ICCJ. Decizia nr. 1048/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1048/2012
Dosar nr. 28854/3/2008
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 28854/3 din 28 iulie 2008, reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul de proprietate dobândit prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţa de 2.087 m.p., asupra construcţiei, reprezentate de biserică, în suprafaţă de 193,40 m.p., asupra construcţiei (reprezentate de casa parohiala), în suprafaţă de 59 m.p. şi asupra terenului, în suprafaţă de 59 m.p., situate în Bucureşti, C.V., sector 3; să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc act/titlu de proprietate asupra terenului, în suprafaţă de 2.087 m.p., asupra construcţiei (reprezentate de biserică), în suprafaţă de 193,40 m.p., asupra construcţiei (reprezentate de casa parohială), în suprafaţă de 59 m.p. asupra terenului, în suprafaţă de 59 m.p., situate în Bucureşti, C.V., sector 3, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 736 din 27 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei şi s-a constatat că reclamanta P.A. a dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului situat în Bucureşti, C.V., sector 3, compus din teren, în suprafaţă de 2267,86 mp şi construcţiile edificate pe acesta, biserică, casă parohială, anexă (antreu) casa parohială, lumânărar, magazie şi wc, identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de SC I.C. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, C.V., sector 3, compus din teren în suprafaţă de cca. 2000 m.p. şi construcţii, formate din biserică, casă parohială şi anexe, se află în posesia reclamantei, cel puţin din anul 1940, aşa cum rezultă din procesul - verbal, emis Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, din procesul-verbal, încheiat, la data de 9 mai 1940, de Primăria Municipiului Bucureşti, Sectorul II Negru Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice şi procesul-verbal din 8 iulie 1944, încheiat de Parohia Bisericii A..
Prin procesul - verbal, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, s-a dispus înscrierea, în cartea funciară provizorie a Municipiului Bucureşti, a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, C.V., compus din teren în suprafaţă de cca. 2132 m.p., biserica Sfinţii A.C.E., casa parohială având trei camere şi antreu, în favoarea Parohiei Sfinţii A.C.E., făcându-se menţiunea că a fost dobândit pe baza posesiunii şi cu titlu de prescripţie.
Prin procesul - verbal, încheiat, la data de 9 mai 1940, de Primăria Municipiului Bucureşti - Sectorul II Negru Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, s-a constatat că biserica a fost clădită în anul 1753, fiind din zid de cărămidă, cu turlele din lemn, făcute în anii 1864-1866, acoperişul învelit cu tablă, iar casa parohială a fost clădită cu aproximativ 150 de ani în urmă, fiind zidită din cărămidă şi lemn şi având acoperişul învelit cu tablă.
Potrivit procesului-verbal din 8 iulie 1944, încheiat de Parohia Bisericii A., se afla în posesia Bisericii A. un imobil compus din teren în suprafaţă de 2.146,9 mp şi clădirile edificate pe teren şi anume: Biserica A., cu Hramul Sfinţii Împăraţi C.E., construită, aşa cum reiese din diferite însemnări aflate în cărţile vechi de ritual ale bisericii, în anul 1743, fiind făcută din cărămidă (pereţii, boitele şi baza turlelor) şi având două turle din lemn, făcute în anul 1863, şi îmbrăcate cu tablă de fier şi casa parohială, formată din 6 încăperi (două camere, antreu, sufragerie, bucătărie şi cămară), menţionată în Cartografia Bisericii de la 1844.
Susţinerile reclamantei în legătură cu stăpânirea îndelungată a terenului şi a construcţiilor edificate pe acesta şi comportarea acesteia ca un adevărat proprietar, prin posesia de peste 30 de ani, şi plata, pe această perioadă, a taxelor şi impozitelor aferente imobilului sunt susţinute şi de relaţiile comunicate de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 3 privind istoricul rolului fiscal al imobilului şi cele comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, serviciul evidenţă proprietăţii privind situaţia juridică a imobilului.
