ICCJ. Decizia nr. 8504/2011. Civil. Acţiune posesorie. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 8504/2011

Dosar nr.1637/85/2008

Şedinţa publică din 2 decembrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Sub nr. 3719/306/2007 pe rolul Tribunalului Sibiu, prin declinarea competenţei de către Judecătoria Sibiu, a fost înregistrată acţiunea formulată şi ulterior precizată de către reclamanta B.R.U. cu R.G.-C. - P.L. Sibiu în contradictoriu cu pârâţii: B.O. Sibiu - P.L. II, Municipiul Sibiu prin Primar şi M.C.C., prin care s-a solicitat că, prin sentinţă ce se va pronunţa:

- să se constate nulitatea Încheierii nr. 3315/1969 de sub B 5 din CF Sibiu şi radierea acesteia din CF, revenind la numele iniţial - B.R.G.-C. - L.,

- să fie obligate pârâtele să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului înscris în CF x Sibiu de sub A+1-5 în suprafaţă de 3206,8 mp şi suprafaţă de 1025 mp transcrisă în CF Sibiu cu toate nr. top,

- să se constate nulitatea Încheierii de intabulare nr. x/1966 şi a actului de dezmembrare nr. y/1966 de sub B2 din CF şi să se dispună unificarea celor două corpuri funciare şi constatarea nulităţii Încheierii nr. z/1970,

- să fie obligate pârâtele să recunoască deplina posesie şi paşnica folosinţă asupra întregilor construcţii de pe terenul de mai sus compuse din sediul B.R.G.-C. şi casa parohială şi să se dispună evacuarea acesteia din acest imobil,

- să se constate nulitatea absolută a încheierii de CF din 18 august 1999 de sub B-8 şi comasarea celor două terenuri de sub A+4+5, după a indicat mai sus,

- să se constate că pârâta 1 a construit pe terenul proprietatea reclamantei un locaş de cult ortodox (L. II) şi să se instituie în favoarea acestui imobil un drept de superficie şi un drept de servitute de trecere.

În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Încheierea nr. s/1938 reclamanta a devenit proprietara terenurilor de sub A+1 din CF intabulându-se dreptul de proprietate în foaia de proprietate sub B-1 din CF Sibiu.

Pe acest teren a construit două corpuri de clădire: Corpul A, cu o capelă la parter (pronaos, naos, altar) şi un hol, un birou parohial, un dormitor, baie şi cămară, iar la etaj turn pentru clopotniţă şi balcon pentru cor, Corpul B compus din parter cu bucătărie, cămară şi vestibul.

Construcţia celor două corpuri de clădire are la bază autorizaţia de construire nr. a, ambele corpuri de clădire fiind intabulate abia în 1977 prin Încheierea b de sub B-7.

Biserica reclamantei a fost scoasă în afara legii de regimul comunisto-stalinist prin Legea nr. 358/1948 şi Decretul nr. 177/1948, ambele abrogate, care au nesocotit libertatea de conştiinţă şi religie în România.

Lăcaşul de cult cu locuinţele parohiale care îl deservesc a intrat în posesia B.O. L. II, pe baza unor încheieri notariale abuzive şi apoi divizat în mai multe rânduri prin Încheierile de CF de sub B 2-4, Încheierea de CF de sub B-5, anulată prin Sentinţa civilă nr. 1218/1993 a Judecătoriei Sibiu în baza căreia s-a emis Încheierea notarială din 9 noiembrie 2007, care a restabilit situaţia anterioară de CF.

Cu toate că reclamanta a intrat în legalitate prin Decretul-Lege nr. 126/1990 şi au trecut 18 ani de la evenimentele de la 22 decembrie 1989, nu a intrat şi în posesia şi folosinţa proprietăţii întrucât actele normative în materie s-au emis sub influenţa vădită a B.O., majoritare.

După 1989 P.O. L. II a ridicat un imens locaş de cult, deşi nu avea o posesie legitimă a imobilului, construcţia cuprinde lăcaşul de cult ortodox cu o grandioasă platformă cu coloane pentru accesul în biserică.

B.O. nu a fost înscrisă în CF dar, cu toate acestea, dominaţi de spiritul creştin, reclamanta înţelege să recunoască în favoarea edificiului religios ortodox un drept de superficie şi un drept de servitute de trecere, care nu pot fi notate în CF la cererea pârâtei 1.

În ce priveşte terenul de 1.025 mp., intrat în mod abuziv în proprietatea statului de sub A+3 din CF transcris în CF Sibiu, acesta provine dintr-o dezmembrare şi renunţare la drept, potrivit încheierii de CF a cărei nulitate solicită să se constate.

Terenurile au constituit un tot unitar însă au fost divizate abuziv, pe acelaşi teren fiind deci două biserici, una greco-catolică, alta ortodoxă, iar în vecinătate o alta biserică ortodoxă sub numele de B.O. Sf. N.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ. raportat la art. 31 alin. (3) din Legea cultelor nr. 489/2006, art. 616 C. civ., art. 9 şi art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

Acţiunea fusese iniţial îndreptată şi împotriva pârâtului M.C.C. apoi, prin înscrisul depus la dosar judecătorie, reclamanta a renunţat la judecată faţă de acest pârât.

