ICCJ. Decizia nr. 933/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.933/2011
Dosar nr.17088/3/2006
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 1118/2005, contestatoarea E.N. a formulat, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva deciziei nr. 3578 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la data de 15 decembrie 2004, solicitând obligarea intimaţilor la restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, str. C.A. nr. 11, sector 6, iar, în subsidiar, pentru situaţia în care se va stabili că terenul nu poate fi restituit în natură, obligarea intimaţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantumul ce urmează a fi indicat de expertiza judiciară.
Prin sentinţa civilă nr. 645 din 17 iunie 2005 a aceleiaşi instanţe, s-a respins contestaţia, ca neîntemeiată, reţinându-se că, prin notificarea din 7 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat măsuri reparatorii în sensul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 525 m.p., situat la adresa sus-menţionată, aceasta fiind respinsă ca nedovedită.
Reclamanta nu a dovedit că autorul său, E.G., ar fi dobândit în proprietate imobilul solicitat, în actul de proprietate invocat drept titlu figurând E.G.
Prin urmare, nici reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Prin Decizia nr. 59 din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Curtea a constatat că cele reţinute de prima instanţă în legătură cu calitatea procesuală a reclamantei nu sunt reale deoarece în contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 10 martie 1928 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, invocat drept titlu de proprietate pentru autorul reclamantei, apare precizarea din ultimul alineat în sensul că „numele cumpărătorului fiind E.G. se rectifică cel de sus".
În fond după desfiinţare, prin sentinţa civilă nr. 979 din 25 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatoarea E.N.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în fapt, că, prin dispoziţia din 15 decembrie 2004, intimatul Municipiul Bucureşti a respins notificarea formulată de către contestatoare, constatând că notificatoarea E.N. nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive, imobilul situat în Bucureşti, str. C.A. nr. 11, sectorul 6, teren în suprafaţă de 525 m.p., se află în proprietatea autorului E.G., în condiţiile în care exproprierea nu s-a făcut pe numele acestei persoane.
Examinând concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert ing. Negru Sorin, Tribunalul a reţinut că, din actele depuse la dosarul cauzei, nu rezultă clar identitatea dintre terenul care face obiectul contractului le vânzare-cumpărare nr. 8167/10 martie1928 şi imobilul din fosta stradă Srg. C.A. nr. 11. Totodată, nu rezultă unde este poziţia celor 525 m.p. în cadrul întregului teren de 2547 m.p. din fosta stradă Srg. C.A. nr. 11.
Tribunalul a reţinut, potrivit concluziilor aceluiaşi raport de expertiză, că terenul de la fosta adresă str. Sg. C.A. nr. 11 este, astăzi, ocupat, pe o suprafaţă de2356 m.p., de construcţia Mall Lujerului, iar 191 m.p. sunt ocupaţi de trotuarul de protecţie al clădirii şi căile de acces auto la diverse intrări ale acestuia.
Prima instanţă a apreciat că, în lipsa unei schiţe - plan, care să fi fost întocmită cu ocazia încheierii actului autentificat din 10 martie 1928, precum şi în considerarea împrejurării că, în acelaşi titlu de proprietate din anul 1928, se menţiona „drumul ţarine", în timp ce, anterior anului 1948, strada Soldat C.A. purta denumirea de strada E, probatoriul administrat nu este pertinent şi nici concludent pentru a sprijini aserţiunea conform căreia terenul în suprafaţă de 525 m.p., care figurează în actul de vânzare - cumpărare anterior evocat, este unul şi acelaşi, în limitele acestei suprafeţe, cu terenul care a făcut obiectul Decretului de expropriere din 03 septembrie 1988, titular de rol fiind, în perioada 1986-1992, L.C. şi B.I.
În aceste circumstanţe, Tribunalul a constatat că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea propusă de către contestatoare, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, contestatoarea E.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică specialitatea topografie în vederea identificării imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1928 cu cel aflat pe str. C.A. nr. 11, Bucureşti.
Conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar D.M.D., terenul situat în str. C.A. nr. 11 este ocupat de Complexul comercial „L." în întregime. La nivelul anului 1930, terenul avea destinaţie agricolă cu drumuri de câmp, cu acces pentru a fi lucrate, neputând însă a fi identificat în totalitate în lipsa unei schiţe de parcelare a lotului 37 din moşia Cotroceni.
Prin Decizia civilă nr. 119/ A din 16 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea E.N.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin notificarea înregistrată din 07 noiembrie 2001, E.N. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii prin restituirea terenului situat în str. C.A. nr. 11, sector 6, Bucureşti, în suprafaţă de 525 m.p.
A arătat că terenul a aparţinut defunctului E.G., tatăl său, care l-a obţinut prin actul de vânzare - cumpărare din 10 martie 1928, înregistrat la Administraţia Financiară din 10 martie 1928.
Potrivit menţiunilor din acest contract, E.G. a cumpărat de la I.P.U., V.P.U. şi T.P.U. un teren loc de casă în comuna suburbană Militari, Ilfov, în suprafaţă de 525 m.p.
Prin dispoziţia nr. 3578 din 15 decembrie 2004, Primarul General al municipiului Bucureşti a respins notificarea formulată de E.N., ca nedovedită, având în vedere referatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, din care rezultă că notificatoarea nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive, terenul se afla în proprietatea autorului E.G. şi nici că exproprierea s-a făcut pe numele acestuia.
Conform relaţiilor obţinute de la Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu Evidenţa Proprietăţii, cadastru - Serviciul de Nomenclatură Urbană, potrivit evidenţelor cadastrale întocmite în anul 1986, la adresa din str. C.A. nr. 11, figura proprietate particulară, categoria alte terenuri în suprafaţă de 2545 m.p., având ca posesor de parcelă la întocmirea evidenţelor, pe B.I. şi L.C.. Potrivit relaţiilor de la Primăria Sector 6 Bucureşti (Administraţia Financiară), în anul 1992, la această adresă figurau titulari de rol L.C., cu teren în proprietate în suprafaţă de 1050 m.p., şi B.I., cu teren în proprietate în suprafaţă de 1050 m.p.
Primăria Sectorului 6 Bucureşti, pe baza dosarelor de impunere asupra clădirilor şi terenurilor din sector, deţinute începând cu anul 1952, a comunicat că, pentru acestea nu există niciun dosar pe numele E.G., proprietarii înscrişi pe rol din 30 iunie 1952, respectiv 11 iunie 1958, fiind L.C. şi B.I.
Imobilul înscris cu nr. 11 pe str. C.A., sector 6, Bucureşti a făcut obiectul Decretului de expropriere din 03 septembrie 1988, anexa 3, poziţia 3. în anexele la decret fiind înscrise imobilele din municipiul Bucureşti, proprietate de stat, scoase din funcţiune pentru realizarea obiectivelor de investiţii. Pentru Complexul comercial agroindustrial şi fabrica de mâncare Lujerului a fost expropriat şi imobilul din str. Srg. C.A. nr. 11, sector 6, Bucureşti.
Din rapoartele de expertiză întocmite atât în primă instanţă, cât şi în apel nu reiese clar identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1928 şi imobilul din fosta str. Serg. C.A. nr. 11. Mai mult, în situaţia în care această identitate ar fi probată, nu poate fi determinată poziţia celor 525 m.p. în cadrul întregului teren de 2547 m.p. din fosta str. Serg. C.A. nr. 11.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, în înţelesul acestei legi, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora (art. 3 alin. (1) lit. a)).
