ICCJ. Decizia nr. 8517/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8517/2011
Dosar nr.6814/101/2009
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 64 din 12 februarie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, s-a respins excepţia necompetenţei teritoriale; s-a admis, în parte, acţiunea precizată de reclamantul C.I. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata, către reclamant, a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut, pe fond, următoarele:
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsuri administrative cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, printre care şi Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.
De asemenea, art. 5 din acelaşi act normativ stipulează, la alin. (1), dreptul oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În speţă, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada strămutării sale împreună cu familia la data de18 iunie 1951, în comuna Frumuşiţa Nouă-Galaţi, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, după cum rezultă din adresa emisă de Consiliul Securităţii Statului din 14 iunie 1960 şi M.A.N. nr. 896/2009, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, restricţiile domiciliare fiind ridicate la 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, iar prin Decizia nr. 201/2004, reclamantului i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Cu actele de filiaţie depuse la dosar reclamantul a făcut şi dovada calităţii sale de moştenitor al autoarei M.A., decedată la 22 februarie 1985.
Având în vedere spiritul şi raţiunea Legii nr. 221/2009, de înlăturare, chiar şi parţială, a efectelor unor grave abuzuri petrecute în România, în timpul regimului totalitar, instanţa a apreciat că, pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului şi mamei sale, în raport de suferinţa gravă şi incomensurabilă provocată de autorităţile comuniste prin deportarea sa şi a familiei în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, o indemnizaţie de 200.000 RON este echitabilă, faţă de cererea reclamantului, de 1.000.000 RON, aşa cum şi-a precizat-o, avându-se în vedere, la stabilirea acestui cuantum, şi măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de care beneficiază reclamantul, respectiv de suma de 901 RON.
Prin Decizia civilă nr. 138 din 3 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. Mehedinţi, împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
A admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F., la plata, către reclamant, a sumei de 400.000 RON daune morale. S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior legii în discuţie, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic trecut, de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative respective.
Legea din 2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Prin art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, se definesc două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist şi care pot fi reparate, şi anume condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea, şi măsurile administrative cu caracter politic. Acestea din urmă, care sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de alta parte, alte măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic, cu aplicarea concordantă a dispoziţiilor art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din Lege. Prin alin. (1) se stabileşte că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic se poate adresa instanţei de judecată. Lit. a) din acest alineat prevede posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare iar lit. b) stabileşte acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă nu a obţinut reparaţia în condiţiile legilor anterioare.
Cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor art. 5, priveşte toate persoanele, atât pe cele condamnate politic, cât şi pe cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referinţă, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale şi/sau materiale.
Atât condamnările, cât şi măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului comunist totalitar şi care au suferit prejudicii materiale şi morale. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale şi morale, ar însemna negarea raţiunii adoptării actului normativ şi crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare.
Această interpretare rezultă şi din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) - j) şi art. 3 lit. a) - f), care trimit, prin enumerare, la raţiunile politice care au stat la baza reglementărilor anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancţionate de regimul comunist, dar şi din dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2), care fac trimitere, în egală măsură, la dispoziţiile art. 2 din OUG nr. 214/1999, ca sistem de referinţă pentru tribunal în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative. În aceste situaţii legea nu distinge, astfel că, în spiritul unei consecvenţe legislative, trebuie să se facă o asimilare nu numai la nivel declarativ, ci şi la nivelul aplicării practice. Un argument în plus este acela că legile cu caracter reparatoriu anterioare, de care instanţa trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, acoperă întreaga paletă a măsurilor cu caracter abuziv - condamnări politice sau măsuri administrative asimilate acestora - iar legea actuală are un evident caracter de complinire, caz în care trebuie să fie aplicate aceleaşi reguli de raţionament juridic.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă, în mod categoric, de la despăgubiri pentru prejudiciul moral, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi folosit, ca tehnică legislativă, acelaşi procedeu utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obţinut anterior despăgubiri în echivalent, în scopul evitării unei duble reparaţii. Aşadar, ar fi trebuit să se prevadă expres că un astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit prin aplicarea Decretului-lege 118/1990; or, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009, se arată că măsurile stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.
