ICCJ. Decizia nr. 397/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 397/2011
Dosar nr. 675/63/2007
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 61 din 14 martie 2008, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de reclamanta G.M. în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Craiova – Comisia locală de aplicare a Legii nr. 247/2005 şi Primarul municipiului Craiova, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 63.127 din 28 noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Craiova şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.000 mp, notificat în baza Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pretenţia reclamantei de restituire în natură a terenului este neîntemeiată, pe de o parte pentru că prin notificare a solicitat numai restituirea prin echivalent, ceea ce i s-a şi acordat prin dispoziţia contestată, iar, pe de altă parte, pentru că măsura restituirii în natură nici nu este posibilă, deoarece terenul nu este liber.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză reiese că terenul în suprafaţă de 3000 mp este ocupat în prezent de bulevardul D. – carosabil şi trotuar, parţial de blocurile D4, E1 şi 50, alei de acces.
Faţă de această situaţie, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, apreciind că acestea o îndreptăţesc pe reclamantă la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum s-a stabilit prin dispoziţia contestată.
Împotriva sentinţei susmenţionate a declarat apel reclamanta.
Întrucât aceasta a decedat pe parcursul soluţionării apelului, judecata a fost continuată de moştenitorul G.C.
Prin decizia nr. 175 din 28 mai 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul cu următoarea motivare:
Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi aplicate în cauză, respectiv nu se poate desfiinţa sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cum s-a solicitat în finalul motivelor de apel. Aceasta deoarece, prin sentinţa apelată a fost dată o dezlegare pe fond litigiului dedus judecăţii, câtă vreme s-a statuat că terenul solicitat prin notificare nu poate fi restituit în natură pentru că este ocupat de carosabil, trotuar, blocuri şi alei de acces.
Criticile privind modul în care tribunalul a aplicat prevederile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001nu sunt întemeiate.
În sensul Legii 10/2001, sunt considerate libere terenurile care nu sunt ocupate de construcţii noi autorizate, cele care nu sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcţional întreaga lor suprafaţă.
Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunitare şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Noţiunile de „teren ocupat funcţional de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea" şi aceea de „teren necesar în vederea bunei utilizări”, prevăzute în art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt practic echivalente ca premisă terminologică.
Raţiunea acestor reglementări rezidă în aceea că, în majoritatea cazurilor, lucrările de construcţii noi efectuate nu au ocupat în întregime terenul expropriat, deoarece normele edilitare, indiferent de natura construcţiei sau a amenajării, nu permit acest lucru.
În cuprinsul noţiunilor echivalente arătate se includ astfel acele părţi din terenul expropriat care, nefiind situate sub construcţii, sunt necesare pentru buna utilizare a acestora, ţinând de standardul obligatoriu, sau, cel puţin, obişnuit pentru destinaţia lor, fără a reprezenta o facilitate sau un avantaj suplimentar.
În speţă, prin lucrarea iniţial întocmită în cauză, expertul D.D. menţiona că o suprafaţă de 900 mp din terenul ce a aparţinut autoarei apelantului este teren liber. Prin completarea la raportul de expertiză efectuată în apel, expertul menţionează, însă, faptul că suprafaţa de 900 mp este traversată pe lungime de o conductă de gaze şi o conductă de canalizare (expertul identificând pe teren un aliniament de ţevi metalice de circa 30 cm înălţime, colorate cu galben, şi un capac de canalizare). Destinaţia actuală a acestui teren, potrivit planului de urbanism zonal, este de spaţiu verde. Aceste constatări ale expertului nu au fost combătute de apelant, prin depunerea la dosar de acte din care să rezulte că porţiunea de teren solicitată a fi restituită în natură nu ar fi străbătută de conducte funcţionale.
Faţă de destinaţia actuală a terenului solicitat, curtea a apreciat că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică, situaţie în care nu poate fi restituit în natură. Prin urmare, prevederile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 au fost corect aplicate de către prima instanţă.
Răspunsul la relaţiile solicitate de instanţă privind posibilitatea restituirii de bunuri în compensare a fost negativ. Apelantul a contestat acest răspuns, fără a dovedi, însă, că cele comunicate de intimată nu sunt reale.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul G.C., care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
1. Hotărârea de respingere a apelului este nelegală, deoarece instanţa a soluţionat cauza fără a lămuri pe deplin împrejurările de fapt ale acesteia în vederea aplicării corecte a legii.
Astfel, art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 instituie prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii faţă de celelalte măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de lege.
Această prioritate rezultă şi din dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) ale Legii nr. 10/2001.
În aplicarea dispoziţiilor legale susmenţionate, explicitate la pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile.
Or, nici entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nici cele două instanţe inferioare nu au dat eficienţă textelor legale enunţate, aşa încât să existe toate datele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Aceste lămuriri erau necesare cu atât mai mult cu cât pârâţii au ignorat măsura despăgubirii prin echivalent cu bunuri sau servicii, care constituia regula, trecând direct la acordarea de despăgubiri băneşti, care constituie excepţia.