În cauză, trecerea, în proprietatea statului, a imobilului din fosta str. Srg. C.A. nr. 11, sector 6, Bucureşti, s-a făcut prin Decretul de expropriere din 03 septembrie 1988, titulari de rol în acea perioadă, conform celor arătate anterior, fiind L.C. şi B.I., nicidecum E.G.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Coroborând prevederile legale citate, instanţa a constatat că persoana notificatoare are obligaţia de a depune, odată cu notificarea sau ulterior, până la data soluţionării notificării, dovada calităţii de proprietar al imobilului la data preluării abuzive, nicidecum la data achiziţionării unui astfel de bun.
Prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
În speţă, reclamanta E.N. a făcut dovada titlului de proprietate al autorului său, invocând contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928, însă dreptul de proprietate este confirmat prin acest act doar în perioada achiziţionării imobilului, nu şi la data preluării bunului de către stat.
În completarea probatoriului pentru justificarea dreptului de proprietate al titularului imobilului la data preluării abuzive pot fi folosite şi alte înscrisuri, de exemplu menţiuni din listele anexe la actele de proprietate, procese verbale de predare sau preluare, extrase de carte funciară sau de intabulare a dreptului, etc.
În speţă, însă, din niciun înscris nu rezultă că E.G. este proprietarul imobilului din Bucureşti, str. C.A. nr. 11, sector l Bucureşti, în anul 1988, când terenul solicitat a fost expropriat de stat.
Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, existenţa şi, după caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, or, în cauză, această împrejurare este infirmată prin chiar relaţiile ce privesc istoricul de rol fiscal al imobilului pentru care s-a formulat notificare. În aceste condiţii, E.G. nu poate fi presupus că deţinea imobilul sub nume de proprietar la data exproprierii.
În consecinţă, soluţia Tribunalului este legală şi temeinică sub acest aspect, dovada dreptului de proprietate fiind o condiţie esenţială în stabilirea despăgubirilor ce se solicită în baza Legii nr. 10/2001.
Instanţa de fond, în analiza pe care a efectuat-o, a verificat legalitatea dispoziţiei contestate, constatând că, într-adevăr, notificatoarea nu a probat că, la data preluării abuzive, imobilul s-a aflat în proprietatea autorului E.G. şi nici că exproprierea s-a făcut pe numele acestuia.
În aceste condiţii, nu prezintă relevanţă în ce măsură s-a realizat identificarea imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928 şi cel din str. C.A. nr. 11, sector 6, Bucureşti.
Doar în situaţia în care era făcută dovada calităţii de proprietar a autorului reclamantei, la data preluării imobilului de către stat, în vederea stabilirii amplasamentului terenului de 525 m.p., se impunea cercetarea celorlalte cerinţe pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Împrejurarea că, din adresa din 17 august 1954, rezultă că s-a solicitat eliberarea unei autorizaţii pentru imobilul din str. C.A. nr. 11 şi, ca atare, contestatoarea a depus dovezi în sensul identificării titularului dreptului de proprietate asupra terenului indicat în notificare, nu poate conduce la concluzia contrară celor reţinute anterior, întrucât acest înscris, pe de o parte, face vorbire de anul 1954, iar, pe de altă parte, nu complineşte condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, faptul că cei înscrişi la rolul fiscal, pentru imobilul din str. C.A. nr. 11, deţin împreună, cel mult, 2.000 m.p., rămânând un rest de 545 m.p., care poate fi identificat cu terenul solicitat de contestatoare, nu este de natură a proba că titularul dreptului de proprietate, la data preluării abuzive, era autorul E.G., în lipsa unor înscrisuri care să justifice această situaţie de drept.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta E.N., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa de fond a respins contestaţia pentru unicul considerent că nu ar exista identitate clară între terenul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare 10 martie 1928 si imobilul din fosta stradă C.A. nr. 11. La această concluzie s-a ajuns din cauza faptului că expertul desemnat în primă instanţa nu a reuşit o identificare a terenului în cauză. Faţă de acest aspect, instanţa de apel a ordonat o nouă expertiză specialitatea topografie, pentru a stabili identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 10 martie 1928 si cel aflat in strada C.A. nr. 11, expertul D.M. consemnând, în cuprinsul raportului întocmit, că deţine de la o expertiză anterioară planul comunei Militari ediţie 1867 cu parcelarea reformei agrare din 1864 pe comuna Militari si alt plan comuna Militari ediţie 1930, aspecte ce au făcut posibil un răspuns favorabil la obiectivul de expertiză stabilit, în sensul că s-a putut identifica terenul de la adresa C.A. nr. 11 ca fiind acelaşi cu cel cumpărat de autorul reclamantei.
