ICCJ. Decizia nr. 8492/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 8492/2011

Dosar nr.46703/3/2009

Şedinţa publică din 30 noiembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 25 noiembrie 2009, reclamantul L.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 907.976 RON, reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008, emisă de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P.; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 907.976 RON, începând cu data de 16 septembrie 2008 şi până la momentul efectuării plăţii efective a sumei mai sus arătată; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauza.

Prin Sentinţa civilă nr. 718 din 4 mai 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantului suma de 407.976 RON reprezentând parte din titlul de despăgubiri aferent Deciziei 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D.; a respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 a Tribunalului Arad, a fost anulată Dispoziţia nr. 1465 din 15 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Arad în soluţionarea notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind obligat acesta să emită o nouă dispoziţie, conţinând propunerea de acordare, pentru reclamant, de titluri de valoare nominale folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital în valoare de 907.976 RON pentru imobilul situat în Arad, str. C., ce a aparţinut bunicilor acestuia şi care a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 de către Statul Român. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 4 şi 6 din imobil, ca neîntemeiată, şi, de asemenea, respinsă şi cererea conexă privind repunerea în termen şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor mai sus arătate.

Prin Decizia civilă nr. 1906 din 15 decembrie 2005 Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, iar recursul acestuia împotriva soluţiei din apel a fost respins ca nefondat, prin Decizia civilă irevocabilă nr. 8456 din 23 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În paralel, reclamantul a formulat şi cerere de revendicare, în contradictoriu cu persoanele fizice cumpărătoare ale imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, demers respins prin Sentinţa civilă nr. 264 din 22 februarie 2007 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin respingerea apelului (Decizia civilă nr. 351A din 22 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara) şi irevocabilă prin respingerea recursului (Decizia civilă nr. 599 din 01 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Ulterior, în luna mai a anului 2008, în conformitate cu Sentinţa civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 a Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 8456 din 23 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost emisă dispoziţia de acordare a despăgubirilor.

În baza acestei dispoziţii, la data de 16 septembrie 2008 a fost emisă Decizia nr. 2824 a C.C.S.D., ce reprezintă titlul de despăgubire în cuantum de 907.976,76 RON.

Ulterior, prin cererea înregistrată în 04 noiembrie 2009, reclamantul a optat, potrivit dispoziţiilor art. 18² lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv pentru conversia titlului de despăgubire în acţiuni emise de Fondul "P.", aşa încât la data de 22 ianuarie 2010 a fost emisă Decizia nr. 75 ce reprezintă titlul de conversie.

La 15 zile după exprimarea opţiunii de către reclamant, exclusiv pentru acţiuni, în data de 25 noiembrie 2009, acesta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată.

În soluţionarea prezentei acţiuni, tribunalul a reţinut dispoziţiile Capitolului V¹ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin OG nr. 81/2007.

Astfel, art. 18¹ alin. (1) arată că "Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute de acesta secţiune".

La alin. (3) al art. 18¹ arată că "Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, titularul acesteia are două posibilităţi de valorificare a titlului de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa: să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul "P." sau să solicite primirea de titluri de plata, în condiţiile art. 14¹ (adică plata în numerar se efectuează în două tranşe a câte 250.000 RON pentru o perioada de 2 ani în cazul despăgubirile ce depăşesc 500.000 RON) şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute de art. 3 lit. h) din lege (adică tranşele de câte 250.000 RON se plătesc în maxim 2 ani calculaţi de la data emiterii titlului de plată) şi, până la concurenţa despăgubirilor totale acordate prin titlu sau despăgubire, acţiuni emise de Fondul "P."."

Reclamantul a optat după aproximativ 1 an şi 2 luni de la emiterea Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 exclusiv pentru acţiuni la Fondul "P.", deşi avea posibilitatea să opteze conform art. 18¹ alin. (3) lit. b), pentru titluri de plată (până la concurenţa sumei de 500.000 RON) şi acţiuni (pentru restul de 407.976,76 RON).

Chiar în condiţiile în care achitarea sumei de până la 500.000 RON (în cele două tranşe de câte 250.000 RON) nu s-ar fi realizat, întrucât există posibilitatea invocării art. 18² lit. a), adică a lipsei de disponibil, reclamantul ar fi avut la îndemână demersurile necesare pentru obligarea A.N.R.P. la achitarea sumei respective.

Însă, existenţa sau inexistenţa disponibilului bănesc în conturile Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar este o chestiune care nu face obiectul analizei în cauza de faţă.