Arhiepiscopia O.R. Sibiu a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei P.O. L. II Sibiu prin care a solicitat respingerea acţiunii

Prin Sentinţa civilă nr. 1213/2009 Tribunalul Sibiu a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei capacităţii procesuale şi lipsa calităţii procesuale active ale reclamantei invocate de către intervenienta Arhiepiscopia O.R. Sibiu, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte revendicarea terenurilor înscrise în CF Sibiu nr. top ..., a admis în parte, în principiu şi în fond, cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de către intervenienta a Arhiepiscopia O.R. Sibiu, a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de către reclamanta B.R.U. cu R.G.-C. - P.L. Sibiu în contradictoriu cu pârâta B.O. Română - P.L. II şi în consecinţă:

A obligat pârâta să îi predea reclamantei, în deplină posesie şi paşnică folosinţă, lăcaşul de cult greco-catolic şi casele parohiale situate pe terenul înscris în CF Sibiu sub A+5 nr. top ... Au fost respinse celelalte capete de cerere.

S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâţii M.C.C. şi Municipiul Sibiu reprezentat prin primar.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost apreciată ca neîntemeiată, neputându-se considera, chiar şi după apariţia legilor speciale de retrocedare, că acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. ar fi inadmisibilă, aceasta echivalând cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu atât mai mult nu poate fi considerată ca inadmisibilă prezenta acţiune, cu cât primul capăt de cerere este întemeiat pe dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990.

Au fost respinse şi excepţiile lipsei capacităţii şi lipsei calităţii procesuale active ale reclamantei motivat de aceea că, atât din cuprinsul cărţii funciare, cât şi al altor acte depuse la dosarul cauzei, spre exemplu cererea depusă la fostul notariat de Stat Sibiu - Dosar 3719/306/2007 - volumul I, rezultă indubitabil că imobilele revendicate au fost proprietatea Parohiei G.-C. II Sibiu care, potrivit notificării de la Dosar 3719/306/2007 - volumul I, este persoană juridică.

Aşa fiind, după cum s-a reţinut şi în Decizia civilă nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, rezultă că reclamanta este continuatoarea fostei proprietare tabulare, ceea ce înseamnă că are calitate procesuală şi interes în promovarea acţiunii.

De altfel, şi în acţiunea care a făcut obiectul Dosarului nr. 706/306/2008 al Judecătoriei Sibiu pârâta B.O. Română - P.L. II a chemat în judecată exact reclamanta din cauza de faţă - B.R.U. cu R.G.-C. - în acel litigiu neinvocându-se lipsa capacităţii sau a calităţii procesuale pasive a acesteia. Mai mult, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită şi de către Comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat s-a constatat următoarele.

În Dosarul nr. 706/306/2008 al Judecătoriei Sibiu, B.R.U. cu R.G.-C. Sibiu L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate nulitatea încheierii de CF din 30 decembrie 1969 din CF Sibiu nr. top ... şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin redobândirea dreptului de proprietate asupra acestor imobile de către pârâta reclamanta reconvenţională.

Cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ.

În prezentul litigiu, purtat între aceleaşi părţi, la petitul I s-a solicitat să fie obligată pârâta la predarea în deplină posesie şi paşnică folosinţă pe lângă lăcaşul de cult şi casele parohiale şi a terenului aferent înscris în CF Sibiu sub aceleaşi numere topografice, temeiul juridic constituindu-l tot art. 480, 481 C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 3082 din 6 mai 2008, irevocabilă, Judecătoria Sibiu a respins cererea reconvenţională formulată în Dosarul nr. 706/306/2008 al acestei instanţe.

Aşa fiind, s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de existenţă ale autorităţii de lucru judecat stipulate la art. 1201 C. civ., considerent pentru care excepţia a fost admisă.

Prin Încheierea de CF nr. c/1969 s-a notat faptul că proprietarul imobilului de sub nr. A+2 şi-a schimbat denumirea din B.R.G.-C. în B.O. Sibiu L. în temeiul Legii nr. 358/1948.

În urma admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat capătul de cerere prin care s-a solicitat predarea în posesie a terenurilor înscrise sub A+5 şi evacuarea pârâtei au fost respinse.

Aceeaşi soluţie a fost dată şi capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a Încheierii de CF nr. x/1966 şi restabilirea situaţiei de CF privind terenul cu nr. top ... întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, pentru acest teren reclamanta a primit despăgubiri băneşti şi a renunţat la judecată faţă de Municipiul Sibiu în posesia căruia a susţinut că se află acest teren.