În mod surprinzător, instanţa a consemnat, în considerentele deciziei atacate, că nici această expertiză nu a stabilit o identitate clară între terenul cumpărat de tatăl recurentei şi cel de la adresa C.A. nr. 11.
Unicul aspect pe care nu l-a putut stabili, cu certitudine, expertul a fost drumul din partea de sud a parcelei în cauză, explicând, în cuprinsul raportului, că drumul din partea de sud nu poate fi identificat cu certitudine deoarece nu se găseşte, la Arhivele Naţionale, parcelarea lotului 37 din moşia Cotroceni.
Oricum, expertul a stabilit, prin raportul întocmit, faptul că terenul este ocupat de Complexul Comercial Lujerul, astfel încât nu se mai putea pune problema restituirii in natură. În aceste condiţii, este nesemnificativ faptul că nu s-a putut identifica, în mod cert, drumul din partea de sud a parcelei, întrucât valoarea de circulaţie este aceeaşi în zona respectivă, indiferent de poziţionarea exactă a terenului. Ca atare, instanţa ar fi trebuit sa admită capătul de cerere subsidiar, în sensul obligării intimatului parat la luarea masurilor necesare acordării de masuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, demontându-şi practic propriile susţineri, cât şi pe cele ale instanţei de fond, instanţa consemnează că „nu prezintă relevanţă în ce măsură s-a realizat identificarea imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 10 martie 1928 si cel din str. C.A. nr. 11, sector 6, Bucureşti". În aceste condiţii, care au fost motivele pentru care instanţa de apel a mai ordonat expertiza si de ce, dacă nu prezintă nicio relevanţă identitatea sus-menţionată, nu a desfiinţat sentinţa primei instanţe, care are ca unică motivare faptul că nu s-a stabilit o identitate clară a terenului.
2. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 si 24 din Legea nr. 10/2001.
Aplicând in mod greşit dispoziţiile legale precizate, instanţa de apel a ajuns la concluzia că recurenta a făcut dovada dreptului de proprietate (prin contractul de vânzare cumpărare din 10 martie 1928) la data achiziţionării imobilului în discuţie, dar nu şi la data preluării abuzive de către stat.
Totodată, s-a reţinut că titulari de rol, la momentul exproprierii, erau L.C. si B.I., acestea fiind persoanele pe numele cărora a fost dispusă exproprierea.
În ceea ce priveşte dovada faptului că autorul reclamantei a fost proprietar, la data preluării abuzive, de vreme ce nu există niciun fel de dovadă că terenul în discuţie ar fi fost înstrăinat unei alte persoane fizice sau juridice, titlul de proprietate în baza căruia partea menţionată a solicitat restituirea imobilului face pe deplin dovada faptului că acesta se afla în proprietatea sa la momentul preluării abuzive de către stat. Originalul titlului de proprietate se află în posesia recurentei. Probarea faptului că terenul se afla în proprietatea recurentei şi la momentul preluării abuzive, de către stat, echivalează cu a dovedi un fapt negativ, acela că recurenta sau autorul său nu a înstrăinat niciodată acest imobil. Or, este cunoscut faptul că pot fi dovedite şi faptele negative (unele dintre ele), însă numai prin faptul pozitiv contrar. În cazul de faţă, sarcina probaţiunii fiind răsturnată în ceea ce priveşte dovedirea unui fapt negativ, pentru a putea respinge solicitarea recurentei, de restituire a imobilului, Primăria Bucureşti ar fi trebuit, printre altele, să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv să probeze că, la data preluării de către stat, imobilul nu se afla in proprietatea acesteia. De vreme ce această dovadă nu a fost făcută, devine cert faptul că respingerea cererii de restituire a terenului este neîntemeiată, în prezent „existând numai proba de netăgăduit a faptului că terenul a fost cumpărat în anul 1928, de către tatăl reclamantei, E.G.".