De asemenea, tribunalul a observat că, deşi reclamantul avea posibilitatea de a opta imediat după emiterea titlului de despăgubire, acesta a înţeles să formuleze cererea abia la 1 ani şi 2 luni de la emiterea deciziei C.C.S.D., deşi prin cererea de chemare în judecată a susţinut că a aşteptat un an pentru listarea la bursă a Fondului "P.", cu toate că opţiunea să abia fusese formulată. Mai mult, după formularea opţiunii, în data de 04 noiembrie 2009, la 15 zile, acesta a introdus prezenta cerere de chemare în judecată, invocând încălcări ale dreptului său la soluţionarea cererii în termen rezonabil şi pentru încălcarea dreptului său la realizarea creanţei împotriva statului.

Practic, prin opţiunea făcută de reclamant doar pentru acţiuni, acesta, cunoscând în mod evident nelistarea acţiunilor la bursă de către Statul Român, a dorit să creeze în mod deliberat imposibilitatea de recuperare a întregii sume stabilite cu titlu de despăgubire.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, deşi exista posibilitatea recuperării cel puţin a sumei de 500.000 RON, reclamantul a dorit crearea imposibilităţii recuperării întregii sume de 907.976 RON, pentru a se putea plânge de încălcări ale drepturilor sale.

Tribunalul a constatat că durata îndelungată a procedurii de stabilire a despăgubirilor (aproximativ 7 ani) a fost creată în parte şi de către reclamant, care, deşi avea o hotărâre judecătorească prin care i se recunoaşte dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul ce aparţinuse bunicilor săi, încă din data de 22 iunie 2005, acesta, alături şi de Primarul Municipiului Arad, a înţeles sa formuleze căile de atac împotriva acestei hotărâri, care a rămas irevocabilă la data de 23 octombrie 2006. De asemenea, în paralel, deşi anterior îi fuseseră respinse cererile de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (prin Hotărârile nr. 2697 din 20 mai 2004 a Judecătoriei Arad - pentru neformularea cererii în termenul prevăzut de lege şi nr. 1138 din 13 martie 2003 a Judecătoriei Arad - ca neîntemeiată), acesta a formulat în continuare altă cerere împotriva cumpărătorilor (la data de 04 decembrie 2006) soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 264 din 22 februarie 2007 a Tribunalului Arad (rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 599 din 01 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Astfel, şi din această cauză emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului a avut loc abia în data de 16 septembrie 2008, după rămânerea irevocabilă a soluţiei privind nerestituirea imobilului în natură şi respingerea revendicării aceluiaşi imobil.

La două luni după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a respins revendicarea imobilului, a fost emisă şi dispoziţia Primarului Municipiului Arad, iar la 4 luni după dispoziţia Primarului, a fost emisă Decizia C.C.S.D. Or, nici nu era posibil ca Primarul Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, atâta timp cât exista pe rolul instanţelor de judecată cererea reclamantului de revendicare a aceluiaşi imobil.

Tribunalul a mai reţinut că cererea este întemeiată doar în ceea ce priveşte suma de 407.969 RON, pentru care reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să opteze pentru achitarea în numerar a despăgubirilor, ci doar pentru conversia în acţiuni. Acesta deoarece deşi au fost asumate de către stat anumite termene în vederea funcţionării Fondului P. pentru ca pentru persoanele ce deţin acţiuni la acest fond, aceste acţiuni să reprezinte în concret şi efectiv despăgubiri (statul fiind cel care şi-a asumat prin Legea nr. 10/2001 şi ulterior prin Legea nr. 247/2005, obligaţia de a-i despăgubi pe cei cărora în perioada comunistă le-au preluate abuziv imobilele, ce în prezent nu mai pot fi restituite), cu toate acestea nici până în prezent acţiunile nu au fost listate la bursă.

În consecinţă, tribunalul a constatat că în parte, cererea reclamantului este întemeiată, întrucât statul, pentru parte din despăgubirile la care reclamantul este îndreptăţit, în mod concret i-a încălcat acestuia dreptul la recuperarea efectivă a creanţei pe care o are, prin lipsa măsurilor în vederea listării la bursă a Fondului "P." şi prin crearea unei stări de incertitudine cu privire la demersurile viitoare ale statului în acest sens. Pentru acest motiv tribunalul a reţinut că aceste despăgubiri trebuie acordate efectiv reclamantului, astfel că a obligat pârâtul la plata sumei de 407.969 RON către reclamant.

În ceea ce priveşte restul pretenţiilor, în sumă de 500.000 RON, tribunalul a reţinut că nu pot fi acordate reclamantului, întrucât acesta, deşi avea posibilitatea de a opta pentru plata în numerar, plată ce ar fi fost efectuată de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar din cadrul Autorităţii pentru Restituirea Proprietăţilor, a înţeles să opteze exclusiv pentru acţiuni tocmai în scopul de a crea imposibilitatea de obţinere a unei despăgubiri efective, cunoscând nelistarea acţiunilor de către Statul Român la bursă, şi prin evitarea plăţii în tranşe, pe timp de maxim doi ani.