Concluzia este aceea că sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral şi persoanele care au fost victima unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu a fost satisfăcut adecvat prin legea veche.
Cum art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 stabileşte că, printre măsurile administrative cu caracter politic, se înscrie şi dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate şi pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., iar, în cauză, reclamantul a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocat în judeţul Galaţi, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, împreună cu familia, în temeiul art. 5, acesta poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.
Tribunalul a considerat corect faptul că acţiunea este admisibilă, însă a stabilit un cuantum prea mic pentru daunele solicitate.
Reclamantul a solicitat despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitor al mamei sale, victimă a aceleiaşi măsuri.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat produc suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţe un prejudiciu moral, care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
Prima instanţă şi-a raportat soluţia, în principal, la cuantumul stabilit ca indemnizaţie prin Decretul-Lege nr. 118/1990, însă instanţa de apel a considerat că, raportat la perioada celor patru ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse reclamantului şi mamei sale, nevoiţi să suporte pe nedrept un regim de viaţă inuman, se justifică acordarea de daune morale într-un cuantum de 400.000 RON, adică de circa 50.000 RON pentru fiecare an de domiciliu forţat, pentru fiecare persoană.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mehedinţi, criticând-o pentru următoarele considerente:
1. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit condamnare prin sentinţă penală, nu şi celor faţă de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul de faţă.
Astfel, în partea introductivă a art. 5 din Lege se arată care sunt persoanele care urmează să beneficieze de măsuri reparatorii în temeiul legii, fiind menţionate aici persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic.
Totodată, însă, din modul de redactare a legii, rezultă că, la fiecare măsură reparatorie în parte, se face vorbire despre categoriile de persoane care urmează să beneficieze de aceasta.
În ce priveşte daunele morale, reglementate prin art. 5 lit. a) din Lege, se specifică faptul că acestea se cuvin pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Termenul de condamnare, folosit de lege, este cel specific dreptului penal nu şi în sens general, şi, în consecinţă, beneficiază de daune morale numai persoanele care au suferit condamnări prin sentinţe penale, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În speţă, reclamantul solicită despăgubiri pentru repararea prejudiciilor morale în urma luării unei măsuri administrative cu caracter politic şi nicidecum în urma unei condamnări dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
2. Drepturile persoanelor persecutate politic, în perioada comunistă, sunt stabilite prin OUG nr. 214/1999 şi Decretul-lege nr. 118/1990, alături de alte norme speciale de reparaţie.
Actele normative enunţate au drept scop repararea prejudiciilor de ordin material şi, nu în ultimul rând, moral, celor care au suferit atrocităţile unui regim politic contestat.
În consecinţă, urmare recunoaşterii calităţii de luptător anticomunist, persoanele cu această calitate beneficiază de: restituirea în natură sau în echivalent a bunurilor confiscate, acordarea de ordine şi medalii, atribuirea numelui unor străzi, parcuri, dreptul la o indemnizaţie pentru fiecare an de detenţie, strămutare, deportare, prizonierat, pensie de urmaş, de vechime în munca pentru fiecare an de detenţie, prizonierat, strămutare, deportare, facilitaţi de transport, servicii, locuinţe, asistenţă medicală, scutire de la plata taxelor şi impozitelor.
În speţă, reclamantul s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi a fost despăgubit pecuniar - prin acordarea unei indemnizaţii lunare.
3. În subsidiar, în situaţia în care instanţa consideră întemeiată acţiunea reclamantului, recurentul a susţinut că daunele morale acordate sunt exagerate faţă de situaţia de fapt.
Întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii cum ar fi: durata măsurii abuzive, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ţinându-se seama de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică o operaţiune de estimare, care se efectuează în raport cu anumite criterii obiective, şi nu în mod arbitrar.
Daunele morale se stabilesc prin apreciere, în funcţie de criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, social, importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs persoanei.
4. Pentru a se evita situaţia în care pot fi promovate mai multe acţiuni având ca obiect solicitarea aceluiaşi drept - Legea nr. 221/2009, (referitor la ascendenţii comuni), reclamantul trebuie să facă dovada calităţii procesuale active unice (certificat de moştenitor, acte de filiaţie şi declaraţie autentică) - având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.