Cu referire la art. 23 din Legea nr. 10/2001, doctrina de specialitate s-a pronunţat în sensul că textul de lege menţionat nu conţine prevederi speciale în privinţa dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate. Aceasta înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite in materia acţiunii in revendicare imobiliară. Din art. 22 (actualul art. 23) rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor ale persoanei îndreptăţite se dovedesc numai cu acte, respectiv cu înscrisuri […]. Prin acte doveditoare ale proprietăţii se înţelege orice act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. De exemplu, constituie titluri de proprietate: actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea […]".
Chiar instanţa reţine, în considerentele deciziei atacate, că asemenea acte (translative de proprietate) fac dovada proprietăţii. În aceste condiţii, de vreme ce s-a depus titlul de proprietate asupra imobilului în cauză (titlul deţinut în original), dovada dreptului de proprietate a fost pe deplin făcută de recurentă, dispoziţiile legale amintite fiind greşit aplicate de către instanţă.
În ceea ce priveşte articolul 24 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile acestuia trebuie interpretate numai in sens favorabil persoanelor îndreptăţite care nu deţin înscrisuri privitoare la proprietate, dar care sunt menţionate in actul normativ de preluare, existând o prezumţie in favoarea respectivelor persoane că ar deţine bunul sub nume de proprietar. Astfel cum rezultă din art. 24, asemenea prezumţie poate fi răsturnată prin probe contrare. Instanţa de apel a aplicat într-un mod eronat dispoziţiile precizate, reţinând că, de vreme ce E.G. nu a figurat în decretul de expropriere, nu poate fi presupus că deţinea imobilul sub nume de proprietar.
Totodată, lipsa numelui autorului recurentei din decretul de expropriere trebuie privit nu ca temei pentru refuzul restituirii terenului ce face obiectul prezentului litigiu, ci ca un argument în favoarea restituirii imobilului către notificator, fiind unul dintre motivele pentru care atât doctrina, cât şi jurisprudenţa în materie s-au pronunţat în sensul că, în situaţia în care persoanele ce figurează pe lista decretelor de expropriere nu sunt aceleaşi cu proprietarii imobilelor expropriate, imobilele au fost preluate de către stat fără un titlu valabil. În plus, din toate înscrisurile aflate la dosar rezultă, în mod cert, că a fost preluat abuziv întreg terenul situat in Strada C.A. nr. 11 (din care o parte a aparţinut autorului reclamantei), astfel că nu reiese relevanţa aspectului referitor la faptul că nu au fost menţionate numele tuturor proprietarilor.
Mai mult, instanţa trebuia să aibă în vedere şi faptul că, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, numiţii L.C. si B.I. (cei indicaţi ca titulari de rol pentru terenul în suprafaţă de 2545 m.p. situat in str. C.A. nr. 11) nu deţineau împreună decât 2.000 m.p., rămânând un rest de 545 m.p. de teren, cu20 m.p. mai mult decât suprafaţa de teren solicitată de recurentă. Aceasta întrucât, deşi din cuprinsul adresei din 01 octombrie 2002 emisă de PMB - Direcţia Patrimoniu, Evidenta Proprietăţii, Cadastru rezulta că cei doi deţineau câte 1050 m.p. de teren fiecare, din adresa Primăriei sector 6 rezultă că, în realitate, L.C. a declarat, în anul 1958, că deţine o suprafaţă de 950 m.p.