Astfel, din adresa din 17 noiembrie 2008, emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 3, rezultă că, în evidenţele acestei instituţii, reclamanta figurează, pe rolul fiscal al imobilului, situat în Bucureşti, C.V., ca plătitoare de impozit pentru teren şi construcţie, începând cu anul 1952; începând cu anul 2004 şi până în prezent, reclamanta figurează pe rolul fiscal al imobilului, ca plătitoare de impozit pentru construcţie (biserica), în suprafaţă de 193,4 mp şi teren, în suprafaţă de 2087 mp, construcţie (casa parohială), în suprafaţă de 59 mp şi teren, în suprafaţă de 59 mp.
Din adresa din 10 noiembrie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, serviciul evidenţă proprietăţii, reiese că, în evidenţele cadastrale din anul 1986, figurează înscris imobilul din C.V., sector 3, cu teren în suprafaţă de 2.121 mp, din care construcţie în suprafaţă de 270 mp, ca proprietate religioasă, categoria de folosinţă „culte", posesor la data întocmirii evidenţelor fiind înregistrată Arhiepiscopia Ortodoxă Bucureşti; potrivit datelor transmise de către Administraţia Financiară a Sectorului 3, la nivelul anului 1992, titular de rol fiscal, la adresa poştală C.V., sector 3, figurează înscrisă Parohia Bisericii A., cu o suprafaţă de 1.351 mp teren în proprietate.
Afirmaţiile reclamantei privind posesia utilă de peste 30 de ani asupra imobilului sunt susţinute şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, M.G. şi P.L.A.
Imobilul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de SC I.C. SRL (ale cărei concluzii nu au fost contestate de pârât, deşi, prin adresele comunicate la 25 februarie 2009 şi 08 aprilie 2009, i s-a solicitat punctul de vedere cu privire la acest raport). S-a concluzionat că imobilul situat în Bucureşti, C.V., sector 3 este compus din teren, în suprafaţă de 2.267,80 mp, biserică (C1), suprafaţă construită la sol de 203,12 mp, casă parohială (C2), cu o suprafaţă construită la sol de 78,03 mp, anexă (antreu), casa parohială (C3), suprafaţă construită la sol de 5,70 mp şi lumânărar, magazie şi WC (C4), suprafaţă construită la sol de 72,53 mp şi are următoarele vecinătăţi: la nord, nr. poştal 141 din C.V., la est, terenul aferent blocului de locuinţe M 34 din str. N.T. nr. 18, la sud - teren viran, la vest - teren viran.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivarea apelului, s-au susţinut, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, s-a considerat de către instanţa fondului că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile uzucapiunii, respectiv posesia a fost exercitată în mod continuu, neîntrerupt, paşnic, public şi sub nume de proprietar. Din actele depuse la dosar, nu rezultă cu claritate faptul că terenul se află în proprietatea municipalităţii, s-a prezumat că orice teren fără stăpân este trecut în proprietatea statului, instanţa de fond considerând că Municipiul Bucureşti este singurul care are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pentru a putea fi obiect al uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar în acelaşi timp să nu fie scos din comerţ, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1844 C. civ.
Apelantul a arătat faptul că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, aceste prevederi legale coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
S-a invocat de către apelant faptul că, anterior Constituţiei din 1991, nu există distincţia între domeniul privat şi cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Constituţia din 1965, precum şi bunurile intrate în proprietatea de stat, în baza altor acte normative, formau obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă). Astfel, aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind scoase afară din comerţ, în sensul art. 1844 C. civ., şi, în consecinţă, nu puteau fi dobândite prin prescripţie achizitivă, astfel că terenul în litigiu nu este susceptibil de a fi uzucapat.
S-a susţinut că nu se poate reproşa municipalităţii pasivitatea în conservarea dreptului său, întrucât, la acea dată, nu exista posibilitatea dobândirii proprietăţii prin uzucapiune, de către terţi.
Intimata P.A. a depus întâmpinare la cererea de apel, solicitând, în esenţă, respingerea acestuia ca nefondat.
În apel, a fost administrată proba cu înscrisul reprezentat de adresa din 27 octombrie 2008 şi alte înscrisuri (f. 16-18 dosar apel).
