ICCJ. Decizia nr. 978/2012. Civil. Pretenţii. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 978/2012
Dosar nr. 8797/62/2009
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. 8797/62, la data de 13 noiembrie 2009, reclamanţii S.E. şi S.M. au chemat în judecată pe pârâţii M. Săcele, reprezentat de P., C.L.A.L.F.F. Săcele şi C.J.A.L.F.F. Braşov, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâţilor să le achite, în solidar, suma de 665.000 lei, cu titlu de prejudiciu, cauzat prin imposibilitatea de a folosi terenul pe care l-au dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, de către B.N.P. T.V., precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
La termenul de judecată din 26 martie 2010, reclamanţii au formulat o precizare de acţiune, prin care au cuantificat pretenţiile lor băneşti, astfel: 111.000 lei, pentru anul 2005, 170.000 lei, pentru anul 2006, 118.000 lei, pentru anul 2007, 126.000 lei, pentru anul 2008 şi 500.000 lei, pentru anul 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 151/ D din 7 mai 2010, Tribunalul Braşov a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul M. Săcele, reprezentat legal de P.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.E. şi S.M., în contradictoriu cu pârâtul M. Săcele, reprezentat de P.; a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.E. şi S.M., în contradictoriu cu pârâţii C.L.A.L.F.F. Săcele şi C.J.A.L.F.F. Braşov, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestor pârâţi; a obligat reclamanţii să achite pârâtului M. Săcele suma de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva sentinţei, au declarat apel reclamanţii S.E. şi S.M., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 174/ Ap din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanţii S.E. şi S.M.; a obligat reclamanţii la plata către M. Săcele a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată; a respins restul pretenţiilor pârâtului M. Săcele, privind plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1480 lei şi a dispus avansarea sumei de 4918 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, din contul special al Ministerului Justiţiei.
Pentru a adopta această soluție, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, numai titularul titlului de proprietate poate fi pus în posesie, atâta timp cât este în viaţă.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin art. 1 din Legea nr. 247/2005, punerea in posesie se face în favoarea celor îndreptăţiţi la eliberarea titlului de proprietate, după ce s-au făcut, in teren, delimitările necesare pentru măsurători.
Reclamanţii nu au nici o acţiune directă împotriva pârâţilor din prezenta cauză, pentru a obţine punerea lor în posesia terenului ce formează obiectul titlului de proprietate, ci pretenţiile lor se pot îndrepta numai împotriva vânzătoarei, în temeiul răspunderii contractuale.
În condiţiile în care dreptul dobândit de reclamanţi, în temeiul contractului de vânzare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, de către B.N.P. T.V., nu este întabulat în evidenţele de publicitate imobiliară, acesta nu poate fi opus decât părţilor contractante, nu şi terţilor.
Prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi de drept a cauzei, în baza materialului probator administrat, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.
Cererea de reducere a onorariului avocatului paratului M. Săcele, în cuantum de 2480 lei, formulată de reclamanţi, prin avocat, la termenul de judecata din 25 noiembrie 2010, a fost încuviinţată, in temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., considerându-se că acesta este nepotrivit de mare, în raport de valoarea pricinii si de munca îndeplinită de avocat.
Deşi onorariile avocaţilor sunt negociabile si se stabilesc prin contractul de asistenta juridica, acest contract nu e opozabil terţilor şi, ca atare, în raport de natura litigiului şi criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include in cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
Fără a se contesta activitatea reprezentantului intimatului parat M. Săcele, din dovezile existente la dosar, se constata ca munca apărătorului ales al paratului a constat in redactarea întâmpinării şi reprezentarea părţii la cele trei termene de judecata acordate in cauza.
Raportat la valoarea pretenţiilor, la complexitatea redusa a cauzei, la timpul scurt în care cauza a fost soluţionată, dar şi la munca efectiva dovedita ca fiind desfăşurată de avocatul paratului, instanţa a reţinut că suma de 1000 lei este rezonabila pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii S.E. şi S.M. şi pârâţii M. Săcele, prin P. şi C.L.A.L.F.F.M. Săcele.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii S.E. şi S.M. au arătat următoarele:
Decizia recurată este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel, nu a ţinut cont de probele care s-au administrat în această cauză şi nu a administrat probe care erau utile şi pertinente cauzei.