Deşi legal citat cu această menţiune, intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând Decizia atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. Motivarea contradictorie a unei hotărâri, în sensul motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., presupune, printre altele, existenţa unei neconcordanţe între diferitele considerente, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, existenţa contradicţiei între dispozitiv şi considerente, în sensul că, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la o anumită soluţie, iar considerentele hotărârii fundamentează soluţia contrară.
Criticile subsumate acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate în sensul ipotezelor sus-enunţate, de motivare contradictorie, deoarece niciunul dintre considerentele instanţei de apel în legătură cu identificarea imobilului în litigiu nu se contrazic şi nici acestea, la rândul lor, nu contravin soluţiei pronunţate.
În esenţă, în ceea ce priveşte identificarea imobilului, în raport de expertizele efectuate în cele două faze procesuale, Curtea a reţinut că rapoartele întocmite nu au stabilit cu certitudine identitatea imobilului pretins în prezentul litigiu cu cel deţinut de autorul reclamantei, precum şi faptul că, în speţă, nu prezintă relevanţă în ce măsură s-a realizat identificarea bunului, aspect pe care, însă, instanţa l-a raportat la considerentele anterioare, şi anume la faptul că reclamanta nu a reuşit să probeze, în opinia Curţii, că autorul său era proprietarul bunului solicitat la data preluării, precum şi că această măsură a operat pe numele său.
Făcând referire, în acest ultim caz, la relevanţa identificării bunului în raport de alte aspecte esenţiale, cu privire la care s-a considerat că nu au fost dovedite (cele două elemente importante vizând operaţiunea preluării şi calitatea de titular al dreptului de proprietate la momentul respectiv), această problemă a căpătat caracter subsidiar faţă de cele două chestiuni enunţate; ca atare, absenţa probării celor două elemente a determinat concluzia instanţei că nu este relevant în ce măsură s-a probat sau nu identificarea bunului, fără ca aceasta să implice considerente contradictorii din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În concluzie, cerinţele acestui motiv de modificare nu sunt întrunite în cauză.
Fără îndoială, însă, că, în raport de argumentele care se vor avea în vedere în analiza celui de-al doilea motiv de recurs şi care vor determina admiterea căii de atac şi casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilirea sau nu a identităţii imobilului pretins cu cel din contractul de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate al autorului reclamantei este relevant în soluţionarea cauzei. Aceasta deoarece conturează sau nu calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire.
Art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în descrierea conţinutului notificării, impune ca aceasta să cuprindă, printre altele, elementele de identificare a bunului solicitat, tocmai pentru ca, raportat la aceste elemente, să se poată evalua probele administrate în cauză.
Din această perspectivă, Curtea va avea în vedere, cu ocazia rejudecării, susţinerile recurentei în sensul că, din raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de apel, rezultă că bunul pretins este cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928, singura vecinătate ce nu a putut fi stabilită fiind cea a drumului din partea de sud a parcelei în litigiu determinat de inexistenţa documentelor în evidenţele Arhivelor Naţionale care să permită o asemenea identificare (cele privind parcelarea lotului 37 din moşia Cotroceni).
În acest sens, Curtea de Apel va aprecia dacă se impune suplimentarea probatoriului, cu administrarea de înscrisuri şi, eventual, cu un supliment la raportul de expertiză în măsura în care se vor obţine şi alte înscrisuri privind această vecinătate.
De asemenea, recurenta susţine, în mod corect că, pentru forma de reparaţie în echivalent vizând aceeaşi zonă a situării bunului, nu este necesară identificarea exactă a tuturor vecinătăţilor imobilului, fiind suficient dacă se probează existenţa bunului într-o anumită suprafaţă în patrimoniul autorului reclamantei.
Critica este întemeiată în măsura în care forma de reparaţie la care se va opri instanţa este cea în echivalent şi, bineînţeles, dacă se va ajunge la concluzia că reclamanta este persoană îndreptăţită la reparaţiile acordate de Legea nr. 10/2001, sens în care trebuie stabilită, în mod complet, situaţia de fapt în litigiu, pentru considerente ce se vor avea în vedere în cadrul analizării celui de-al doilea motiv de recurs.