Prin Decizia civilă nr. 172/ A din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
S-a constatat că o primă critică a vizat împrejurarea că nu s-a făcut proba că terenul s-ar afla în „proprietatea" municipalităţii, critică ce ar viza calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, în cauză.
Referitor la acest aspect, Curtea a expus următoarele:
Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, ca efect al posesiei utile, pe toată durata prescrisă de lege, anume 30 ani sau 10-20 ani, după caz. Odată împlinit termenul uzucapiunii, proprietatea se dobândeşte automat, de la lege, cererea de chemare în judecată, prin care posesorul solicită să se constate aceasta, având doar efect declarativ, fiind o acţiune în constatare cu caracter interogativ sau provocator, prin care pârâtul este pus în situaţia de a-şi manifesta poziţia.
Aşadar, uzucapiunea conduce la dobândirea proprietăţii, prin exercitarea posesiei utile, iar nu prin transmiterea dreptului de proprietate de la un proprietar către altul, ca în cazul actelor juridice.
Ca atare, calitatea de proprietar a posesorului imobilului anterior posesiei exercitate de uzucapant rămâne irelevantă, atunci când se analizează îndeplinirea, în persoana uzucapantului, a condiţiilor legale de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Nici măcar în cazul uzucapiunii scurte de 10-20 ani, nu este cerută, legal, calitatea de proprietar a autorului uzucapantului, dimpotrivă, prin definiţie, de esenţa acestui mod de dobândire a proprietăţii, această calitate de proprietar a înstrăinătorului nu există, căci altfel dobândirea proprietăţii ar avea loc nu prin uzucapiune, ci prin transmitere, prin act juridic - contract de vânzare - cumpărare, mod distinct de dobândire a proprietăţii.
Fără îndoială, calitatea procesuală pasivă trebuie justificată şi în cazul cererii prezente, însă aceasta semnifică nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului, ci dovedirea împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra imobilului şi ar putea contesta drepturile pretins dobândite de reclamantă.
Aşadar, Curtea a constatat că, invocând dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, reclamanta nu are a proba proprietatea propriu-zisă a Municipiului Bucureşti asupra imobilului, această probă impunându-se numai în situaţia în care se invocă un mod de dobândire a proprietăţii pe cale de transmitere prin act juridic (când are a se verifica dacă transmiţătorul a avut, în patrimoniul său, dreptul pe care l-a transmis), ci reclamanta are sarcina doar să probeze că cererea de chemare în judecată se justifică a fi formulată, în contradictoriu cu pârâtul, întrucât, în raport de circumstanţele cauzei, acestea ar putea invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate dobândit de reclamantă prin uzucapiune.
În cauză, având în vedere faptul că, potrivit Legii nr. 213/1998, bunurile aflate pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale (şi care nu sunt proprietate privată a unor persoane fizice sau juridice sau proprietatea statului) se prezumă a fi proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, chemarea în judecată a Municipiului Bucureşti se justifică, acesta având calitatea de a contesta dreptul reclamantei sau de a invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului, acţiunea în constatarea uzucapiunii fiind o acţiune în constatare provocatorie, în care pârâtul este chemat să îşi declare poziţia faţă de pretenţiile reclamantului.
A doua critică formulată de apelant se referă la faptul că imobilul în cauză nu putea fi uzucapat de către intimata reclamantă, întrucât, anterior Constituţiei din 1991, acesta nu era proprietate privată, ci proprietate de stat, şi era scos din circuitul civil.
În primul rând, Curtea a constatat că apelantul nu a făcut dovada că imobilul (teren şi/ sau construcţie) ar face parte din domeniul public, la momentul actual sau la un moment anterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din Constituţia României şi ale Legii nr. 213/1998. Conform acestor dispoziţii, fac parte din domeniul public al statului bunurile care au asemenea caracter, fie ca urmare a naturii acestuia şi uzului public, fie prin declararea, ca atare, prin lege.