Instanţa de apel s-a mărginit în a face scurte referiri la fondul cauzei, arătând că instanţa de fond a reţinut corect starea de fapt şi de drept, motivarea deciziei fiind superficială, ea cuprinzând mai multe aprecieri cu privire la onorariul părţii adverse.
Recurenții reclamanți au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului prin contractul de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V.; că acest drept nu a fost şi nu este intabulat în cartea funciară, întrucât efectuarea acestei operaţiuni nici nu a fost posibilă, pentru că titlul care a făcut obiectul contractului menţionat a fost „greşit".
Astfel, deși au făcut demersuri pentru rectificarea titlului pe cale administrativă, acest lucru nu a fost posibil, întrucât terenul intrase în circuitul civil, în sensul că C.I., vânzătoarea, a vândut acest teren reclamanților prin act autentic de vânzare - cumpărare.
Faţă de această împrejurare, a fost necesar să formuleze o acţiune in justiţie, întemeiată pe art. art. 3 C. civ. şi art. 6 din C.E.D.O., pentru rectificarea titlului. Chiar dacă, la acel moment, instanţa a constatat că dreptul lor nu este opozabil, este evident că, odată cu pronunţarea sentinţei civile, în dosarul nr. 10346/2007 al Judecătoriei Braşov, pentru rectificarea titlului de proprietate nr. 00376 din 02 noiembrie 2002, dreptul lor de proprietate devine opozabil pârâţilor, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Primăria Săcele şi Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura Braşov.
În concluzie, pârâţii nu devin obligaţi prin contract, dar situaţia juridică creată de contractul de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V., respectiv trecerea dreptului de proprietate din patrimoniul lui C.I. în patrimoniul lor, trebuie respectată de către aceştia, de la momentul la care, în mod oficial, au avut cunoştinţă despre aceasta, moment care este marcat de dosarul civil nr. 10346/197/2007, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 10380 din 21 noiembrie 2007.
Instanţa de apel a menţionat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, numai titularul titlului de proprietate poate fi pus în posesie, atâta timp cât este în viaţă, însă Legea nr. 18/1991 trebuie interpretată, în speţă, combinat cu art. 6 din C.E.D.O., ţinând seama şi de atributele dreptului de proprietate, posesia, folosinţa şi dispoziţia, astfel încât nici unul dintre aceste atribute nu poate fi dat altei persoane decât proprietarului.
Instanţa a menţionat, de asemenea, că punerea în posesie se face pe numele titularul titlului de proprietate, atât timp cât acesta trăieşte, însă, la momentul la care titularul titlului de proprietate decedează, nu mai este posibilă efectuarea punerii în posesie pe numele acestuia, pentru că dreptul de proprietate nu mai este în patrimoniul acestuia, ci trece la succesorii săi. În cauză, dreptul de proprietate a trecut deja în patrimoniul reclamanților, astfel încât situaţia este similară.
După rectificarea titlului, pârâţii au făcut punerea în posesie, pe numele fostei proprietare, şi au invitat-o sa ridice titlul de proprietate de la P. Săcele, lucru pe care aceasta l-a şi făcut. În această situaţie, este evident că fosta proprietară poate intabula terenul şi poate vinde acest teren din nou, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate.
Recurenții reclamanți au solicitat să se aibă în vedere şi împrejurarea că nu au folosit terenul, împrejurare recunoscută de pârâtă, acesta fiind motivul pentru care solicită daune, care să acopere prejudiciile suportate.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâţii M. Săcele, prin P. şi C.L.A.L.F.F.M. Săcele, au arătat următoarele:
Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de control judiciar, soluţionând cauza dedusă judecăţii, a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi S.E. şi S.M., însă a cenzurat onorariul de avocat solicitat de intimatul parat, cu titlul de cheltuieli de judecată, prin acordarea unei sume de doar 1000 lei, din totalul de 2480 lei.
În esenţă, curtea de apel a admis cererea de reducere a onorariului avocatului intimatului - pârât M. Săcele, cerere formulată de apelanţii reclamanţi, considerând că acesta este nepotrivit de mare, în raport de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de avocat.
În speţa dedusă judecăţii, pretenţiile reclamanţilor constau în cererea de obligare a M. Săcele la plata sumei totale de 1.025.000 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat, prin punerea lor în imposibilitate de a folosi un imobil, dobândit în urma unui contract de vânzare - cumpărare.