2. Susţinerile recurentei în legătură cu sarcina probei proprietăţii la data preluării şi cu efectele nemenţionării numelui autorului său în actul de expropriere sunt corecte.
Într-adevăr, conform art. 1169 C. civ., sarcina probei revine celui care face o afirmaţie (în speţă, reclamantei), conform adagiului „actori incumbit probatio".
În materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic trecut, Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio derogare de la dreptul comun în ceea ce priveşte sarcina probei.
Conform art. 1 lit. e) din Capitolul I al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită revine persoanei care pretinde dreptul, şi anume reclamantei din litigiu.
Aceasta a invocat, însă, în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului pretins prin notificare, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 martie 1928 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi care reprezintă un act translativ de proprietate, fiind cuprins în enumerarea menţionată în art. 23.1 din Norme privind „actele doveditoare" ale dreptului de proprietate.
Cu privire la acest act, instanţa de apel a reţinut că face dovada titlului de proprietate pentru imobil la data achiziţionării bunului, dar nu şi la cea a preluării.
Contrar celor reţinute de această instanţă, actul respectiv probează dreptul de proprietate pentru imobil al autorului reclamantei (în realitate, al acesteia, în calitate de unică moştenitoare de pe urma lui E.G., decedat anterior exproprierii) şi ulterior dobândirii bunului prin contractul de vânzare - cumpărare şi până la momentul preluării de către stat atât timp cât nu s-a probat ieşirea lui din patrimoniul fostului proprietar într-una dintre modalităţile prevăzute de lege, anterior exproprierii.
Sub acest aspect, fără îndoială că actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorul reclamantei face dovada relativă a proprietăţii asupra imobilului, posibil, deci, de combătut, prin proba contrară.
Sarcina probei contrare revine, însă, celui care contestă, şi anume pârâtului, neputându-se impune reclamantei să facă dovada unui fapt negativ, şi anume că bunul nu a ieşit din patrimoniul autorului său anterior preluării de către stat.
Astfel cum a susţinut şi reclamanta, dovada faptului negativ se realizează prin probarea faptului pozitiv contrar, şi anume că imobilul a intrat în patrimoniul unei alte persoane, prin modurile prevăzute de lege.
Or, după cum s-a arătat, sarcina probei revenea pârâtului, în condiţiile art. 1169 C. civ., text de lege greşit aplicat de către Curte.
De asemenea, instanţa de apel a procedat şi la o greşită aplicare a art. 24 din Legea nr. 10/2001 în defavoarea reclamantei deoarece textul de lege vizează prezumţia calităţii de proprietar şi întinderea dreptului de proprietate menţionate în actul normativ sau de autoritate în absenţa unor probe contrare şi în beneficiul notificatorului.
Or, în ceea ce priveşte situaţia reclamantei, nu era necesar să se apeleze la această prezumţie din moment ce aceasta depusese un act doveditor al dreptului său de proprietate, în sensul art. 23 din Lege.
Cel mult, instanţa de apel ar fi putut pune problema în ce măsură înscrierea celor două persoane în rolul fiscal deschis pentru imobilul din str. C.A. nr. 11, la nivelul perioadei 1986-1992 (anterior şi după preluare prin decretul de expropriere nr. 251/1988), altele decât autorul reclamantei, respectiv L.C. şi B.I., ar reprezenta proba contrarie faţă de titlul de proprietate invocat de reclamantă, dar nu prin raportare la art. 24 din Lege, ci printr-o analiză comparativă a celor două dovezi administrate.
Instanţa nu a procedat, însă, la o asemenea evaluare, ci, înlăturând de plano şi în mod greşit titlul de proprietate invocat de reclamantă ca dovadă a dreptului de proprietate a autorului său (în realitate, a sa) şi la data preluării, inversând sarcina probei, în acest sens, şi procedând la greşita aplicare a prezumţiilor instituite de art. 24 în defavoarea reclamantei, a considerat, în cele din urmă, că aceasta nu a dovedit calitatea de titular al dreptului de proprietate la data preluării şi nici pe cea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului conform Legii nr. 10/2001.
