ICCJ. Decizia nr. 1075/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1075/2012
Dosar nr. 1110/30/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul S.K. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative a internării sale într-o colonie de muncă în U.R.S.S., pentru munci de război, în perioada 30 martie 1944 - 9 iunie 1952, precum şi al aceleiaşi măsuri administrative luate împotriva soţiei sale, S.A., în perioada 14 ianuarie 1945 - 7 iulie 1947.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri morale în cuantum total de 100.000 euro.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost dus forţat la muncă în U.R.S.S., localitatea S., mina V., până la data de 9 iunie 1952, unde a lucrat în condiţii foarte grele, care i-au pus viaţa şi sănătatea în pericol. În acest timp a cunoscut-o, tot la mină, pe viitoarea soţie, S.A., care a fost internată în colonia respectivă în perioada 14 ianuarie 1945 - 7 iulie 1947. A revenit din colonia de muncă din U.R.S.S., fiind bolnav, la data de 9 iunie 1952, iar în anul 1954 s-au căsătorit.
În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare, prin care a invocat pe cale de excepţie inadmisibilitatea acţiunii, întrucât cererile formulate nu fac obiectul Legii 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 2234 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamantul S.K. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Timiş reţinându-se că acţiunea reclamantului nu îndeplineşte două condiţii şi anume: nu este vorba despre o măsură luată de organele fostei securităţi din România, ci de un alt stat, pentru care nu poate fi angajată răspunderea Statului Român, iar în al doilea rând, măsura a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945, când s-a instaurat regimul comunist în România.
Prin Decizia nr. 426/A din 2 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantul S.K., împotriva sentinţei primei instanţe pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanţă a reţinut că problematica despăgubirii persoanelor deportate pentru muncă forţată în U.R.S.S. nu face obiectul Legii nr. 221/2009.
Chiar dacă reclamantul şi soţia acestuia au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internaţi într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României; Statul Român era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflat sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
În perioada cuprinsă între octombrie - noiembrie 1944 şi ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflaţi pe teritoriul României, cu excepţia bătrânilor şi a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Prin urmare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetăţeni români) a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate. Contribuţia autorităţilor române a fost doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova la 12 septembrie 1944 prevedea în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer; art. 18 preciza că o Comisie Aliată de Control va fi stabilită; în anexa la art. 18 era specificat clar faptul că ";Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control, cu sediul la Bucureşti.
În altă ordine de idei instanţa de apel a reţinut faptul că şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.K. solicitând pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât prezenta cauza se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009 iar Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nu este aplicabilă cauzei de fată.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin cererea introductivă de instanţă reclamantul S.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative a internării sale într-o colonie de muncă în U.R.S.S., pentru munci de război, în perioada 30 martie 1944 - 9 iunie 1952, precum şi al aceleiaşi măsuri administrative luate împotriva soţiei sale, S.A., în perioada 14 ianuarie 1945 - 7 iulie 1947 şi obligarea pârâtului la despăgubiri morale în cuantum total de 100.000 euro, motivat de faptul acesta, fiind de etnie germană, a fost deportat în U.R.S.S., în localitatea S., mina V., până la data de 9 iunie 1952, unde a lucrat în condiţii foarte grele, care i-au pus viaţa şi sănătatea în pericol. În acest timp a cunoscut-o, tot la mină, pe viitoarea soţie, S.A., care a fost internată în colonia respectivă în perioada 14 ianuarie 1945 - 7 iulie 1947.
Situaţia expusă, în opinia reclamantului se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Înalta Curte, constată însă că nu poate fi primită critica vizând constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva reclamantului şi a soţiei acestuia, deportaţi la muncă forţată în fosta U.R.S.S. şi acordarea de despăgubiri morale pentru suferinţele cauzate.
Astfel, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Având în vedere că măsura luată faţă de reclamant şi soţia acestuia, deşi a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţi din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Însă şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. a reclamantului ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, cu referire la Decizia 12 nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
În acest sens s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.K. împotriva Deciziei nr. 426/A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1074/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1077/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