Principiul unicităţii trebuie aplicat pentru evitarea situaţiilor în care reclamantul nu urmăreşte realizarea unui act de justiţie, ci un interes personal, situat în afara sau chiar împotriva prevederilor Legii nr. 221/2009. Art. 723 C. proc. civ. stabileşte că "Drepturile procedurale vor fi exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului pentru care temeiul legal al acţiunii - Legea nr. 221/2009 - a fost adoptată de Parlamentul României şi promulgată de Preşedintele României."
În cazul în care se va stabili un abuz de drept, protecţia legii asupra celui culpabil încetează, iar acţiunea trebuie respinsă.
De altfel, şi în noul C. civ., art. 14 alin. (1) este formulat astfel: "Persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile civile trebuie să-şi exercite drepturile .. cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunurile moravuri ", iar, prin art. 15 se statuează că: "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori în mod excesiv şi nerezolvabil, contrar bunei-credinţe".
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
Analizând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru acele critici susceptibile de această încadrare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…".
Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Instanţa de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluţionarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere şi perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că intenţia legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea OUG nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că "La art. 5, alin. (1), lit. a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…".
Chiar dacă art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.
Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma iniţială. În caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de mama sa prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
În consecinţă, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Contrar susţinerii recurentului-pârât, nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparaţie conform Decretului-lege nr. 118/1990 sau OUG nr. 214/1999, acest aspect urmând a fi avut în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (11), "la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 …OUG nr. 214/1999…".
Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanţe de fond au ţinut seama), iar nu de o condiţie de admisibilitate a acţiunii, aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului-pârât.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este şi actul normativ invocat în recurs.
În consecinţă, nici această critică nu îndeplineşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Recurentul a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii reclamantului şi mamei sale în timpul în care au locuit în localitatea unde au fost mutaţi şi ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990).
Deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamantului.
Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanţă nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.
Prin urmare, şi cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanţa de apel ţinând seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în cuantificarea daunelor acordate.
4. În ceea ce priveşte necesitatea depunerii unui certificat de moştenitor la dosar, în scopul justificării legitimării procesuale active unice, această susţinere este, de asemenea, neîntemeiată.
După cum s-a arătat în precedent, prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, se conferă calitate procesuală activă pentru formularea acţiunilor întemeiate pe această lege, în principal, persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Legea nu vizează pe moştenitori, ci pe descendenţii până la gradul al doilea inclusiv, astfel încât nu are relevanţă dacă aceştia sunt sau nu şi moştenitorii persoanei care a suferit condamnarea sau măsura administrativă cu caracter politic, mai precis, dacă au acceptat sau nu succesiunea celui în cauză sau sunt renunţători la succesiunea respectivă. Ca atare, nu se impune depunerea unui certificat de moştenitor în cauză, de pe urma mamei reclamantului.
În plus, instanţa de fond a reţinut că, prin actele de filiaţie depuse la dosar, reclamantul a dovedit calitatea procesuală activă în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, în prezent decedată, iar acest aspect nu mai poate fi combătut de recurent, faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate.
De asemenea, susţinerile recurentului care fac trimitere la texte de lege ce consacră exercitarea drepturilor unei persoane cu bună-credinţă, deşi corecte, nu au relevanţă în cauză, întrucât pârâtul nu a invocat şi, cu atât mai mult, nici nu a dovedit că există vreo acţiune pe rolul instanţelor, formulată de alte persoane decât reclamantul, având ca obiect acordarea daunelor morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru suferinţele suportate de mama acestuia, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse asupra sa.
De altfel, recurentul nici nu prezintă interes în susţinerea criticii, deoarece, şi în cazul unei acţiuni separate de cea care formează obiectul prezentei cauze, unde recurentul ar avea, în mod obligatoriu, calitatea de parte, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Lege, acesta poate aduce la cunoştinţa instanţei respective demersul reclamantului din litigiul de faţă şi soluţia pronunţată.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mehedinţi, împotriva Deciziei nr. 138 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8521/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8495/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
