
Pe de altă parte, se constată că problema declarării neconstituţionalităţii unui text de lege care a constituit temei al pretenţiilor deduse judecăţii, a fost rezolvată de o manieră obligatorie prin decizie în interesul legii pronunţată de instanţa supremă.
Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011) s-a statuat că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării acestora în M. Of., cu rezerva situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre a instanţei de judecată.
Altfel spus, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor în M. Of. (situaţia din speţă).
Recurenţii nu pot pretinde că, întrucât au promovat acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar însemna ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
De aceea, este eronată susţinerea recurenţilor, conform căreia ar trebui să se aplice în continuare textul de lege, cu motivarea că acesta era în vigoare la data introducerii acţiunii şi astfel, "partea avea la dispoziţie un drept la acţiune, pentru a solicita despăgubiri morale".
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie (deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor) este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce este inadmisibil.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu exista însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul pretins spre valorificare.
Totodată, se constată că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine nici că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste argumente, se constată că recurenţii au formulat critici nefundamentate juridic, neîncadrabile în dispoz. invocate, ale art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. (şi nici susceptibile de încadrare în alt motiv, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), astfel încât recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.A. şi G.G. împotriva Deciziei nr. 34C din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8487/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8484/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