În cauză, apelantul susţine că imobilul nu putea fi susceptibil de posesia utilă necesară pentru a uzucapa, datorită faptului că, anterior anului 1991, nu a fost proprietate privată, fără să susţină că, şi ulterior anului 1991, acesta ar fi fost proprietate publică şi fără să probeze, cu atât mai mult, că, ulterior anului 1991, acesta ar fi fost proprietate publică. De fapt, apelantul susţine că, pe perioada regimului comunist şi până la adoptarea Constituţiei din anul 1991, care a modificat cadrul legal cu privire la proprietate, imobilele terenuri puteau fi susceptibile de posesie de către particulari, fiind scoase din circuitul civil, proprietatea fiind de stat, fără distincţie între proprietate privată si publică.
Deci, problema pusă în discuţie este de a determina care a fost situaţia, anterior anului 1991.
Astfel cum a rezultat din probele administrate, si cum s-a reţinut de către instanţa de fond, fără a fi combătute aceste aspecte de către apelantă prin cererea de apel, posesia intimatei reclamante asupra imobilului în discuţie a început, cel mai târziu în anul 1940, proprietatea, la acel moment, asupra imobilului fiind privată, atât timp cât nu s-a făcut dovada că ar fi fost de altă natură.
Curtea a constatat că, şi sub imperiul legislaţiei în vigoare, în regimul comunist, exista proprietatea privată (personală) a particularilor asupra terenurilor şi construcţiilor, cu un regim juridic care comporta mari limitări, iar nu numai proprietatea de stat.
Curtea a constatat că imobilul din prezenta cauză nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 7 şi 9 alin. (1) si (2) din Constituţia din anul 1965, deci nu poate fi considerat că a făcut obiectul proprietăţii de stat, în baza acestor texte.
În acelaşi sens, nu s-a făcut dovada de către apelantul pârât că imobilul în discuţie ar fi făcut obiectul proprietăţii socialiste, fiind dobândit, în orice alt mod, de către acesta.
Or, având în vedere că, şi pe durata regimului comunist, dispoziţiile Codului civil referitoare la uzucapiune au fost în vigoare, producându-şi pe deplin efectele, se constată că nu poate fi identificată o cauză pentru care posesia reclamantei, începută cel mai târziu în anul 1940, ar fi fost întreruptă, pe durata regimului comunist.
Dispoziţiile art. 1844 C. civ. reglementează că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ ".
În cauză, nu s-a făcut dovada că imobilul în discuţie ar fi fost proprietate socialistă, pe durata regimului comunist, iar, prin natura lui proprie, imobilul poate face obiectul proprietăţii private, astfel că nu s-a făcut dovada incidenţei art. 1844 C. civ.
În concluzie, imobilul a fost proprietate privată la momentul începerii posesiei de către reclamantă, cel mai târziu în anul 1940, iar, ulterior instaurării regimului comunist, nu a fost trecut în altă formă de proprietate, astfel că posesia reclamantei a continuat până în prezent cu toate calităţile cerute pentru a uzucapa.
Au fost respinse, în consecinţă, criticile apelantului în acest sens, constatându-se că imobilul în litigiu nu a fost scos din circuitul civil, astfel că era susceptibil de posesie utilă de către reclamantă şi, în final, pentru a fi uzucapat.
Astfel, este neîntemeiat şi argumentul susţinut de apelant, în sensul că nu poate fi sancţionat pentru pasivitate, de vreme ce imobilul nu putea, legal, sa fie uzucapat şi este neîntemeiată şi susţinerea că termenul de 30 ani poate fi calculat numai începând cu anul 1991, susţinere făcută cu aceeaşi argumentare, iar nu în sensul că stăpânirea propriu-zisă de către reclamantă ar fi început în anul 1991.
Curtea a constatat, totodată, că apelantul nu aduce niciun fel de critici sentinţei tribunalului, referitor la modul în care aceasta a apreciat probele administrate, pentru a ajunge la concluzia că reclamanta a exercitat o stăpânire continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar asupra imobilului, începând cel mai târziu cu anul 1940, sau referitor la alte aspecte de fapt, astfel că, asupra acestor aspecte, instanţa de apel nu are a se pronunţa, faţă de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Apelantul face referire la neîndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, însă referirea este generică, singurele critici formulate în concret fiind cele de mai sus, cărora Curtea le-a răspuns în cele ce preced.
