ICCJ. Decizia nr. 8675/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8675/2011
Dosar nr.3721/109/2009
Şedinţa publică din 09 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 30 iulie 2009, contestatorii M.A. şi M.A. au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 1395/2009 emisă de intimatul Primarul Municipiului Piteşti, solicitând să fie anulată aceasta şi să fie obligat intimatul la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă de 142 mp situat în Piteşti, str. C.
La data de 08 ianuarie 2010 Primăria Municipiului Piteşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, arătând că dispoziţia atacată a fost emisă ca urmare a faptului că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a restituit toată documentaţia cu menţiunea că petenţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri, iar, în situaţia în care se va admite contestaţia, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor trebuie să răspundă în condiţiile legii potrivit atribuţiilor ce le revin.
La data de 17 februarie 2010 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.
Prin Sentinţa nr. 66 din 25 martie 2010, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de contestatori, a anulat Dispoziţia nr. 1395/29 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, menţinând efectele Dispoziţiei nr. 3641/29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Piteşti. A respins cererea de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorii au solicitat prin Notificarea nr. 12390/2001 acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Piteşti, str. C., compus din 142 mp teren şi construcţii, în suprafaţă de 73,61 mp.
Prin Dispoziţia nr. 3641/2005 Primarul Municipiului Piteşti a respins cererea contestatorilor de acordare a despăgubirilor băneşti şi a propus acordarea de titluri de despăgubire în condiţiile legii speciale pentru teren şi construcţii.
Dispoziţia şi dosarul contestatorilor au fost înaintate Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care prin procesul-verbal din data de 31 martie 2009 a dispus restituirea dosarului, cu motivarea că actul depus de contestatori în dovedirea dreptului lor de proprietate, respectiv înscrisul sub semnătură privată nu are valoare probatorie, având în vedere dispoziţiile art. 2 şi 4 din Decretul nr. 221/1950 şi ale art. 11 din Decretul nr. 144/1958 ce interziceau încheierea actelor de înstrăinare a terenurilor prin înscrisuri sub semnătură privată.
Prin Dispoziţia nr. 1395/2009 intimatul a respins cererea de acordare de despăgubiri băneşti pentru întregul imobil, a propus acordarea de despăgubiri în indiviziune, în condiţiile legii speciale pentru construcţiile în suprafaţă de 73,61 mp şi a respins cererea de acordare de despăgubiri băneşti pentru terenul de 142 mp, cu motivarea că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia cu acte încheiate în formă autentică, chitanţa sub semnătură privată ataşată cererii lor încălcând obligaţia de a tranzacţiona asupra terenurilor prin acte autentice, astfel cum prevăd dispoziţiile Decretului nr. 221/1950 şi nr. 144/1958, în vigoare la momentul încheierii chitanţei de mai sus.
Dispoziţia emisă de primar în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este un act administrativ. În consecinţă, Primarul putea să îşi revoce propriul act doar în situaţia în care acesta nu intrase în circuitul civil. În speţa de faţă Dispoziţia nr. 3641/2005 nu a fost contestată, astfel că la momentul emiterii dispoziţiei ulterioare, atacată în prezenta cauză, vechea dispoziţie se afla în circuitul civil. Din acest punct de vedere emiterea Dispoziţiei nr. 1395/2009 încalcă prevederile art. 135 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.
Pentru că art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptăţite, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, aşa încât sunt admisibile şi alte mijloace de dovadă.
Menţiunile chitanţei sub semnătură privată, coroborate cu faptul că în anexa Decretului de expropriere nr. 57/1987 contestatorii figurau ca proprietari ai imobilului din litigiu, compus din teren şi casă, fac dovada dreptului de proprietate al acestora, în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În consecinţă, contestatorii au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 şi pentru teren.
Având în vedere faptul că între Primarul Municipiului Piteşti şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu există niciun fel de raport obligaţional, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel Municipiul Piteşti.
Prin Decizia civilă nr. 126/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-intimat Municipiul Piteşti, prin Primar şi a obligat pe apelantul-intimat să plătească intimaţilor-contestatori suma de 500 RON, cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că prin critica formulată apelantul a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu acte încheiate în formă autentică, astfel încât în mod nejustificat instanţa de fond a admis acţiunea acestora.
Susţinerea apelanţilor vine în contradicţie cu probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile pct. 23.1 lit. d) din Norme şi art. 24 din Legea nr. 10 /2001.
În aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Sub acest aspect, în mod corect a apreciat prima instanţă că actele depuse de intimaţi fac dovada dreptului de proprietate pentru terenul solicitat. Menţiunile chitanţei „sub semnătură privată" coroborată cu faptul că, în anexa Decretului de expropriere nr. 57/1987, intimaţii figurau ca proprietari ai imobilului din litigiu compus din teren şi casă, în condiţiile dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac dovada dreptului de proprietate al acestora. În consecinţă, s-a făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Dispoziţia nr. 1395/2009 este vădit nelegală, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pe de altă parte, Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are niciun fel de atribuţii jurisdicţionale, ci numai de evaluare a imobilelor, pentru care notificările au fost admise, cu sau fără girul instanţei.
Astfel, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are competenţa să impună modificarea vreunei dispoziţii emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci numai să refuze plata despăgubirilor pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dacă se recunoaşte legislativ caracterul de preluare abuzivă pentru categoriile de imobile solicitate, rezultă că se recunoaşte de către stat caracterul de bun actual al acestor imobile, ceea ce conduce la concluzia că acestea pot face obiectul protecţiei normei din Convenţie.
În acest sens este jurisprudenţa Curţii care a statuat, că dreptul reclamanţilor rezultat dintr-un drept acordat potrivit legislaţiei naţionale, este un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte critica care vizează respingerea de către instanţa de fond a cererii de chemare în garanţie, Curtea constată că soluţia este legală şi sub acest aspect, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 şi urm. C. proc. civ.