Ca o consecinţă a respingerii capătului de cerere privind revendicarea terenurilor înscrise sub A+5, precum şi a reţinerii, cu puterea lucrului judecat, prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, a împrejurării că nu se poate veni cu o nouă acţiune de constatare a nulităţii unor încheieri de intabulare în condiţiile în care nu s-a făcut dovada schimbării situaţiei avută în vedere prin hotărârile pronunţate în litigiile anterioare purtate între părţi, au fost respinse şi capetele de cerere III şi IV din acţiune.

În ceea ce priveşte lăcaşul de cult şi casele parohiale situaţia juridică a acestora a fost stabilită de către tribunal conform procedurilor Decretului-lege nr. 126/1990.

În acest sens s-a constatat că reclamanta i-a comunicat în scris pârâtei, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, pretenţiile sale şi a solicitat fixarea unei întâlniri până la data de 10 ianuarie 2005, însă aceasta nu a dat curs solicitării. În orice caz neconstituirea Comisiei prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate împiedica accesul liber la justiţie al reclamantei.

Casele parohiale şi locaşul de cult au fost construite de către B.G.-C. şi au fost înregistrate în patrimoniul acesteia fiind preluate abuziv de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 358/1948 şi apoi atribuite B.O.R. Susţinerea pârâtei conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcaşul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii este nefondată ţinând cont de contextul politic şi de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii.

Aşa fiind, în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptăţită la restituirea lăcaşului de cult şi a caselor parohiale care i-au aparţinut şi i-au fost preluate abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară şi art. 1 al Protocolului C.E.D.O. cum în mod constat a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa recentă.

S-a menţionat şi că numărul credincioşilor nu are nici o relevanţă pentru existenţa dreptului de proprietate al reclamantei şi stabilirea situaţiei juridice actuale a lăcaşului de cult şi a caselor parohiale.

Pentru considerentele de fapt şi de drept ce preced, acest capăt de cerere din acţiune a fost admis, iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie şi paşnică folosinţă lăcaşul de cult greco-catolic şi casele parohiale situate pe terenul înscris în CF Sibiu sub A+5.

În condiţiile în care o serie de petite au fost respinse, în temeiul art. 49 alin. (3) C. proc. civ., a fost admisă în parte, în principiu şi în fond, şi cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de către intervenienta Arhiepiscopia O.R. Sibiu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta şi intervenienta.

Prin Decizia civilă nr. 76/A din 06 mai 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelurile declarate de pârâta B.O. Română - P.L. II şi de intervenienta Arhiepiscopia O.R. Sibiu şi în consecinţă: a schimbat în parte sentinţa atacată, în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a acţiunii formulate de reclamantă şi în consecinţă: a respins în tot acţiunea formulată de reclamanta B.R.U. cu R.G.-C. - P.L. Sibiu în contradictoriu cu pârâta B.O.R. - P.L. II; a menţinut celelalte dispoziţiile ale sentinţei.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele, cu privire la fondul cauzei:

Referitor la apelul reclamantei.

Imobilul înscris în CF Sibiu nr. top ..., înscris iniţial sub A+1 a fost proprietatea B.R.G.-C. din Sibiu, intabulată sub B 1.

Legalitatea acestei Încheieri nr. c/1969 a fost analizată de instanţele de judecată, acestea statuând cu putere de lucru judecat că este legală.

Astfel, prin Decizia nr. 319/1994 pronunţată de Tribunalul Sibiu, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1060/1994 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost admis apelul împotriva Sentinţei civile nr. 1218/1993 a Judecătoriei Sibiu şi respinsă acţiunea având ca obiect anularea Încheierii nr. c/1969 a Notariatului de stat al judeţului Sibiu, motivată de faptul că imobilul înscris în această carte funciară ar fi proprietatea reclamantei Protopopiatul B.R.U. G.-C. şi că trecerea lui în proprietatea pârâtei P.O.R. Sibiu – L. II s-a făcut printr-un titlu nevalabil.

Aceeaşi încheiere a format obiect de analiză şi în Dosarul 706/306/2008, Curtea de Apel Alba Iulia statuând prin Decizia nr. 279/2009 că Încheierea de intabulare nr. c/1969 este legală, întrucât la momentul efectuării ei au fost respectate cerinţele art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Prin urmare, asupra acestor aspecte s-au pronunţat în mod irevocabil instanţele judecătoreşti, hotărârile bucurându-se de puterea lucrului judecat şi, în consecinţă, legalitatea acestei încheieri nu mai poate fi dezbătută şi analizată de nicio altă instanţă.

Cu privire la apelul pârâtei şi al intervenientei.

Acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă a fost făcută în baza dispoziţiilor Legii nr. 358/1948, prin Încheierea nr. c/1969, a cărei legalitate a fost pe deplin constatată, astfel că, potrivit art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Această prezumţie, care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, nu a fost răsturnată pe baza probelor administrate în prezenta cauză, astfel că acţiunea în revendicare nu poate fi admisă.