Or, raportat la valoarea pricinii, onorariu de avocat, în cuantum de 2480 lei, este unul extrem de rezonabil şi care nu depăşeşte nici măcar 1 % din valoarea pretenţiilor, fiind vorba de aproximativ 0,25 %.
În speţa dedusă judecăţii, nu s-a contestat activitatea avocatului, însă s-a apreciat că munca apărătorului ales a constat doar în redactarea întâmpinării şi reprezentarea la trei termene de judecată acordate în cauză, iar suma de 1.000 de lei este rezonabilă. Instanţa de apel a omis, însă, să ia în calcul orele de studiu, şedinţele cu clientul, etc. și complexitatea cauzei.
Recurenții pârâți au arătat că, în interpretarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în doctrina si jurisprudenţă, s-a decis că instanţa nu este îndreptăţită să reducă sau să majoreze onorariul convenit de avocat cu clientul său.
Potrivit dispoziţiilor Legii şi Statutului profesiei de avocat (art. 30, art. 133), onorariul se stabileşte prin negociere directă între avocat şi client, fiind impusa nestânjenirea sau necontrolarea directă ori indirectă a contractului de avocat de către niciun organ al statului, fiind astfel exclusă obligaţia avocatului de a justifica cuantumul sumelor încasate cu acest titlu faţă de orice terţ.
Faţă de aceste dispoziţii prevăzute de legea specială, instanţa de apel nu era îndreptăţită să reducă, prin apreciere, cuantumul onorariului stabilit de avocat prin negociere cu clientul său, care are ca finalitate prestarea asistenţei judiciare, iar plata onorariului de avocat şi eventual a altor cheltuieli nu poate fi stânjenită sau controlată, direct sau indirect, de nicio instanţă de judecată.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Asupra recursului reclamanţilor S.E. şi S.M.:
Obiectul acțiunii promovate de reclamanți constă în plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul ce formează obiectul contractului de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V., iar temeiul juridic al acestei cereri constă în dispozițiile art. 483 C. civ., potrivit cărora fructele civile se cuvin proprietarului în temeiul dreptului de accesiune.
În aplicarea și interpretarea acestui text legal, instanțele fondului au analizat dacă reclamanții au calitatea de proprietari, în temeiul titlului exhibat în cauză, pentru a putea pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință și dacă pârâtul M. Săcele, prin P. este subiectul care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, pentru pretinsa nepunere în posesie a reclamanților cu privire la terenul ce face obiectul contractului menționat.
În acest sens, s-a constatat, în mod legal, că reclamanții nu și-au intabulat dreptul de proprietate, astfel încât acesta nu este opozabil terților, ci doar vânzătoarei C.A.I., iar M. Săcele nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri civile, pentru pretinsa imposibilitate de exercitare a atributelor dreptului de proprietate, ca o consecință a nepunerii reclamanților în posesie asupra terenului, câtă vreme, pe de o parte, această unitate administrativ – teritorială nu are atribuții în acest sens, iar, pe de altă parte, potrivit dispozițiilor legii fondului funciar, punerea în posesie asupra bunului imobil în litigiu, pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea numitei C.A.I., se poate face doar în favoarea acesteia. Mai mult, se poate reține că P. Săcele a invitat-o pe aceasta să își ridice titlul de proprietate, fapt recunoscut de către reclamanți, astfel încât obligațiile instituite de legea fondului funciar, în sarcina autorităților locale, par a fi îndeplinite în raport cu fostul proprietar.
Astfel, argumentele ipotetice invocate de recurenți, potrivit cărora fosta proprietară poate intabula terenul şi poate vinde acest teren din nou, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate şi faptul nefolosirii terenului, recunoscut de pârâtă, nu pot fi opuse pârâtului M. Săcele, care nu și-a asumat nicio obligație convențională față de reclamanți și căruia nu îi incumbă nici o obligație legală, în sensul pretins de aceștia, și nu pot înlătura aplicarea dispozițiilor legii fondului funciar, conform cărora poate fi pus în posesie numai titularul titlului de proprietate, cât timp acesta este în viață.
Tot astfel, pentru nașterea unui drept de creanță, ca cel pretins în cauză, ca urmare a imposibilității de exercitare a atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu se pot utiliza argumente de analogie, respectiv că reclamanții sunt succesorii în drepturi ai vânzătoarei, în absența îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară și unui text legal expres în acest sens.
