ICCJ. Decizia nr. 1073/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1073/2012
Dosar nr. 943/83/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 423/ D din data de 23 aprilie 2010, pronunţată în dosar nr. 943/83/2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte, întemeiat pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, acţiunea civilă înaintată de reclamanta V.M., în reprezentarea defunctei M.M., împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., şi în consecinţă:
A constatat, întemeiat pe dispoziţiile art. 4 alin. (2), raportat la art. 1 alin. (3) din legea de mai sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia în lagărul de prizonieri din localitatea Nikitovka, fosta U.R.S.S., la data de 09 mai 1945.
A obligat pârâtul, întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectivă a plăţii, pretenţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii administrative de mai sus.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
După cum rezultă din cuprinsul actelor de stare civilă şi al înscrisurilor depuse de reclamantă, precum şi al certificatului de moarte seria Mc nr. 184093 din 12 iulie 1962 antecesorul reclamantei a fost deportat la muncă forţată de reconstrucţie după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 09 mai 1945.
Instanţa a reţinut, din cuprinsul înscrisului evocat, că decesul antecesorului reclamantului a fost constatat pe cale judecătorească (reclamanta depunând în copie în acest sens, în Şedinţa publică din termenul de judecată din data de 23 aprilie 2010, cererea introductivă în instanţă la „Tribunalul Popular al Raionului Carei" prin care mama sa, V.E., născută R., a solicitat declararea judecătorească a morţii soţului său, indicând în acest sens ca martori care au fost de faţă la producerea accidentului de muncă ce a determinat decesul acestuia pe S.A. şi S.A.) şi înregistrat sub nr. 5 din 12 iulie 1962 din Registrul de decese al comunei Tiream, jud. Satu Mare. Se mai reţine că, potrivit celor rezultate din actele de stare civilă ale reclamantului aceasta din urmă avea vârsta de 6 ani la data decesului tatălui său.
Faţă de această stare de fapt şi raportat la temeiul juridic invocat de către reclamantă, instanţa de judecată a reţinut, ca un prim aspect, că în ce priveşte calitatea procesuală activă pentru promovarea unei acţiuni în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, o atare calitate justifică, conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultând calitatea reclamantei de fiică a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.
În circumscrierea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de antecesorul reclamantei, în speţă deportarea la muncă forţată de reconstrucţie după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., urmată de decesul acestuia, instanţa a reţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu", dacă s-a întemeiat pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul art. 3 lit. a) – f) din aceeaşi lege. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 4 alin. (3) prevăd că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele de la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora", stabilindu-se că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, se aplică în mod corespunzător.
Tocmai datorită trimiterii la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa apreciază că în speţă caracterul politic al unei măsuri administrative (definite conform art. 3 din lege) rezultă, în situaţia acestor „alte măsuri", din referirea expresă a legiuitorului la scopurile reglementate prin art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.
Pe cale de consecinţă instanţa a constatat că, de principiu, măsura administrativă constând în deportarea la muncă forţată de reconstrucţie după război pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înţelesul art. 3 lit. e) din OUG nr. 214/1999, coroborat şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
În speţă, instanţa a mai reţinut că, în ce priveşte măsura luată faţă de antecesorul reclamantei, caracterul abuziv şi politic al acesteia rezultă şi din perspectiva Decretului - Lege nr. 118/1990.
Sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale a instanţelor de judecată în a soluţiona prezenta pricină se reţin dispoziţiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora instanţa competentă este secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căreia domiciliază persoana interesată. O asemenea interpretare este în concordanţă şi cu competenţa materială şi teritorială stabilită de întreg ansamblul legislativ realizat în materie reparatorie în dreptul nostru naţional.
Referitor la legitimarea procesuală pasivă în cauză s-a reţinut că aceasta revine S.R. reprezentat prin M.F.P., conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Asupra modalităţii concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei prin adoptarea măsurii de mai sus, instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi din această perspectivă găseşte acţiunea formulată în prezentul dosar ca fiind întemeiată.
În ce priveşte însă cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă, instanţa a reţinut în primul rând că, faţă de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus, şi reţinând un raţionament judiciar similar, exprimat însă în privinţa încălcării unui drept fundamental garantat prin C.E.D.O. şi Protocoalele Adiţionale la aceasta, prejudiciul moral presupune repararea „stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare" (Hotărârea nr. 6 aprilie 2001, C. împotriva Portugaliei).