Neputând fi anulată încheierea prin care pârâta a devenit proprietară asupra imobilului în întregul său - teren şi construcţii - în mod nelegal instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare a reclamantei şi a obligat pe pârâta să îi predea acesteia lăcaşul de cult şi casele parohiale situate pe terenul înscris sub A+5, nr. top ... Sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond este contradictorie, întrucât, pe de o parte admite excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte revendicarea terenurilor înscrise sub A+4-5, iar, pe de altă parte, reţine că acţiunea reclamantei este întemeiată sub aspectul construcţiilor - lăcaş de cult şi case parohiale, notate sub A+5, pe motiv că aceste bunuri au fost preluate abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 358/1948 şi atribuite B.O.

Nu se pot stabili situaţii juridice diferite cu privire la teren şi la construcţie, fiind de necontestat că imobilul - "casă de locuit şi biserică" a fost construit de greco-catolici în baza autorizaţiei de construcţie nr. a, construcţiile fiind notate în cartea funciară prin Încheierea nr. b. Chiar dacă construcţiile au fost notate doar în anul 1977, este evident că în baza Decretului nr. 358/1948 a fost preluat întregul imobil - teren şi construcţie. Practic, instanţa de fond analizează legalitatea Încheierii nr. c/1969, întrucât reţine în considerente că susţinerea pârâtei conform căreia lăcaşul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii este nefondată, ţinând cont de contextul politic şi de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Or, atâta timp cât instanţa a reţinut că există autoritate de lucru judecat cu privire la Încheierea nr. c/1969 (cu privire la schimbarea de denumire), nu este posibil a se analiza valabilitatea aceleiaşi încheieri cu privire la construcţii, decât prin încălcarea propriului raţionament juridic.

Este de menţionat că abrogarea în 1989 a Decretului-lege nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia susţinută de reclamantă că, de jure, bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea sa; după cum s-a arătat, reclamanta a pierdut proprietatea, iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii urmată de exercitarea timp de peste 40 de ani, a tuturor atributelor dreptului de proprietate. Prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a consacrat o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă avea competenţa să stabilească situaţia juridică a lăcaşelor de cult, ţinând seama de dorinţa credincioşilor. Prin nicio dispoziţie a acestui act normativ nu se restituie direct lăcaşele de cult şi casele parohiale, astfel că efectele Decretului nr. 177/1948, care a constituit temei de preluare a acestora şi de transmitere la B.O., nu s-au înlăturat.

Susţinerea apelantei reclamante în sensul că pârâta este constructoare de rea-credinţă deoarece noua biserică s-a edificat după apariţia Decretului nr. 126/1990 care prevedea restituirea proprietăţilor greco-catolice odată cu intrarea în legalitate a acesteia, este nefondată. În primul rând, aşa cum s-a arătat mai sus, Decretul-Lege nr. 126/1990 nu conţine nicio prevedere în sensul restituirii proprietăţilor cultului recunoscut de lege, iar, în al doilea rând, pârâta a construit pe terenul pe care era proprietară de carte funciară, astfel încât nu poate fi vorba de o construcţie realizată cu rea-credinţă.

Pe de altă parte, atâta timp cât art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prevede expres că reprezentanţii celor două culte vor ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile locale care deţin aceste bunuri, nu se poate ca instanţa să ignore cu desăvârşire această realitate a vremurilor în care trăim. Astfel, nu se contestă că numărul credincioşilor greco-catolici este considerabil mai mic decât cel al credincioşilor ortodocşi, cei dintâi reprezentând un procent de doar 2,08% din populaţia din zona Parohiei L. II, aşa cum rezultă din "situaţia credincioşilor pe confesiuni" la data de 21 februarie 2000, aflată în Dosarul nr. 3719/306/2007 al Tribunalului Sibiu. Sub acest aspect, este nefondată reţinerea tribunalului în sensul că nu prezintă relevanţă numărul actual al credincioşilor greco-catolici în raport de numărul credincioşilor ortodocşi, chiar dacă în 1948 trecerea la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent, majoritatea credincioşilor sunt ortodocşi şi nu doresc să revină la cultul iniţial şi nici să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

O altă interpretare a dispoziţiilor art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 şi ale art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, prin care B.U. cu Roma este recunoscută oficial, ar putea aduce atingere unui drept fundamental al majorităţii credincioşilor, care nu poate fi restrâns decât în condiţiile art. 53 din Constituţia României, acela potrivit căruia lăcaşul de cult are un regim special, revenind de drept majorităţii credincioşilor din parohie.

Prin acţiunea iniţială reclamanta a mai solicitat anularea Încheierilor de intabulare nr. x/1966 şi a actului de dezmembrare nr. y/1966, precum şi anularea Încheierii nr. z/1970 şi a Încheierii nr. d/1999, însă nu motivează nici în fapt şi nici în drept aceste cereri, care nu pot fi admise, deoarece, potrivit art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, rectificarea înscrierilor de carte funciară se poate cere dacă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căreia s-a efectuat nu a fost valabil.