Instanţa de apel a apreciat, de altfel, că tribunalul a făcut o analiza foarte exactă şi completă a probatoriului şi a situaţiei de fapt, cu probele administrate în cauză - înscrisuri şi martori - făcându-se dovada posesiei utile a reclamantei, începând cu anul 1940, fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 1837, 1847 şi 1890 C. civ. Sub aceste aspecte, Curtea şi-a însuşit pe deplin constatările instanţei de fond, necontestate prin apelul formulat.
Curtea a considerat necesar să arate că, în ce priveşte adresa poştală a imobilului, aceasta poate fi actualizată, în raport de noua configuraţie a zonei, imobilul în sine fiind clar identificat şi delimitat, prin raportul de expertiză efectuat, la care face trimitere expresă sentinţa tribunalului, astfel că acest aspect nu ridică probleme de identificare a imobilului.
Împotriva acestei decizii, în termenul legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod procedura civilă (hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), s-a raportat la faptul că, pentru a putea face obiectul uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar, în acelaşi timp, să nu fie scos din comerţ.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 1844 C. civ., conform cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor car, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate private, ci sunt scoase din comerţ, limitându-se domeniul bunurilor supuse prescripţiei achizitive".
Având în vedere aceste dispoziţii legale, rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale amintite coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
În acelaşi sens, s-a susţinut că, anterior Constituţiei din 1991, nu exista distincţie între domeniul privat şi cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 si art. 9 alin. (1) si (2) din Constituţia din 1965, precum si bunurile intrate în proprietatea de stat, în baza altor acte normative, formau obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă). Astfel, aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind scoase afară din comerţ, în sensul art. 1844 C. civ. şi, în consecinţă, nu puteau fi dobândite prin prescripţie achizitivă, astfel că terenul în litigiu nu este susceptibil de a fi uzucapat.
Având în vedere aceste considerente, s-a opinat că termenul de prescripţie asupra terenului nu putea să înceapă sa curgă după anul 1991. În consecinţa, în mod greşit, s-a apreciat de instanţa de fond că uzucapiunea de 30 de ani s-a activat în cazul imobilului în cauză.
Tot astfel, s-a susţinut că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 si 59/1974, doctrina şi practica instanţelor judecătoreşti au apreciat unanim că dreptul de proprietate asupra terenurilor nu se mai poate dobândi prin uzucapiune, întrucât, prin legile amintite, terenurile de orice fel au fost scoase practic din circuitul civil.
După abrogarea Legii nr. 58/1974 si, parţial, a Legii nr. 59/1974, s-a pus problema dacă, pentru perioada 1974 - 1991, se poate considera că respectivele legi au avut un efect întreruptiv al prescripţiei achizitive, recurentul împărtăşind ideea că aceste acte normative au întrerupt natural cursul prescripţiei în perioada în care s-au aflat în vigoare.
În consecinţă, dacă o persoană a intrat în posesia unui teren şi nu se împlinise termenul uzucapiunii, până la intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974, sau a intrat în posesie, în perioada 1974 - 1991, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, va trebui să se reia termenul prescripţiei de la data abrogării Legii nr. 58 şi 59/1974.
S-a susţinut că Legile nr. 58 şi 59/1974 au scos parţial terenurile din circuitul civil, şi anume, în principiu, faţă de toate persoanele care nu aveau calitatea de moştenitori legali, astfel încât, în speţă, ne-am afla într-un caz de întrerupere naturală a prescripţiei achizitive, conform art. 1864 pct. 2 C. civ.
De asemenea, uzucapiunea are rolul de sancţionare a proprietarului imobilului care, prin pasivitatea lui, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia unei alte persoane, care s-a comportat ca proprietar sau titular al unui alt drept real, ceea ce nu este cazul în speţă, deoarece nu i se poate reproşa municipalităţii pasivitatea în exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, la acea dată, neexistând posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către terţi, prin efectul uzucapiunii.
Recurentul a apreciat astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, termenul de 30 de ani nefiind încă împlinit, calculul acestuia începând a se face de la data când a încetat cazul de întrerupere naturală a prescripţiei extinctive, respectiv, de la data abrogării Legilor nr. 57/1974 si nr. 58/1974.
