ICCJ. Decizia nr. 1070/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1070/2012
Dosar nr. 51323/3/2009
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul G.S. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, constând în dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 939 din 28 iunie 2010 a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că faţă de reclamant a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Or, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menţionat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin Decizia nr. 222A din 02 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Contrar opiniei Tribunalului, Legea nr. 221/2009 stabilea în art. 3 şi art. 5 acordarea de despăgubiri atât persoanelor care au suferit condamnări penale, în perioada de referinţă a legii, cât şi persoanelor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic.
Prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
În situaţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.
În cazul în care se decide că prevederea legală este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale, paralizează efectele juridice ale normei juridice constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs reclamantul G.S.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Deciziile Curţii Constituţionale nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii. De aceea, aceste decizii nu sunt aplicabile în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării hotărârilor Curţii Constituţionale în M. Of.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Rezoluţia nr. 1096/1996 a C.E., precum şi de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
În favoarea recurentului, prin Legea nr. 221/2009 s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial care se subsumează noţiunii de „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti, astfel cum aceasta noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, iar respingerea acţiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în aceste cauze.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea întâi.
Cum Decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantul invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivităţii legii.
Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, în cauză, reclamantul nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.S. împotriva Deciziei nr. 222A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1068/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1071/2012. Civil → |
|---|