Este de menţionat că în cursul procesului, în faţa Tribunalului Sibiu a fost depus la dosar extrasul de carte funciară nr. e (provenit din conversia x), din care rezultă că situaţia de carte funciară a imobilului în suprafaţă de 1614 mp, nr. top ..., cu casă de locuit (numere topo cu privire la care s-a admis acţiunea) este modificată, în sensul că pârâta B.O. Română - P.L. II - este intabulată în baza Încheierii nr. f/2009, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti irevocabile (Sentinţa 3082/2008, a Judecătoriei Sibiu, Decizia 112/2009 a Tribunalului Sibiu, Decizia 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia), intabulare - drept de proprietate, cu titlu restabilirea situaţiei anterioare de carte, ca urmare a anulării Încheierii nr. g/2007. Faţă de noua situaţie de carte funciară se constată că titlul pârâtei a fost consolidat pentru a doua oară în anul 2009 şi analizarea dreptului de proprietate al pârâtei presupunea analizarea acestei din urmă încheieri, din anul 2009, aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor şi nici lămurit. Admisibilitatea acţiunii în revendicare era condiţionată de anularea Încheierii nr. f/2009, anulare care nu s-a cerut şi nu a format obiectul litigiului de faţă.

Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanta-apelantă B.R.U. cu Roma – P.G.-C. L., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că acţiunea este o acţiune în revendicare în baza art. 31 alin. (3) din Legea Cultelor nr. 489/2006, raportat la art. 480 - 481 C. civ. şi la legislaţia europeană în materie.

Toate aceste dispoziţii legale au fost încălcate de instanţa de apel care şi-a motivat hotărârea pe hotărâri ale Guvernului anterioare Legii Cultelor şi pe baza fostului Decret nr. 177/1948, emis în regimul comunist, acte normative abrogate prin art. 51 din Legea nr. 489/2006, care are caracter de lege organică alături de dispoziţiile C. civ., abrogarea din acest text se referă şi la acele dispoziţii contrare Legii Cultelor.

Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 prevede în mod expres următoarele: "Disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă, iar în caz contrar, potrivit dreptului comun".

Nelegalitatea şi abuzul s-a produs prin Încheierea de intabulare nr. c/1969, prin care în mod arbitrar intimata cere notariatului de stat comunist să schimbe denumirea B.G.-C. în B.O. Sibiu - L., cu scopul vădit de a deveni proprietar asupra întregului imobil cu sfidarea modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii, deci fără titlu.

De aceea în Dosarul nr. 4130/85/2009 recurenta a solicitat revenirea la denumirea anterioară şi nulitatea Încheierii nr. c/1969 prin care i s-a încălcat acest drept nepatrimonial.

Decretul nr. 358/1948, care a scos-o în afara legii, nu prevede dreptul bisericilor ortodoxe de a-şi însuşi denumirea bisericilor greco-catolice.

Respingerea probelor solicitate la fond şi reformulate în apel denotă lipsa de rol activ în aflarea adevărului, iar în apel această respingere a determinat violarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. privind refacerea şi completarea probatoriului.

În apel reclamanta a invocat existenţa litigiului din Dosarul nr. 4130/85/2008 în cadrul căruia a fost invocat un alt tip de nulitate a Încheierii c/1969, în baza art. 54 - 55 din Decretul nr. 31/1954. Fără o motivare temeinică, cererea acestora de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea acestui dosar, a fost respinsă.

Aprecierile instanţei de apel că, potrivit Decretului-Lege nr. 126/1990 şi efectelor Decretului nr. 177/1948, recurenta nu a redobândit proprietatea, este profund nelegală şi eronată.

Decretul-Lege nr. 126/1990 prevede restituirea patrimoniului B.G.-C., sens în care se va stabili o comisie numită de Guvern formată din reprezentanţii celor două culte, care va decide ţinând seama de dorinţa credincioşilor, exprimată pe bază de referendum.

Ori referendumul şi numărul de credincioşi nu constituie un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece greco-catolicii sunt în prezent minoritari şi, datorită lipsei lăcaşelor de cult, sunt nevoiţi să-şi ţină slujbele religioase în aer liber sau în diferite improvizaţii.

În mod greşit instanţa de apel susţine că Decizia civilă nr. 319/1994 a Tribunalului Sibiu, confirmată prin Decizia civilă nr. 1060/1994 a Curţii de Apel Braşov, prin rectificarea cărţii funciare, a dus la consolidarea proprietăţii în favoarea bisericii ortodoxe.

Lipsită de rol activ, instanţa de apel nu a reţinut că hotărârile de mai sus se bazau pe existenţa Decretului nr. 177/1948, care a fost abrogat prin Legea organică a Cultelor nr. 489 /2006.

Curtea de apel, în Dosarul 706/306/2008, a reţinut aceeaşi situaţie invocând stabilitatea raporturilor juridice. Ambele instanţe de apel reţin eronat această opinie emisă de C.E.D.O., numai că stabilitatea raporturilor juridice profită numai subdobânditorilor de bună-credinţă, ceea ce nu este cazul, în speţă fiind vorba de o deposedare fără titlu şi fără acordarea de despăgubiri.