Ca atare, tribunalul a constatat că în culpă este chiar reclamantul, motiv pentru care cererea de obligare a Statului Român la plata sumei de 500.000 RON şi la actualizarea acesteia cu indicele de inflaţie a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Tribunalul a respins şi solicitarea privind actualizarea sumei de 407.969 RON cu indicele de inflaţie, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a înţeles să formuleze opţiunea abia la data de 04 noiembrie 2009, după aproximativ 1 an şi 2 luni de la emiterea Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 a C.C.S.D., fără a demonstra că împiedicarea în formularea opţiunii s-a datorat statului şi ca atare, să atragă obligaţia acestuia de a achita suma actualizată. Pentru aceleaşi motive nu au fost acordate nici daunele cominatorii.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul L.I. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P..

Pârât Statul Român, prin M.F.P., a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neputând fi obligat la plata sumelor solicitate de către reclamant, având în vedere că autoritatea competentă de a plăti compensaţiile este A.N.R.P. prin Direcţia financiară, administrativă şi resurse umane din cadrul acesteia.

Tot referitor la calitatea procesuală pasivă, pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispoziţiile legale referitoare la finanţele publice, la bugetul de stat şi pe cele referitoare la executarea titlurilor executorii de către instituţiile publice, cu precizarea că, potrivit C. proc. civ., ceea ce determină participarea unei persoane la un proces este calitatea sa şi nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează acesta, raportul de drept procesual putând fi legal valabil doar între titularii dreptului, respectiv, obligaţiei, ce rezultă din dreptul material dedus judecăţii.

Pârâtul a mai arătat că nu a fost nici deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale şi să emită dispoziţia de restituire, în natură sau echivalent.

Raportat la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, acţiunea reclamantului privind acordarea de despăgubiri este inadmisibilă, regimul plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv fiind reglementat de dispoziţiile legale ale Titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, potrivit cărora dosarele cuprinzând propunerile de despăgubiri se înaintează C.C.S.D., acestea urmând a fi trimise unui evaluator sau societăţi de evaluatori desemnată, care va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Dacă persoana îndreptăţită este nemulţumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării acestora, potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către C.C.S.D. în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/200, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D..

Prin urmare, instanţa trebuia să reţină faptul, că dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalităţi de control asupra despăgubirilor stabilite.

În acest sens, pârâtul a arătat că în doctrină (C.B., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. l Drepturi şi libertăţi, ed. An Beck, Bucureşti, 2005, p. 990 şi urm.), s-a stabilit faptul că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu s-a instituit în sarcina statelor contractante obligaţia generală de a restitui astfel de bunuri; Convenţia a lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicaţie a legislaţiei adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în proprietatea lor şi de a determina condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie proprietatea.

În cazul în care un stat contractant a adoptat o legislaţie ce prevede restituirea bunurilor, în natură sau prin echivalent, o asemenea legislaţie trebuie considerată ca făcând să nască "un nou drept de proprietate" în patrimoniul celui îndreptăţit la restituire (C.B., op. Cit. p 993 - 994, parag. 123.

Instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile Convenţiei nu impun o obligaţie de restituire în sarcina Statului Român, soluţiile contradictorii pronunţate în materie de instanţele judecătoreşti fiind rezolvate prin intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin apariţia Legii nr. 1/2009 precum şi demersurile statului în sensul de a porni Fondul P. prin cotarea acestuia la Bursa londoneză. Astfel, aplicarea concretă a legislaţiei interne este de natură să înlăture aparenţa inexistenţei unor măsuri de ordin general, iar hotărârea Faimblat împotriva României, fundamentată într-o perioadă în care nu era în vigoare toată această legislaţie şi măsuri ale statului, nu poate constitui temei pentru aplicarea art. 20 din convenţie şi ignorarea totală a legislaţiei interne.

Reclamantul L.I. a arătat că prin pronunţarea Deciziei civile nr. 8456 din 23 octombrie 2006, de către Î.C.C.J., acesta a dobândit, în conformitate cu dispoziţiile art. 376 alin. (1) rap. la 377 alin. (2) pct. (4) C. proc. civ., un titlu executoriu pentru suma de 907.967 RON, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Arad, str. C., titlu în baza căruia C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P. a emis titlul de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008, în cuantum de 907.967 RON.

Reclamantul a mai arătat că, dat fiind faptul că Fondul P., acea entitate destinată realizării plăţii prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român, nu este listat la bursă, nefiind funcţional, şi nici nu se poate preconiza cu certitudine data listării, acesta se află în imposibilitatea da a-şi valorifica titlul de despăgubire prin conversia sa în acţiuni la Fondul P.

Reclamantul a mai arătat că, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., despăgubirile acordate în prezent prin acţiuni la Fondul P. nu reprezintă o modalitate eficientă, efectivă şi concretă de despăgubire, compatibilă cu dispoziţiile articolului mai sus menţionat, situaţie la care s-a ajuns întrucât Statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesiunea sa în virtutea decretelor de naţionalizare.