Cu atât mai mult acest prejudiciu afectiv se impune a fi reţinut în prezenta cauză, faţă de consecinţa extrem de gravă produsă de această măsură administrativă, consecinţă constând în decesul în prizonierat al antecesorului reclamantei, determinând prin aceasta, pe lângă suferinţa de ordin afectiv şi o tulburare semnificativă a condiţiilor de existenţă, inclusiv pe plan material. Agravarea suferinţei intervenite în plan moral s-a produs totodată şi prin faptul că, ulterior survenirii decesului, familia celui în cauză a fost nevoită să întreprindă întreg ansamblul de demersuri administrative şi judiciare în vederea clarificării situaţiei juridice, în speţă a constatării pe cale judecătorească a decesului astfel suferit.
În al doilea rând, adeseori prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situaţie instanţa urmează să realizeze o apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale şi, în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie.
Din această perspectivă rezultă că, în principiu, rolul instanţei de judecată în această privinţă se circumscrie la acordarea pe seama victimei a unei satisfacţii echitabile.
În vederea realizării acestui deziderat, o primă reparaţie se realizează prin însăşi recunoaşterea, în cadrul prezentei hotărâri, a caracterului politic, abuziv, al măsurii luate faţă de antecesorul reclamantei. Fără îndoială că în trecut, pe perioada deportării la muncă forţată de reconstrucţie după război pe teritoriul fostei U.R.S.S. a antecesorului reclamantei, urmată de decesul acestuia din urmă, reclamanta personal şi familia acesteia au resimţit o stare acută de suferinţă şi anxietate, însă considerăm că problema esenţială supusă discuţiei în cauză (iar într-o abordare mai largă, în privinţa întregii sfere de aplicare a Legii nr. 221/2009) o constituie nerecunoaşţerea juridică a caracterului abuziv, politic, al măsurii administrative în cauză şi a consecinţelor grave produse de aceasta. O asemenea orientare este de altfel conformă şi cu jurisprudenţa în materie a instanţelor de drept internaţional, în speţă C.E.D.O. (prin raportare la art. 20 din Constituţia României revizuită), putând exemplifica prin Hotărârea din 11 iulie 2002, C.G. împotriva Marii Britanii, ori prin Hotărârea din 6 octombrie 2005, M. împotriva Germaniei.
Totuşi, instanţa a mai apreciat că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, numai constatarea caracterului politic al măsurii administrative, prin ea însăşi, nu este în măsură să asigure o reparaţie completă a prejudiciului moral încercat de antecesorul reclamantei. În egală măsură, se reţine că dreptul la repararea prejudiciului moral încercat are, în acest context şi un conţinut patrimonial, precum şi împrejurarea că acesta este susceptibil de a fi transmis pe cale succesorală moştenitorilor legali în condiţiile limitative instituite prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, instanţa a apreciat că reclamanta personal este îndreptăţită şi la acordarea unor măsuri reparatorii de natură pecuniară.
S-a impus însă a se reţine, pe de altă parte, că daunele morale, de principiu, trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă.
Din această perspectivă instanţa a mai reţinut că din punct de vedere al reparaţiei la care este îndreptăţită reclamanta şi având în vedere că circumstanţele concrete ale cauzei fac imposibilă o reparaţie în natură, chiar şi cu titlu parţial, iar în privinţa indemnizării, că aceasta din urmă este susceptibilă a fi acordată fie sub forma unui capital, plătibil o singură dată, fie sub forma unei rente, plătibile periodic, cu posibilitatea reevaluării în ipoteza în care prejudiciul se agravează în timp.
În determinarea modalităţii de acordare a indemnizaţiei de mai sus, reţinând în acest sens şi opţiunea exprimată de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive, iar instanţa apreciind la rândul său că modalitatea de acordare a acestora sub forma unui capital se prezintă a fi mai adecvată şi în concordanţă cu scopul urmărit de legiuitor, urmează a fi avut în vedere un cuantum total al pretenţiilor, plătibil o singură dată.
Referitor la stabilirea nivelului maxim al cestei indemnizaţii instanţa a reţinut că, de principiu, acordarea unei sume băneşti nu poate compensa durerea provocată de moartea unei fiinţe apropiate. Această apreciere nu poate însă conduce la soluţia de respingere a pretenţiilor formulate, întrucât ar conduce la minimalizarea valorii vieţii umane. Având în vedere că în speţă decesul antecesorului reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu caracter politic în cauză, coroborat cu scopul declarat şi urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009, instanţa apreciază cererea reclamantei ca fiind întemeiată în parte, sub aspectul cuantumului pretenţiilor solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar prin Decizia civilă nr. 65 din 10 martie 2011 a curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei de la 100.000 Euro la 10.000 Euro, fiind neconcludente celelalte dispoziţii ale hotărârii instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Intimata, prin mandatar, a solicitat respingerea apelurilor, menţinerea sentinţei, fiind de acord cu suma stabilită.