În apel s-a reţinut că recurenta ar fi primit despăgubiri din partea comisiei speciale de retrocedare pentru suprafaţa de teren de 1115 mp intrată în proprietatea statului şi pe care s-a ridicat un bloc de locuinţe.

Esenţial este faptul că această comisie a recunoscut recurentei dreptul de proprietate asupra terenului prin Decizia nr. 2050/2009, în baza autorizaţiei de construcţie nr. a prin care a finanţat lăcaşul de cult greco-catolic şi casa parohială, ceea ce îi conferă calitatea de posesor de bună-credinţă şi chiar de proprietar.

Motivele de recurs au fost completate la data de 16 februarie 2011.

Înalta Curte apreciază că nu poate analiza motivele de recurs depuse în completare, deoarece completarea a fost realizată peste termenul de 15 zile cerut pentru motivarea recursului, conform art. 301 coroborat cu art. 303 C. proc. civ., astfel că instanţa de recurs nu este legal investită cu verificarea acestor aspecte de nelegalitate.

În faza procesuală a recursului a fost depusă de către pârâtă întâmpinare, prin care a fost invocată excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ., şi a fost formulată cerere de intervenţie în interesul recurentei-reclamante de Arhiepiscopia M.B.R.U. cu R.C., cerere admisă în principiu prin Încheierea din 18 martie 2011.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va respinge, deoarece criticile dezvoltate de recurentă vizează aspecte privind modul de aplicare a legii, prin raportare la modul de soluţionare a excepţiei de autoritate de lucru judecat şi de aplicare a altor acte normative, la modul în care instanţa şi-a exercitat rolul activ, ceea ce permite încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că primul capăt de cerere din acţiunea reclamantei, (privind constatarea nulităţii Încheierii nr. c/1969, pe care se sprijină toate celelalte capete de cerere, care au ca scop admiterea acţiunii în revendicare a terenului şi construcţiei ce fac obiectul acestei încheieri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481, 616 C. civ. şi pe Legea nr. 489/2006), nu poate fi admis deoarece legalitatea acestei încheieri a fost constatată în mod irevocabil pe cale judecătorească, prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, ceea ce face aplicabil art. 32 al Decretului-Lege nr. 115/1938, care instituie prezumţia că dreptul de proprietate există în favoarea persoanei care beneficiază de această înscriere declarată valabilă pe cale judecătorească.

Încheierea de intabulare nr. c/1969 a fost anulată iniţial prin Sentinţa civilă nr. 1218/1993 a Judecătoriei Sibiu, dispunându-se restabilirea stării anterioare de carte funciară.

În temeiul acestei sentinţe, care nu era definitivă, s-a realizat intabularea prin Încheierea nr. g/2007 pe numele reclamantei din prezenta cauză.

Însă soluţia primei instanţe a fost modificată în căile de atac, prin Decizia civilă nr. 319/1994 a Tribunalului Sibiu, care a admis apelul şi a schimbat soluţia primei instanţe, respingând acţiunea, soluţie menţinută în recurs prin Decizia civilă nr. 1060/1994 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Cu ocazia soluţionării acestui proces a fost analizat titlul statului, considerându-se că acesta este Decretul nr. 177/1948, care nu a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 126/1990, iar analiza asupra situaţiei juridice a imobilului a vizat atât terenul, cât şi lăcaşul de cult, instanţa de recurs făcând aplicarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948 potrivit căruia biserica şi edificiile anexe aparţin de drept comunităţii locale a cultului nou adoptat.

Într-un al doilea dosar, ulterior, finalizat irevocabil prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a admis acţiunea de rectificare a cărţii funciare formulată de B.O. R. – L. II, s-a dispus din nou rectificarea intabulării în CF Sibiu, în sensul anulării Încheierii nr. g/2007, a radierii dreptului de proprietate de pe numele reclamantei din prezenta cauză şi restabilirea situaţiei anterioare, în sensul reintabulării dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pe numele pârâtei din prezenta cauză, reintabulare care s-a realizat prin Încheierea nr. f/2009.

Pe cale reconvenţională, în cadrul acestui proces s-a solicitat de către reclamanta din prezenta cauză, constatarea nulităţii Încheierii de intabulare nr. c/1969, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în CF Sibiu, cererea fiind respinsă cu motivarea că legalitatea înscrierii în cartea funciară a fost statuată prin Decizia civilă nr. 319/1994, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1060/1994 a Curţii de Apel Alba Iulia, iar aceste aspecte au fost soluţionate în mod irevocabil, neputând fi ignorate de terţi pe motiv că nu au participat în acel proces, chiar şi în condiţiile în care Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006.

Urmare a acestei ultime judecăţi s-a dispus reintabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor care fac obiectul CF Sibiu în favoarea P.O.R. L. II, fiind corectă concluzia instanţei de apel că admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantei, este condiţionată de anularea Încheierii de intabulare nr. f/2009, ca ultimă înregistrare asupra dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, anulare care nu face obiectul dosarului de faţă.