Împrejurările de drept care au condus, în speţă, la această situaţie inechitabilă, au constat în primul rând în imposibilitatea cauzată de cadrul legal deficitar şi incoerent prevăzut de legile speciale de reparaţie, pentru ca despăgubirile stabilite prin Sentinţa civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 pronunţată de către Tribunalul Arad, rămasă definitivă şi irevocabilă, să se poată materializa rapid şi în mod efectiv, iar consecinţa inevitabilă a acestei stări de fapt s-a materializat printr-o întârziere culpabilă din partea pârâtului de trei ani de zile. În al doilea rând, dat fiind cele mai sus-învederate, Sentinţa civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 nu a putut fi executată, rămânând fără efecte timp de 3 ani de zile, iar pe cale de consecinţă, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Reclamantul a mai arătat că, pe de o parte, există un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie - Sentinţa civilă nr. 636 din 22 iunie 2005, prin care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 907.967 RON, iar pe de altă parte, există un titlu de despăgubire având ca obiect un drept de creanţă, drept care, potrivit art. 44 din Constituţie, este garantat de stat, ce are obligaţia imperativă de a stinge în mod efectiv creanţa constatată, într-un termen rezonabil.

Având în vedere faptul că instanţa europeană nu consideră valorificarea titlurilor de despăgubire prin conversia lor în active grevate de risc la un organism nelistat la bursă, drept un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, singura modalitate posibilă de stingere a creanţei certe, lichide şi exigibile asupra statului, stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi constatată prin titlul de despăgubire mai sus arătat, o constituie obligarea Statului Român la plata în numerar, a sumei de 907.976 RON, reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P..

Este evident că în realitate Statul Român nu a avut şi nici nu are în prezent niciun interes să listeze Fondul P. la bursă, întrucât procesul de despăgubire va fi suspendat în momentul în care Fondul va fi înregistrat la (C.N.V.M.), blocajul urmând să persiste. Dispoziţiile art. 10 alin. (2) lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin OG nr. 81/2007 prevăd că, după înregistrarea la C.N.V.M., nu se mai realizează conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni la Fondul P. Nici în trei-patru ani statul nu va avea bani să despăgubească toţi foştii proprietari şi, implicit, să listeze Fondul P.

Primul pas în vederea listării Fondului P. ar fi înregistrarea la C.N.V.M., ceea ce nici măcar în ziua de azi nu s-a întâmplat. La momentul înregistrării s-ar întrerupe conversia titlurilor de despăgubire până la listare şi se va relua după câteva şedinţe de tranzacţionare, când se stabileşte un preţ de referinţă, care, după cum arată acum, va fi mult mai mic decât valoarea nominală a acţiunilor. Preţul de pe bursă ar transpune statului un efort financiar mult mai mare şi ar trebui să dea până la de patru ori mai multe acţiuni, întrucât titlurile de despăgubire nu vor mai fi convertite la valoarea nominală a acţiunilor.

De asemenea, reclamantul a arătat că a solicitat instanţei de fond să constatate că în prezent există o vădită neconcordanţă în materie de restituire prin echivalent a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, între normele de drept intern, pe de o parte, şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, pe de altă parte.

Astfel, dacă în conformitate cu normele de drept intern în materie, despăgubirile reprezentate de acordarea de active grevate de risc la un organism nelistat la bursă, ce nu pot fi în prezent tranzacţionate pe piaţa de capital, având în vedere că Fondul P. nu este listat la bursă, reprezintă, în viziunea pârâtului, o modalitate concretă, eficientă, reală şi eficace de despăgubire şi de stingere a drepturilor de creanţă, în toate referirile pe care le-a avut faţă de Fondul P., Curtea Europeană a constatat, în mod constant şi unitar tocmai contrariul, şi anume că Fondul P. nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensaţii.

Faţă de această situaţie, orice instanţă naţională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor, fiind obligată să înlăture orice prevedere din dreptul naţional care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare, cu precizarea că singura modalitate de despăgubire eficientă, efectivă, reală şi eficace, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, o reprezintă valorificarea acesteia prin obligarea în justiţie a pârâtului Statul Român la plata în numerar, a sumei solicitate.

Reclamantul a mai arătat că statuările instanţei de fond privind culpa sa în obţinerea efectivă a despăgubirilor acordate, nu corespund realităţii de fapt şi de drept.