În ceea ce priveşte dobândirea de către reclamanţi, prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe teren, recurentul a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, deoarece accesiunea, potrivit art. 494 C. civ., operează în favoarea proprietarului terenului, acesta fiind cel care, în raport de buna sau reaua - credinţă a constructorului, are facultăţile prevăzute de acest text legal, iar art. 492 C. civ., invocat ca temei al acţiunii, presupune existenta dreptului de proprietate asupra terenului, pe care se construieşte, ceea ce nu se regăseşte în speţa de faţă.
Recurentul a învederat că acest capăt de cerere este inadmisibil, faţă de principiul specialia derogant generalia şi OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Astfel, în toate cazurile, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de această ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen, nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare.
A considerat că nu este încălcat accesul liber la justiţie al reclamantei, prin excepţia invocată, deoarece legea specială are o procedură aparte şi acest act normativ reglementează, în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinaţia lor.
Astfel, chiar dacă textul menţionat este controversat, sub aspectul interpretării, instanţele consideră că acest act normativ este aplicabil cauzelor aflate în curs de judecată, inclusiv sub aspectul normelor de fond, de drept substanţial, deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste, în paralel, mai multe reglementări ale acestor categorii de litigii, respectiv dreptul comun, incluzând Legea nr. 213/1998, precum şi OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ceea ce nu este posibil, deoarece ar conduce la o practică judiciară neuniformă şi la soluţionarea diferită a unor cazuri similare.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte consideră că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra primului motiv de recurs, prin care se invocă faptul că nu sunt îndeplinite, în cauză, cerinţele legale pentru a se putea uzucapa imobilul în litigiu, întemeiat, în esenţă, pe dispoziţiile Legilor nr. 58 şi 59 din anul 1974 şi ale articolelor 1864 pct. 2 şi 1844 C. civ., instanţa de recurs retine următoarele:
Sub aspectul efectelor juridice pe care le-au avut Legile nr. 58 şi 59 din anul 1974 asupra prescripţiei achizitive, Înalta Curte apreciază că este incidentă în cauză Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane si rurale şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar, decizie publicată în M. Of. nr. 288/2006 si obligatorie pentru instanţe, conform fostului art. 329 alin. (3) C. proc. civ., (dispoziţie preluată în actualul art. 330 alin. (4) C. proc. civ.), şi care anihilează doctrina si jurisprudenţa invocată de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs.
În considerentele acestei decizii, s-a statuat că, din examinarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi ale art. 44 din Legea nr. 59/1974, rezultă că intrarea în vigoare a acestor acte normative nu a determinat nicio modificare esenţiala asupra cursului posesiilor achizitive începute anterior.
Astfel, prevăzând, la art. 30 alin. (1), că dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri, Legea nr. 58/1974 nu conţine, în ansamblul său, nicio dispoziţie referitoare la posesiile exercitate până în acel moment asupra terenurilor.
Tot astfel, nici Legea nr. 59/1974, care reglementează, în mod similar, dobândirea de terenuri agricole, la art. 44, nu conţine vreo prevedere referitoare la posesiile exercitate asupra acelor terenuri până la data intrării ei în vigoare.
Caracterul real şi util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoaşterea şi protecţia acordată acţiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 si nr. 59/1974, s-ar fi produs, astfel cum susţine recurentul, o întrerupere naturală a prescripţiei începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi.
In acest sens, este de observat că, prin art. 1864 pct. 2 C. civ., se prevede că este întrerupere naturală a prescripţiei, atunci când lucrul este declarat neprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale.
Or, prin dispoziţiile Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinaţia legală, ci doar au fost restrânse modalităţile de transmitere si dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripţia pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.
De altfel, în raport cu dispoziţiile art. 1844 C. civ., potrivit cărora nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ, terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 si nr. 59/1974 si-au păstrat apartenenta la domeniul proprietăţii private, atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate si, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise si dobândite pe calea restrânsă a moştenirii legale.