2. La data formulării notificării, suprafaţa de teren de 900 mp era liberă, aşa cum reiese din primul raport de expertiză întocmit în cauză. Mai mult, la acea vreme, pe terenul respectiv nu erau aprobate lucrări de utilitate publică, aşa cum rezultă din suplimentul de expertiză.
În această situaţie, pârâţii au refuzat în mod abuziv retrocedarea celor 900 mp teren liber, ceea ce echivalează cu o nouă deposedare a părţii de bunul său.
Dacă pârâţii doreau să ocupe acel teren, ar fi trebuit, potrivit textelor enunţate mai sus, să propună reclamantului alte bunuri în compensare. În concret, nici pârâţi şi nici cele două instanţe nu au analizat cu prioritate regulile statuate de art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, pentru soluţionarea cererii reclamantului în modalitatea pentru care a optat – în principal compensarea prin echivalent cu bunuri sau servicii şi numai în subsidiar măsuri reparatorii băneşti – era necesară administrarea tuturor dovezilor pentru a se demonstra că există bunuri disponibile, care urmau a fi identificate şi individualizate în concret.
Or, atât la fond, cât şi la apel, solicitările reclamantului în acest sens au fost respinse de instanţe.
Conform legii, se solicitase emiterea către Primăria Craiova a unei adrese pentru a se depune lista cu bunurile şi serviciile disponibile în vederea acordării de măsuri compensatorii în echivalent. Această solicitare nu a primit nici un răspuns.
Mai mult, reclamantul a indicat un teren care este liber şi care aparţine Primăriei, sens în care a depus acte doveditoare şi a solicitat instanţei să ceară de la pârâţi datele necesare cu privire la situaţia juridică a terenului respectiv. Această cerere a fost respinsă fără o prealabilă verificare a celor arătate. Or, instanţa de apel ar fi trebuit să-i facă reclamantului o ofertă de negociere, pentru a-l despăgubi la valoarea terenului.
Procedând în modul arătat, pârâţii au eludat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar cele două instanţe nu şi-au exercitat rolul activ în vederea soluţionării cauzei sub toate aspectele.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Susţinerea recurentului privind prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii faţă de acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale este corectă şi ea rezultă, implicit, din ordinea în care sunt enumerate măsurile reparatorii în echivalent în cuprinsul textelor legale invocate de parte - art. 1 alin. (2) şi art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, dar şi explicit, din reglementarea cuprinsă în art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege.
Conform art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziţie motivată „să acorde persoanei îndreptăţite în compensare ale bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.”
În speţă, însă, nu se poate reţine încălcarea acestei priorităţi la stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantului, ca urmare a nelămuririi împrejurărilor de fapt relevante pe acest aspect, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că răspunsul la relaţiile solicitate entităţii notificate privind posibilitatea acordării de bunuri în compensare a fost negativ şi că deşi reclamantul-apelant a contestat acest răspuns, nu a dovedit contrariul, respectiv existenţa unor bunuri disponibile în patrimoniul entităţii notificate.
Conform pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire atunci când aceasta deţine bunuri sau servicii disponibile.
Instanţa a verificat situaţia bunurilor disponibile la nivelul Primăriei municipiului Craiova, solicitând în acest sens relaţii de la această autoritate, care a comunicat, cu adresa nr. 16622 din 14 februarie 2008, că nu dispune de rezervă de teren pentru a fi acordată în compensare.
Obligaţia de a dovedi contrariul revenea, conform art. 1169 C. civ., părţii interesate, respectiv reclamantului. Or, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a dovedit că cele comunicate de Primărie nu sunt reale, aspect ce ţine de modul de apreciere a probelor, sustras cenzurii în calea extraordinare de atac a recursului, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.
Ca atare, criticile formulate cu privire la probe nu pot fi analizate, depăşind actualul cadru al art. 304 C. proc. civ., care reglementează expres motivele în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În contextul arătat, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a dat dovadă de rol activ, lăsând nelămurite împrejurările de fapt relevante în stabilirea corectă a formei de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantului şi că astfel ar fi pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte criticile vizând posibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de 900 mp, pe motiv că aceasta era liberă la data formulării notificării, nici acestea nu sunt întemeiate raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi la dispoziţiile legale incidente acesteia.
Astfel, ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, imposibil de reevaluat în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de 900 mp teren este traversată pe lungime de o conductă de gaze şi o conductă de canalizare.
Amenajările de care este afectată suprafaţa de 900 mp au caracterul unor amenajări de utilitate publică în sensul pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, or suprafeţele de teren afectate de amenajări de utilitate publică sunt exceptate de la restituirea în natură de art. 10 alin. (2), respectiv art. 11 alin. (3) (în cazul particular al imobilelor expropriate) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens prezintă relevanţă destinaţia actuală a terenului solicitat, fapt ce rezultă din dispoziţiile pct. 10.3 din Normele metodologice.
Potrivit acestora, „În toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.”
Având în vedere considerentele prezentate, urmează a se reţine că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente speţei.
Pe cale de consecinţă, recursul reclamantului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei civile nr. 175 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 454/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 280/2011. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