În cazul modalităţii de plată reprezentată de primirea de titluri de plată prin acordarea de despăgubiri în numerar, plata efectivă a acestora din urmă se face în conformitate cu dispoziţiile art. 18² lit. (a) din Titlul VII, modificat prin R.G. 128/2009, "în termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţilor financiare", şi în mod special şi în funcţie de numărul de ordine aferent opţiunii de plată în numerar, de unde reiese în mod vădit, că nici această operaţiune administrativă nu este guvernată de un termen concret de efectuare, parcurgerea acesteia din urma depinzând de numărul de ordine, fiind lăsată la discreţia şi subiectivismul Comisiei Centrale, care poate amâna indefinit plata efectivă a despăgubirilor în numerar, pe motiv de inexistentă momentană a disponibilităţilor financiare. De la data promovării prezentei acţiuni şi până în prezent, au fost depuse un număr de aproximativ 15.000 de cereri de acordare de despăgubiri în numerar, fiind soluţionate doar 3000, ceea ce face ca modalitatea de plată reprezentată de primirea de titluri de plată prin acordarea de despăgubiri în numerar să nu se poată materializa concret şi efectiv într-un termen predictibil şi rezonabil.

Deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată, totuşi, în prezent, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei nr. 62/2010, publicată în M. Of. din 1 iulie 2010, acordarea de despăgubiri în numerar este suspendată pentru o perioadă de 2 ani.

Astfel, dacă s-ar fi optat pentru despăgubiri în numerar, această opţiune s-ar fi concretizat în mod efectiv doar prin obţinerea unui număr de ordine (de domeniul miilor) pe o listă, iar în momentul în care într-un final s-ar fi ajuns la numărul reclamantului, acesta ar fi fost pus în situaţia de a depinde de atitudinea unilaterală, subiectivă şi netransparentă a Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura A.N.R.P., care ar fi urmat să efectueze plata efectivă a despăgubirilor.

Statuarea instanţei de fond potrivit căreia reclamantul ar fi avut la îndemână demersurile necesare pentru obligarea A.N.R.P. la achitarea sumei respective nu corespunde situaţiei de drept, întrucât printre normele de drept prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, OUG nr. 81/2007 şi HG nr. 128/2008, nu se regăseşte nici o dispoziţie legală menită a înlătura de la aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 18² lit. a) din Titlul VII modificat prin HG nr. 128/2008 precum şi a dispoziţiilor art. 18².4. din HG 128/2008, conform cărora, în vederea acordării de despăgubiri băneşti sau acţiuni, Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P. va emite titlurile de plată şi, respectiv, de conversie, în ordinea înregistrării cererilor de opţiune a persoanelor îndreptăţite a primi despăgubiri, cereri însoţite de toate documentele necesare, astfel cum sunt prevăzute de lege.

Or, metoda de despăgubire reprezentată de despăgubirile în numerar din cadrul Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar este, într-o mult mai mare măsură, pur teoretică, iluzorie şi nerealizabilă efectiv, decât despăgubirile ce constau în atribuirea de acţiuni la Fondul P.

Astfel, în ceea ce priveşte restul pretenţiilor în cuantum de 500.000 RON, respinse de către instanţa de fond, este preferabilă obţinerea unor acţiuni ce se pot tranzacţiona totuşi, pe piaţa neagră, chiar sub un preţ real, comparativ cu opţiunea pentru despăgubiri în numerar ce nu se poate materializa, având în vedere cele mai sus arătate, decât prin obţinerea unui număr de ordine.

Motivul pentru care de la emiterea titlului de plată şi până la formularea cererii de opţiune exclusiv în acţiuni la Fondul P. reclamantul a fost în espectativă aproximativ 1 an şi 2 luni, a fost acela că opţiunea expresă de despăgubire pentru una dintre modalităţile de despăgubire este irevocabilă.

Reclamantul a mai arătat că nu a încălcat cu nimic dispoziţiile art. 18¹ alin. (4) din Titlul VII, conform cărora titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul P.

Consideraţiile instanţei de fond că durata procedurii de acordare a despăgubirilor este imputabilă reclamantului nu pot fi reţinute, în condiţiile în care dispoziţia de respingere a notificării a fost emisă după 3 ani de tergiversare, iar referitor la bunul obiect al notificării, s-au purtat mai multe litigii, ce s-au derulat pe perioade îndelungate de timp.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea instanţei de fond potrivit căreia primarul nu putea emite dispoziţie câtă vreme existau litigii cu privire la bunul obiect al notificării, întrucât hotărârea de obligare a primarului la emiterea respectivei dispoziţii era executorie anterior promovării, de către reclamant, a acţiunii în revendicare, astfel încât suspendarea acestei executări nu se putea face in rem, doar prin simpla promovare a unei cereri în justiţie.

Prin întâmpinarea formulată de reclamant la data de 07 septembrie 2010, la motivele de apel formulate de pârât, s-a arătat că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât potrivit art. 44 din Constituţie, creanţele asupra statului sunt garantate, potrivit art. 3 din R.G. Nr. 447 din 12 august 1997 privind organizarea şi funcţionarea M.F.P, acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa organelor de justiţie, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, iar raportul juridic ce îşi are izvorul în trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului faţă de care s-au acordat despăgubiri se desfăşoară între reclamant, pe de o parte, şi Statul Român, prin M.F.P., de cealaltă parte.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reclamantul a arătat că o asemenea abordare este incompatibilă cu dispoziţiile comunitare privind dreptul la un proces echitabil şi accesul la justiţie.