Aplicarea greşită a textelor de lege sus-menţionate a condus la insuficientă stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluţionării cauzei, urmând ca instanţa să stabilească, prin aplicarea corectă a textelor de lege incidente, în primul rând, în materia sarcinii probei, situaţia de fapt.
În această evaluare, va ţine seama de critica recurentei privind efectele nemenţionării autorului său în actul de expropriere, care, în esenţă, sunt corecte.
Astfel, cu titlu de principiu, nemenţionarea, în actul de preluare, a titularului dreptului de proprietate al bunului preluat sau a moştenitorilor lui, dacă decesul fostului proprietar a intervenit anterior preluării, nu înseamnă automat că acesta nu era proprietar la data preluării, ci antamează şi problema nevalabilităţii titlului de preluare deoarece aceasta nu a operat pe numele adevăratului proprietar.
De asemenea, reţinându-se că un contract de vânzare-cumpărare reprezintă, fără dubiu, un act translativ de proprietate, iar actul autentic ce probează această operaţiune juridică are valoarea probatorie conferită de art. 1171 C. civ., instanţa va avea în vedere în ce măsură un asemenea act poate fi combătut prin înscrierile din evidenţele fiscale.
Ca urmare, se impune admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în sensul stabilirii existenţei dreptului reclamantei la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau, dimpotrivă, a inexistenţei acestui drept, trebuie să se facă la o situaţie de fapt pe deplin stabilită în raport de aplicarea corectă a textelor de lege în materie de probe, de corelarea acestor probe şi, dacă este cazul, de suplimentarea lor.
Casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în condiţiile arătate mai sus sunt determinate de imposibilitatea prezentei instanţe de a aplica dispoziţiile legii la o situaţie de fapt insuficient stabilită, faţă de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării, se va verifica, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, dacă este cazul, dacă s-a schimbat situaţia juridică a imobilului, în ceea ce priveşte calitatea de titular al dreptului de proprietate, de la momentul încheierii contractului, de către autorul reclamantei, şi până la data preluării bunului, urmând a se verifica în mod coroborat toate probele deja administrate, inclusiv susţinerile recurentei în sensul că cele două persoane ce figurează cu rol fiscal pentru imobil, în perioada amintită, au o suprafaţă mai mică decât cea totală a terenului de la adresa menţionată în precedent; în caz afirmativ, urmează a examina şi explica în considerente care este situaţia juridică a diferenţei de teren care nu aparţine lui L.C. şi B.I.
De asemenea, se va ţine seama de identificarea bunului, absolut relevantă pentru soluţionarea contestaţiei, iar în cazul în care se va dovedi dreptul de proprietate al reclamantei, respectiv al autorului său, chiar în parte, pentru terenul preluat se va verifica forma de reparaţie, în natură sau în echivalent, aspect care nu a fost cercetat în detaliu, de instanţele anterioare, faţă de argumentele pentru care acestea au respins pretenţiile reclamantei.
În cazul în care nu există posibilitatea restituirii în natură, propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent va avea în vedere şi valoarea bunului conform criteriilor enunţate în art. 11 din Legea nr. 10/2001, faţă de data formulării contestaţiei, anterioară modificării acestui act normativ prin Legea nr. 247/2005, ipoteză care înlătură aplicarea art. 16 din Titlul VII, în sensul că instanţa are competenţa să stabilească o asemenea valoare, despăgubirile urmând a fi acordate, bineînţeles, în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor.
Prin urmare, conform art. 312 alin. (1) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 9 şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, ce urmează a proceda în sensul celor stabilite în precedent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta E.N. împotriva deciziei civile nr. 119/ A din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 942/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8675/2011. Civil → |
|---|