Înalta Curte constată că s-a stabilit irevocabil prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia că nu poate fi admisă cererea reconvenţională, formulată de către B.R.U. cu R.G.-C. Sibiu L., în contradictoriu cu reclamanta B.O. R. - P.L. II, având ca obiect constatarea nulităţii Încheierii de carte funciară nr. c/1969 şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, motivată de împrejurarea că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006. Prin urmare, în acea cauză instanţa a făcut aplicarea Legii nr. 489/2006, lege care constituie temei juridic şi în cauza de faţă.

Astfel, în Decizia civilă nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, instanţa şi-a motivat soluţia prin raportare la condiţiile de legalitate impuse de legea în vigoare la data realizării înscrierii în cartea funciară, când era în vigoare Decretul nr. 177/1948, cât şi faţă de soluţia irevocabilă pronunţată în primul dosar, soluţionat prin Decizia civilă nr. 1060/1994 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a confirmat, de asemenea, că încheierea de intabulare nr. c/1969 este legală, faţă de opţiunea enoriaşilor, exprimată prin referendum (care se referea la voinţa acestora privind lăcaşul de cult) care nu contravine legii.

Asupra elementelor de identitate pe care le presupune analiza autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte, comparând petitele cererii de faţă cu cererea reconvenţională a cărei judecată s-a finalizat prin Decizia civilă nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, constată următoarele:

În ceea ce priveşte identitatea de părţi şi obiect, aceasta rezultă fără dubii din lecturarea celor două cereri, care au aceleaşi părţi cu calităţi similare, iar obiectul îl constituie constatarea nulităţii Încheierii de carte funciară nr. c/1969.

Sub aspectul identităţii de cauză, cererea reconvenţională s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., fiind respinsă cu motivarea că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006, iar cea de-a doua acţiune, ce face obiectul prezentei cauze, s-a întemeiat pe art. 480, 481, 616 C. civ. şi pe Legea nr. 489/2006.

Având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 489/2006 constituie norme speciale, care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile C. civ., ca normă de drept generală, în temeiul principiului "specialia generalibus derogant" - "norma generală derogă de la cea specială", Înalta Curte constată că şi temeiul juridic din acţiunea de faţă este acelaşi cu cel al cererii reconvenţionale care a format obiectul Dosarului nr. 706/306/2008 al Curţii de Apel Alba Iulia, respectiv dispoziţiile Legii nr. 489/2006, la care ambele instanţe au făcut referire în considerentele hotărârilor pronunţate.

În ceea ce priveşte întinderea obiectului faţă de care a acţionat autoritatea de lucru judecat, în sensul de a determina dacă aceasta vizează numai terenul sau şi lăcaşul de cult şi casa parohială, edificate pe teren, Înalta Curte constată următoarele:

Fiind pus în discuţie aspectul includerii în autoritate de lucru judecat şi a lăcaşului de cult şi a casei parohiale edificate pe teren în această etapă procesuală, reclamanta-recurentă a menţionat că aceste edificii nu sunt afectate de autoritate de lucru judecat deoarece au fost notate în cartea funciară printr-o altă Încheiere, nr. b, după 8 ani de la înregistrarea realizată prin Încheierea nr. c/1969.

Cu toate acestea, se observă că instanţa de apel a avut în vedere existenţa autorităţii de lucru judecat cu privire la întregul imobil, teren şi construcţie, sens în care a admis apelurile pârâtei şi intervenientei şi a respins în tot acţiunea, menţinând dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor, inclusiv pe cea privind autoritatea de lucru judecat.

Această concluzie este susţinută şi de considerentele deciziei recurate care a motivat că "pârâta a devenit proprietară asupra imobilului în întregul său - teren şi construcţii - prin Încheierea nr. c/1969, (…) hotărârea instanţei de fond este contradictorie, întrucât, pe de o parte admite excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte revendicarea terenurilor înscrise sub A+4-5, iar, pe de altă parte, reţine că acţiunea reclamantei este întemeiată sub aspectul construcţiilor - lăcaş de cult şi case parohiale, notate sub A+5, pe motiv că aceste bunuri au fost preluate abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 358/1948 şi atribuite Bisericii Ortodoxe".

S-a considerat că "nu se pot stabili situaţii juridice diferite cu privire la teren şi la construcţie, (…). Chiar dacă construcţiile au fost notate doar în anul 1977, este evident că în baza Decretului nr. 358/1948 a fost preluat întregul imobil - teren şi construcţie. (…) Or, atâta timp cât instanţa a reţinut că există autoritate de lucru judecat cu privire la Încheierea nr. c/1969 (cu privire la schimbarea de denumire), nu este posibil a se analiza valabilitatea aceleiaşi încheieri cu privire la construcţii, decât prin încălcarea propriului raţionament juridic".

Înalta Curte consideră că o astfel de motivare susţine concluzia că excepţia autorităţii de lucru judecat priveşte şi construcţiile edificate pe teren.