Or, din moment ce, în perioada 1974 - 1989, în care au fost în vigoare dispoziţiile Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns modalităţile de transmitere şi dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut avea loc o întrerupere naturală a cursului prescripţiei acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 C. civ., care să poată fi invocată ca impediment legal la dobândirea dreptului de proprietate, pe calea prescripţiei achizitive.
Rezultând, astfel, că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974 şi-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumţia de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C. civ., cât şi de dispoziţiile art. 1858 C. civ. referitoare la prezumţia de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripţiei începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripţiei achizitive asupra acelor terenuri.
Mai mult, fată de caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripţiei, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 C. civ., care nu se putea produce atât timp cât, în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, se invocă o prescripţie de durată, bazată pe o posesie efectivă si necontestată, începută anterior adoptării acestor legi şi încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin Decretele-lege nr. 1/1989 din 26 decembrie 1989 si nr. 9/1989 din 31 decembrie 1989, constatarea prescripţiei achizitive, în astfel de cazuri, devine de neînlăturat.
În acelaşi sens, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute, ca valide, argumentele recurentului, în sensul că, până în anul 1989, nu se putea opune statului o posesie utilă, deoarece proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă şi inalienabilă, întrucât, şi în perioada 1974 - 1989 (cât timp au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 si 59/1974), cursul prescripţiei a curs, prin cele doua legi interzicându-se numai transmiterea bunurilor prin acte juridice între vii (inter vivos), or, uzucapiunea este un fapt juridic, astfel că s-ar adăuga la lege, dacă s-ar susţine că aceste legi au prohibit si faptul juridic al uzucapiunii.
Cum, prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor, prin Decretul-lege nr. 1/1989 si Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri, Înalta Curte, reţinând că posesia reclamantei intimate P.A. a început cel mai târziu în anul 1940, consideră că aceasta îndeplineşte condiţiile legale pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin prescripţie achizitivă, sub aspectul duratei posesiei şi a calităţilor acesteia (asupra cărora nu s-au enunţat critici de către recurent), urmând a verifica, din perspectiva legalităţii, îndeplinirea, de către intimata reclamantă, şi a celeilalte cerinţe legale, invocată de către recurent, privind apartenenta imobilului.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că este corectă susţinerea instanţei de apel, conform căreia nu s-a făcut dovada apartenentei imobilului în litigiu la proprietatea socialistă, anterior anului 1991, sau la domeniul public al statului, după această dată, apartenentă ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, prin prescripţie achizitivă, astfel încât, acest teren, aparţinând domeniului privat al statului, este susceptibil de posesia cerută de lege pentru a uzucapa si, în considerarea argumentelor deja expuse, poate face obiectul unei acţiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, în care să se verifice, în procedură judiciară, calităţile şi durata acestei posesii.
Analizând motivul de recurs, prin care se invocă OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligativitatea parcurgerii procedurii speciale, derogatorii impuse de acest act normativ, Înalta Curte constată că acesta reprezintă un motiv de recurs invocat omisso medio.
Or, având în vedere atributul recursului de a fi o cale de atac subsecventă, ce survine numai după judecarea apelului, evident, în ipoteza hotărârilor judecătoreşti susceptibile de apel si de recurs, motivele de recurs, ce reprezintă cauza juridică a acestuia, nu pot fi invocate direct în această cale de atac, decât dacă reprezintă motive de ordine publică.
În cauza dedusă judecăţii, recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, avea posibilitatea de a invoca acest motiv prin cererea de apel, pentru a putea fi examinat de instanţa de apel şi, ulterior, cenzurat, sub aspectul legalităţii, de către instanţa de recurs, dar, neprocedând în acest mod, şi neputând fi caracterizat acest motiv ca un motiv de ordine publică, este inadmisibil a fi invocat direct în recurs.
Mai mult, domeniul de aplicabilitate al OUG nr. 94/2000 este expres delimitat în art. 1 şi se referă la imobilele preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, aflate în patrimoniul statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 al acestui act normativ, imobilul în litigiu neputând fi circumscris acestui domeniu.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 172/ A din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 172/ A din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 978/2012. Civil. Pretenţii. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 974/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