Prin Decizia civilă nr. 568/A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul pârâtului, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a obligat pârâtul, la plata, către reclamant, a sumei de 907.976 RON reprezentând titlu de despăgubiri aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Referitor la apelul pârâtului, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român în prezenta cauză, iar acţiunea este admisibilă, întrucât reclamantului trebuie să i se recunoască dreptul de a uza de toate mijloacele procedurale pentru a obţine, în mod efectiv, reparaţia care i-a fost acordată în considerarea calităţii sale de proprietar al imobilului preluat abuziv şi nerestituit în natură, deoarece a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, valabilitatea actului de înstrăinare fiind confirmată irevocabil în justiţie. O soluţie contrară ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil. În concepţia Curţii Europene de Justiţie, dreptul la un proces echitabil are drept componentă esenţială, posibilitatea concretă şi efectivă de a supune pretenţiile sale unei instanţe de judecată, care să se pronunţe pe fondul litigiului dedus judecăţii.

Instanţa de apel a mai reţinut că o soluţie contrară ar fi de natură să încalce prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere că reclamantul a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia, prin Sentinţa civilă nr. 636/2005 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a recunoscut calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamantul este titularul unui drept de creanţă asupra statului, ce are ca obiect valoarea imobilului preluat abuziv, astfel cum a fost stabilită în condiţiile dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, drept care intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., astfel încât acesta se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, constând în acest drept de creanţă asupra statului.

Referitor la apelul reclamantului instanţa de apel a reţinut că acesta este amplu argumentat, reclamantul criticând, în esenţă, admiterea în parte a acţiunii, în sensul că în mod greşit prima instanţă a obligat Statul Român doar la plata diferenţei care excede sumei de 500.000 RON, în limita căreia acesta ar fi putut să opteze pentru acordarea de despăgubiri băneşti, ci ar fi trebuit să reţină obligaţia pârâtului la plata întregii sume consemnate în titlul de despăgubire.

Examinând dispoziţiile art. 18¹ din Legea nr. 247/2005, instanţa de apel a constatat că tribunalul, admiţând în parte acţiunea reclamantului şi acordându-i doar diferenţa care depăşeşte limita de 500.000 RON, a făcut o greşită interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale. Dispoziţiile anterior menţionate recunosc persoanelor îndreptăţite, cărora restituirea în natură a imobilului notificat nu este posibilă, un drept de opţiune în cazul în care valoarea imobilului depăşeşte plafonul de 500.000 RON. Astfel, legiuitorul a statuat că persoanele îndreptăţite pot solicita fie exclusiv acţiuni la Fondul P., fie despăgubiri în numerar în limita a 500.000 RON, iar pentru diferenţă până la valoarea totală a despăgubirii stabilite prin titlul de despăgubire, acţiuni la Fondul P.

Prima instanţă a considerat că nu se impune admiterea în totalitate a acţiunii reclamantului, cu consecinţa obligării pârâtului la plata întregii sume consemnate în titlul de despăgubire, pentru motivul că, reclamantul, în mod deliberat, prin tergiversarea procedurii iniţiate în baza Legii nr. 10/2001, mai ales prin exercitarea dreptului de opţiune după un interval de timp mare faţă de data emiterii titlului de despăgubire, s-a pus singur în situaţia de a nu-şi putea satisface în mod efectiv dreptul de creanţă recunoscut pe această cale. Prima instanţă a mai reţinut şi faptul că reclamantul ar fi putut opta pentru varianta mixtă de valorificare a titlului de despăgubire emis în favoarea sa, în sensul că ar fi putut alege primirea unor despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000 RON şi numai pentru diferenţă, singura opţiune posibilă era cea a acţiunilor la Fondul P.

Instanţa de apel a constatat însă că aceste raţionamente sunt greşite, în sensul că posibilitatea reclamantului de a-şi valorifica în concret dreptul de creanţă nu este afectată de durata procedurii în baza Legii nr. 10/2001, respectiv, potrivit prevederilor legale, constituirea Fondului P. este prevăzută din anul 2005, în termen de 180 zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, urmând ca în 30 de zile de la înfiinţare să se iniţieze procedura de emitere a acţiunilor pentru tranzacţionare pe piaţa bursieră, astfel încât dobânditorii acţiunilor să poată în orice moment, să dispună de acţiunile emise, în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 297/2004. Pe cale de consecinţă, motivul pentru care reclamantul se află în imposibilitatea de a-şi valorifica drepturile nu are legătură cu durata procedurii Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care, aşa cum a afirmat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României (cum sunt cele invocate de apelantul reclamant prin cererea de declarare a căii de atac), cotarea la bursă a Fondului P. este responsabilitatea statului, care nu-şi îndeplineşte obligaţia de lua toate măsurile necesare pentru eficientizarea sistemului reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut că nefuncţionarea Fondului P. reprezintă cauza principală datorită căreia, reclamantul nu poate să-şi valorifice efectiv drepturile recunoscute, iar acest motiv dăinuie din anul 2005, astfel încât, chiar în ipoteza în care procedura de acordare a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 s-ar fi finalizat la un moment anterior, situaţia reclamantului ar fi fost aceeaşi.