Pentru promovarea chemării în garanţie partea interesată trebuie să dovedească existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie ori a unei obligaţii de despăgubire, iar în speţa dedusă judecăţii este evident că nu există niciuna din cele arătate mai sus.
Nici prin prisma atribuţiilor stabilite de Legea nr. 247/2005, în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nu poate exista un raport de garanţie între apelantul-pârât Municipiul Piteşti şi această din urmă instituţie.
Emiterea unei noi dispoziţii prin care se anulează cea iniţială prin care li s-au acordat intimaţilor-reclamanţi măsuri reparatorii prin echivalent, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate anterior recunoscut, care constituie un „bun" în sensul Convenţiei şi poate face obiectul protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, măsura dispusă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fiind abuzivă şi contrară C.E.D.O.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-intimat Municipiul Piteşti, prin Primar.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod eronat, prin Decizia recurată, instanţa de apel a obligat Municipiul Piteşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, având în vedere următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 3641/2001, M.A. şi M.A. au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 142 mp teren şi 73,61 mp construcţii, imobile situate în Piteşti, str. C. Această dispoziţie, împreună cu întreaga documentaţie, a fost înaintată către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care, în urma unei analize, a hotărât să restituie Primăriei Municipiului Piteşti toată documentaţia cu menţiunea că petenţii nu sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri în condiţiile legii speciale, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu acte încheiate în formă autentică.
Pe cale de consecinţă, potrivit motivării Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a fost emisă dispoziţia Primarului Municipiului Piteşti nr. 1395/2009, prin care s-a modificat art. 2 alin. (1) din dispoziţia iniţială.
Înscrisul sub semnătură privată nu are valoare probatorie, având în vedere dispoziţiile art. 2 şi 4 din Decretul nr. 221/1950 şi ale art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care interziceau încheierea actelor de înstrăinare a terenurilor prin înscrisuri sub semnătură privată.
În concluzie, Municipiul Piteşti nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât noua dispoziţie, în speţă Dispoziţia nr. 1395/2009, a fost emisă în urma reanalizării documentaţiei înaintate de către autoritate şi având în vedere menţiunile făcute de către această instituţie.
Analizând recursul formulat în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Recurentul invocă o greşită apreciere de către instanţa de apel asupra culpei sale procesuale, motivată de faptul că prezentul proces a fost declanşat ca urmare a recomandării pe care a primit-o de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin procesul-verbal din data de 31 martie 2009, de a revoca prima dispoziţie emisă în favoarea contestatorilor, ca urmare a imposibilităţii dovedirii de către aceştia a dreptului lor de proprietate printr-un act sub semnătură privată.
Faţă de această apărare, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a apreciat în mod corect că îndrumarea dată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor recurentei a fost greşită, deoarece, conform art. 24 al Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor care intră în domeniul de aplicare al acestei legi se poate realiza prin orice mijloc de probă, motiv pentru care nu mai este cerută condiţia demonstrării dobândirii dreptului de proprietate printr-un act autentic.
Cum Legea nr. 10/2001 are caracter de lege specială în raport de orice alte prevederi referitoare la dovada dreptului de proprietate, cu privire la imobilele care intră în domeniul său de reglementare, această lege se va aplica cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus derogant" - „legea specială derogă de la cea generală".
În ceea ce priveşte obligativitatea îndrumării date de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru recurentă, Înalta Curte constată că atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, prevăzute în art. 131 al Legii nr. 247/2005, sunt de coordonare a procesului de acordare a despăgubirilor realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar, prin urmare atribuţii de coordonare şi de implementare, iar nu de control de legalitate.
În art. 2 lit. a) din HG nr. 361/2005 se prevede că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor acordă îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice şi locale care deţine imobile care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Acesta este temeiul de drept în baza căruia a fost emisă îndrumarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care a determinat revocarea Dispoziţiei nr. nr. 3641/29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, însă din conţinutul acesteia nu rezultă obligativitatea revenirii asupra măsurii dispuse.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are atribuţii de control asupra modului de soluţionare a dispoziţiilor emise de autorităţile administrative şi nici de îndrumare a acestora pe aspecte de legalitate, după momentul emiterii dispoziţiilor.
Dispoziţiile emise de către unităţile administrativ-teritoriale cu privire la imobile care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, constituie acte juridice civile, iar nu administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. 9/2006 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Fiind emisă într-o procedură necontencioasă, dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 constituie un act juridic civil unilateral, fiind prin urmare irevocabil, astfel încât, şi din această perspectivă, apare ca fiind revocată în mod greşit.
Se poate astfel concluziona că recurenta nu avea o obligaţie legală de a-şi revoca propria dispoziţie, la recomandarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, că această măsură contravine principiului irevocabilităţii actelor juridice unilaterale.
Astfel fiind, recurenta nu poate invoca propria culpă, rezultând din necunoaşterea legii, pentru a susţine atât netemeinicia contestaţiei, cât şi lipsa culpei sale procesuale.
Sub acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea care cade în pretenţii este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă.
Aceasta deoarece contestaţia formulată împotriva celei de-a doua dispoziţii emise de intimată a fost admisă, iar apelul pe care intimata l-a declarat împotriva acestei soluţii a fost respins, ceea ce a atras obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca parte care a căzut în pretenţii deoarece a pierdut în calea de atac pe care a formulat-o.
Prin urmare, soluţia instanţei de apel este legală atât sub aspectul soluţionării apelului, cât şi sub aspectul soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel încât motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este incident.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi M.A. şi M.A., la solicitarea acestora dovedită cu chitanţa de onorariu de avocat depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 126/A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi M.A. şi M.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 933/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8671/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