Un alt argument în susţinerea acestei concluzii se regăseşte în conţinutul Încheierii de intabulare nr. c/1969 care formează obiectul celor două cauze. Această încheiere se referă la proprietarul imobilului înscris în cartea funciară Sibiu A + 2, iar în foaia de avere din cartea funciară Sibiu sunt evidenţiate atât terenul, cât şi construcţia. Deşi construcţia a fost intabulată în anul 1977, acest fapt apare ca lipsit de relevanţă juridică, cât timp construcţia exista pe teren încă din anul 1945, iar la momentul verificării legalităţii Încheierii de intabulare nr. c/1969, prin Decizia civilă nr. 1060/1994, respectiv nr. 279/2009, ambele ale Curţii de Apel Alba Iulia, construcţia era intabulată şi făcea obiectul cărţii funciare la care se referea încheierea de intabulare atacată.

Mai mult, se observă că, în cele două procese anterioare, în care a fost analizată legalitatea Încheierii de intabulare nr. c/1964, s-a făcut referire atât situaţia juridică a terenului, cât şi a construcţiei (lăcaş de cult şi casă parohială), astfel cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, existând identitate de părţi, obiect şi cauză, între cele două acţiuni, conform cerinţelor art. 1201 C. civ., soluţia instanţei de apel este corectă şi urmează a fi păstrată.

Recurenta aduce critici deciziei din apel şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a aspectelor de fond, invocând greşita aplicare a legii, prin trimiterile pe care instanţa de apel le-a făcut la texte legale despre care se susţine că au fost abrogate prin Legea cultelor nr. 489/2006, la faptul că Decretul nr. 358/1948 nu ar fi constituit titlul de proprietate pentru pârâtă deoarece se referea numai la scoaterea cultului greco-catolic în afara legii, la faptul că numărul credincioşilor nu constituie un mod de dobândire a proprietăţii din moment ce trecerea la ortodoxism s-a realizat printr-un abuz, abuz care nu permite aplicarea principiului stabilităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte nu poate reanaliza aceste aspecte pe calea recursului deoarece, astfel cum s-a menţionat anterior, acestea au fost antamate în cuprinsul Deciziei civile nr. 279/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, faţă de care s-a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar însemna repunerea în discuţie a unor chestiuni care au fost deja soluţionate în mod irevocabil într-o altă cauză, ceea ce nu este permis.

Recurenta invocă şi împrejurarea că, prin Dispoziţia nr. 2050/2009 emisă în temeiul legilor de reparaţie pentru imobilele naţionalizate de stat, i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru terenul alăturat care, în opinia sa, a avut acelaşi regim juridic cu terenul în litigiu, deci, implicit, i-a fost recunoscută calitatea de fostă proprietară de către unitatea deţinătoare, în timp ce instanţele de judecată refuză să îi recunoască un astfel de drept asupra imobilului în litigiu.

Înalta Curte apreciază că această apărare constituie un argument de analogie, care, chiar dacă ar fi consfinţită cu caracter irevocabil într-o altă procedură legală, nu poate înlătura forţa obligatorie a hotărârii judecătoreşti faţă de care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat pentru imobilul în litigiu.

Pentru acelaşi argument, acela al incidenţei autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte consideră că nu se impunea admiterea cererii de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea Dosarului nr. 4130/2009 prin care se solicitase constatarea nulităţii aceleiaşi încheieri pentru un alt motiv de nulitate. Aceasta deoarece o eventuală diferenţă de obiect juridic pe care reclamanta o invoca faţă de alt dosar nu ar fi avut înrâurire asupra lipsei unei astfel de diferenţe de obiect faţă de prezenta cauză.

Pronunţarea asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat pe primul capăt de cerere, datorită caracterului peremptoriu al aceste excepţii, face imposibil de analizat orice aspecte de fond ale cauzei, motiv pentru care au fost corect respinse cererile de probatorii solicitate de reclamantă în fond şi apel.

În considerarea aceloraşi motive care au dus la respingerea recursului, urmează a fi respinsă cererea de intervenţie în interesul recurentei-reclamante formulată de Arhiepiscopia M.B.R.U. cu R.G.-C., deoarece motivarea acesteia sprijinea argumentele recurentei în scopul admiterii recursului, argumente care au fost apreciate ca nefondate.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge recursul formulat, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ.

Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 1800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă Arhiepiscopia O. Sibiu, la solicitarea acesteia, dovedită cu chitanţa depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de reclamanta P.R.U. cu R.-P. G.-C. L. împotriva Deciziei nr. 76/A din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.

Respinge cererea de intervenţie în interesul recurentei-reclamante formulată de Arhiepiscopia M.B.R.U. cu R.G.-C..

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 1800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă Arhiepiscopia O. Sibiu.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 decembrie 2011.

Procesat de GGC - AA

← ICCJ. Decizia nr. 8496/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 8492/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 8504/2011. Civil. Acţiune posesorie. Recurs