Referitor la dreptul de opţiune al reclamantului, prevăzut de dispoziţiile art. 18¹ alin. (3) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, instanţa de apel a constatat că prevederile legale arătate recunosc acest drept de opţiune în favoarea persoanelor îndreptăţite, astfel că nu se poate considera că exerciţiul acestuia este abuziv sau că dreptul de opţiune trebuia exercitat într-un anume mod, cu consecinţa pierderii dreptului de regres împotriva statului în caz contrar. Legea dă posibilitatea celor îndreptăţiţi să aleagă între convertirea integrală a sumei din titlul de despăgubire în acţiuni la Fondul P. şi varianta mixtă, potrivit căreia, persoana îndreptăţită primeşte despăgubiri în numerar până la concurenţa sumei de 500.000 RON, iar pentru diferenţă, acţiuni la acest organism de plasament colectiv în valori mobiliare. De asemenea, textul art. 18¹ din Legea nr. 247/2005 stabileşte în alineatul final că titlul de despăgubire se valorifică în termen de trei ani de ani de la data emiterii sale, situaţie faţă de care reclamantul şi-a exercitat dreptul de opţiune în termenul legal, în sensul conversiunii integrale a sumei cuvenite în acţiuni la Fondul P., care nu funcţionează, nefiind listat la bursă.

Pe cale de consecinţă, apreciind că nu se poate reţine vreo obligaţie în sarcina reclamantului de a opta într-un anume sens, dreptul de opţiune nefiind susceptibil de abuz, legea recunoscându-i libertatea de alegere între cele două variante, precum şi faptul că exerciţiul acestui drept de opţiune se poate face într-un termen de trei ani, pus la dispoziţie de legiuitor celor interesaţi, pentru a se orienta, atunci când optează, în funcţie de realităţile economico-sociale şi de evoluţia preconizată a acestora, către cea mai bună variantă, instanţa de apel a constatat că reclamantul este îndreptăţit să primească întreaga sumă de la pârât şi nu numai diferenţa dintre suma de 500.000 RON (în limita căreia s-ar fi putut opta pentru despăgubiri în numerar) şi suma totală, consemnată în titlul de despăgubire.

Referitor la cererea de acordare a daunelor cominatorii, instanţa de apel a apreciat că este nefondată, având în vedere că aceste daune sunt o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei şi reprezintă un mijloc de constrângere la executare a debitorului unei obligaţii de a face, iar după modificarea C. proc. civ., prin introducerea art. 580³ prin Legea nr. 459/2006, instituţia daunelor cominatorii a fost înlocuită cu cea a amenzii civile, plătită de debitor la cererea creditorului.

Chiar trecând peste acest aspect, instanţa de apel a constatat că obiectul litigiului dedus judecăţii în prezenta cauză, este reprezentat de o obligaţie de plată a unei sume de bani, ce are natura juridică unei obligaţii de a da, astfel că, indiferent de interpretarea care s-ar da dispoziţiilor art. 580³ C. proc. civ., obiectul litigiului oricum nu intră în domeniul de aplicare al daunelor cominatorii.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului, de actualizare a sumei prevăzute în titlul de despăgubire cu indicele de inflaţie, instanţa de apel a apreciat că nu se impune acordarea actualizării, deoarece până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, creanţa reclamantului nu are caracter exigibil, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 reglementa o altă modalitate de valorificare, fiind avute în vedere şi dispoziţiile art. 371² alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora actualizarea valorii obligaţiei se poate face de către executorul judecătoresc.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru următoarele motive:

I. Greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii în prezenta cauză, care, raportat la dispoziţiile legale în materie, respectiv, art. 2 lit. k) din HG nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.R.P., raportat la art. 13¹ din Legea nr. 247/2005, nu poate fi obligată la plata, către reclamant, a despăgubirilor reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., entitatea competentă în acest sens fiind A.N.R.P.