Ulterior Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat că, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, nu se mai pot acorda despăgubiri.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel cât şi din oficiu, instanţa de apel constată următoarele:
Potrivit copiei certificatului de moarte seria Mc nr. 184093, emis de către Sfatul Popular al comunei Tiream, se reţine că la data de 09 mai 1945 a decedat M.M., iar conform copiei certificatului de naştere seria N.d. nr. 731099, eliberat de Sfatul Popular al comunei Tiream, intimata reclamantă, născută M., este fiica acestuia, căsătorită la 07 februarie 1963 – V.
Criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub aspectul că măsura administrativă de deportare a tatălui reclamantei în U.R.S.S., unde a şi decedat în 09 mai 1945, nu are caracter politic, sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut caracterul politic al măsurii administrative de deportare considerând că această măsură întruneşte toate criteriile de care depinde acest caracter şi care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Este adevărat că această măsură luată împotriva tatălui reclamantei, deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative şi că, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi implicit la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990 se constată că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu". În conţinutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus şi deportarea în străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d) din OUG nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportate emis de puterea sovietică şi pus în aplicare cu concursul autorităţilor naţionale.
De altfel, deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbaţi între 17 – 45 ani, femei între 18 – 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunţate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri".
Sunt, de asemenea, nefondate susţinerile Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamantă, cât timp împotriva tatălui acesteia, măsura abuzivă a deportării a fost luată anterior perioadei de referinţă prevăzute de lege, respectiv 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui reclamantei, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care S.R. nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare printre care dreptul la viaţă, integritate corporală şi siguranţă personală.
În concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, nu numai că a continuat şi după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Aşadar nu se poate susţine că la luarea măsurii deportării, statul român nu a avut nici o contribuţie şi nu a avut nici o culpă şi, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetăţenilor săi.
De altfel, chiar la luarea acestei măsuri S.R. a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Apreciind altfel, s-ar ajunge la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii în care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic.
Ori, jurisprudenţa Curţii de Apel Oradea este constantă în a aprecia că şi măsura prizonieratului şi deportării luată după 23 august 1944 se încadrează între măsurile administrative abuzive cu caracter politic, ce se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, dar această măsură a încetat nu datorită intervenţiei S.R. ci datorită faptului că acesta a decedat.
Referitor la criticile formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât şi de S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, cu privire la faptul că măsurile reparatorii pentru deportări ale populaţiei civile în lagăre de concentrare în străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 prin OG nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 şi că, acordându-se daune morale şi în baza Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparaţie, sunt de asemenea neîntemeiate.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990 şi OUG 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Acest act normativ susmenţionat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa consideră însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B.c/a Croaţia).
S-a mai reţinut că, reclamanta, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, avea deja o hotărâre prin care-i fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o „speranţă legitimă" şi prin urmare un „bun" în înţelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenţie.
Instanţa de apel a apreciat faptul că, şi-n ipoteza în care am considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziţie declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale), aceasta este îndreptăţită de a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui acesteia. Menţionăm că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
Ca atare, reţine instanţa de apel că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O.
De altfel, şi prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 s-a reţinut că, principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenţie adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiaşi Protocol prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie". Ca atare, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. în cauza T. vs T.U.K., pronunţată în 2009.
Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă (care după cum am arătat şi anterior, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, avea deja o hotărâre definitivă, prin care i se admisese şi capătul de cerere privind obligarea S.R. la despăgubiri) s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
S-a mai reţinut că, până la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, pe rolul instanţelor din raza Curţii de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanţilor în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat că sunt fondate criticile S.R. privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, însă nu în limitele OUG nr. 62/2010, care prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale a declarat neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II al OUG nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, apreciind că raportat la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale şi a celor materiale cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond este discordant cu această practică, astfel că se impune diminuarea acestora conform celor expuse.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Satu Mare solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii privind plata daunelor morale.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei în condiţiile ignorării dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 20 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009.
Examinând hotărârea recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, si produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ci generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii in vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită si întinderea dreptului, in funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui aer normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare si declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă clin punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că arc cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" [(Cauza C. împotriva României – (M. Of., nr. l 89/19.03.2007)].
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. si M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.M.G. s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speră de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 si nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi admis, a se modifica Decizia recurată în sensul respingerii capătului de cerere privind plata daunelor morale, şi a se păstra restul dispoziţiilor deciziei recurate şi ale sentinţei nr. 423/ D din 23 aprilie 2010 a tribunalului Satu Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 65/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei recurate şi ale sentinţei nr. 423/ D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1081/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1069/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