În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a sentinței civile nr. 10.380 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Brașov, se poate reține că, în considerentele acestei hotărâri, s-a menționat în mod expres că cererea de constatare a calității de proprietar formulată de reclamanții din prezenta cauză va fi respinsă, întrucât dreptul de proprietate dobândit prin act autentic nu poate fi opus decât vânzătoarei, câtă vreme actul de vânzare-cumpărare nu a fost înscris în cartea funciară, potrivit relativității efectelor actului juridic civil, astfel încât nici această hotărâre nu poate determina admiterea cererii ce a declanșat prezentul litigiu.
Nu pot fi reținute nici argumentele privind interpretarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, coroborat cu art. 6 al C.E.D.O., invocat, în mod formal, de către reclamanți, fără a explica la care dintre garanțiile procesuale sau componentele instituite de acest articol se raportează, câtă vreme, presupunând că este în discuție accesul la un tribunal, garantat de art. 6, instanțele fondului au subliniat că reclamanții au dreptul la o acțiune personală împotriva vânzătoarei C.A.I., decurgând din contractul bilateral încheiat cu aceasta, acțiune pe care reclamanții nu au înțeles să o exercite, îndreptându-se în mod eronat împotriva pârâtului M. Săcele.
Nu poate fi reținută nici critica, ce ar putea fi încadrată în pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra motivelor de apel, câtă vreme, din considerentele expuse în Decizia recurată, rezultă că instanța de apel a realizat o examinare a stării de fapt și a aplicării dreptului în cauză, însușindu-și, în bună măsură, concluziile primei instanțe, în absența unor motive de apel noi și a altor probe propuse de părțile interesate decât cele administrate în primă instanță, care să poată determina un alt deznodământ judiciar.
În acest sens, se poate aprecia că instanța de apel a respectat prescripțiile legale instituite de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind motivarea hotărârii, în raport de complexitatea cauzei, nefiind importantă întinderea motivării, ci răspunsul pe care instanța îl oferă la argumentele substanțiale ale părților.
Asupra recursului pârâţilor M. Săcele, prin P.:
În drept, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a pronunțat soluția reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de apelanții pârâți, prin raportare la criteriile instituite de lege, valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, corelate, în mod necesar, cu complexitatea redusă a cauzei, timpul scurt în care a fost soluţionată, argumentând această măsură și reținând că suma de 1000 lei este rezonabilă, pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.
Astfel, raportându-se motivat la criteriile legale, instanța de apel nu a dispus o măsură arbitrară, care să contravină dispozițiilor legale enunțate, ci, în exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, a stabilit, prin prisma proporționalității cu amplitudinea si complexitatea activității depuse de avocat, cu durata procesului și miza acestuia, căci valoarea pretențiilor nu trebuie înțeleasă doar ca valoare materială, un cuantum rezonabil, ce urmează a fi suportat de părțile potrivnice, care au căzut în pretenții.
În sensul celor arătate este şi jurisprudența C.E.D.O., care, învestita fiind cu soluționarea pretențiilor având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocațiale, a statuat ca acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost in mod real făcute și în limita unui cuantum rezonabil.
Or, contrar celor susținute de recurenții pârâți, instanța nu a cenzurat onorariul avocațial, ci cheltuielile de judecată în care este inclus acest onorariu, măsură care este în acord cu dispozițiile legale și care nu afectează cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, câtă vreme apărătorul pârâților își va recupera acest onorariu, în integralitatea sa, dar de la părți diferite.
În ceea ce privește cuantumul până la care au fost redus aceste cheltuieli, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere, iar nu de legalitate, care, astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Relativ la recursul declarat de C.L.A.L.F.F.M. Săcele, acesta va fi privit ca lipsit de interes, și, deci, nefondat, câtă vreme, prin Decizia atacată, nu s-a dispus nici o obligație în sarcina acesteia și nici nu s-a constatat vreun drept la cheltuieli de judecată în favoarea sa, ci, dimpotrivă, soluția admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei pârâte, cu consecința anulării cererii, a intrat în autoritatea lucrului judecat, prin neexercitarea apelului de către reclamanți cu privire la acest aspect.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.E. şi S.M. şi de pârâţii M. Săcele, prin P. şi C.L.A.L.F.F.M. Săcele împotriva deciziei nr. 174/ Ap din 30 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.E. şi S.M. şi de pârâţii M. Săcele, prin P. şi C.L.A.L.F.F.M. Săcele împotriva deciziei nr. 174/ Ap din 30 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1050/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1048/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