În susţinerea excepţiei, pârâtul a solicitat a se avea în vedere şi dispoziţiile legale referitoare la finanţele publice, la bugetul de stat şi pe cele privind executarea titlurilor executorii de către instituţiile publice, cu precizarea că, potrivit C. proc. civ., ceea ce determină participarea unei persoane la un proces este calitatea sa şi nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează procesul respectiv, raportul de drept procesual putând fi valabil doar între titularii dreptului/obligaţiei ce rezultă din dreptul material dedus judecăţii.

Pârâtul a mai arătat că Statul Român, prin M.F.P. nu a fost niciodată deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestui act normativ şi să emită dispoziţie de restituire în natură sau prin echivalent.

II. Greşita respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, în raport de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, regimul plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv fiind reglementat de dispoziţiile legale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, potrivit cărora dosarele cuprinzând propunerile de despăgubiri se înaintează C.C.S.D., acestea urmând a fi trimise unui evaluator sau societăţi de evaluatori desemnată, care va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Dacă persoana îndreptăţită este nemulţumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării acestora, potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către C.C.S.D. în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D..

În acest sens, pârâtul a arătat că în doctrină (C.B., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol. l Drepturi şi libertăţi, ed. An Beck, Bucureşti, 2005, p. 990 şi urm.), s-a stabilit faptul că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu s-a instituit în sarcina statelor contractante obligaţia generală de a restitui astfel de bunuri; Convenţia a lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicaţie a legislaţiei adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în proprietatea lor şi de a determina condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie proprietatea.

Pârâtul a mai arătat că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile Convenţiei nu impun o obligaţie de restituire în sarcina Statului Român, soluţiile contradictorii pronunţate în materie de instanţele judecătoreşti fiind rezolvate prin intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin apariţia Legii nr. 1/2009 precum şi demersurile statului în sensul de a porni Fondul P. prin cotarea acestuia la Bursa londoneză. Astfel, aplicarea concretă a legislaţiei interne este de natură să înlăture aparenţa inexistenţei unor măsuri de ordin general, iar Hotărârea Faimblat împotriva României, fundamentată într-o perioadă în care nu era în vigoare toată această legislaţie şi măsuri ale statului, nu pot constitui temei pentru aplicarea art. 20 din Convenţie şi ignorarea totală a legislaţiei interne.

Reclamantul are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, ce se aplică cu prioritate, iar instanţa de apel s-a pronunţat cu încălcarea principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.

III. Greşita obligarea a Statului Român, prin M.F.P., la plata, către reclamant, a sumei de 907.976 RON reprezentând titlu de despăgubiri aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., întrucât reclamantul, deşi avea posibilitatea pentru plata în numerar, plată ce ar fi fost efectuată de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii pentru Restituirea Proprietăţilor, a înţeles să opteze exclusiv pentru acţiuni, tocmai în scopul de a crea imposibilitatea de obţinere a unei despăgubiri efective, iar acesta nu a făcut dovada că împiedicarea în formularea opţiunii anterior menţionate s-a datorat statului.

Recursul va fi admis, pentru argumentele ce succed:

Excepţia lipsei calităţii procesuale şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de către pârât, pe calea prezentului recurs, reprezintă excepţii de fond în strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune, a căror ordine de soluţionare, în lipsa unei reglementări exprese, se va realiza funcţie de caracterul şi efectele pe care asemenea excepţii le produc în cadrul procesului civil.

Faţă de problema de drept dedusă judecăţii, analiza posibilităţii de a solicita despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, primează analizei calităţii procesuale, a cărei examinare, în contextul arătat, devine de prisos.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri şi modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

O asemenea abordare nu încalcă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nu generează neconcordanţe între Convenţie şi dreptul intern, întrucât jurisprudenţa instanţei europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea, legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce-i revin.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Potrivit alin. (6) şi (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.

Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanţă, astfel cum s-a stabilit recent în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.

Constatarea nefuncţionalităţii Fondului P. de către Curtea Europeană nu poate constitui un argument pentru admisibilitatea acţiunii, deoarece procedura în faţa Fondului este una execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin Decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.

Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate.

Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin M.F.P., este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Instanţele de judecată însă, nu pot avea viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot realiza studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi.

Pe cale de consecinţă, nu există nici o garanţie că obligarea Statului Român, prin ea însăşi, ar accelera şi eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., se va modifica în tot Decizia atacată, în sensul că se va admite apelul declarat de acest pârât împotriva sentinţei, care va fi schimbată în tot, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii promovate împotriva Statului Român, prin M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 568A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică în tot Decizia nr. 568A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge apelul declarat de reclamantul L.I. împotriva Sentinţei nr. 718 din 4 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

Admite apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge, ca inadmisibilă, acţiunea promovată de reclamant în contradictoriu cu Statul Român.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2011.

Procesat de GGC - AA

← ICCJ. Decizia nr. 8504/2011. Civil. Acţiune posesorie. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 8488/2011. Civil. Pretenţii. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 8492/2011. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 8492/2011. Civil