ICCJ. Decizia nr. 1155/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1155/2012
Dosar nr. 1730/108/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanţii P.V.G.A. şi P.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că sunt proprietarii unui bun (imobil situat în Municipiul Arad, judeţul Arad), în accepţiunea art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; să se constate încălcarea art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la C.E.D.O., ca urmare a neacordării unei despăgubiri efective pentru imobilul preluat de stat; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului în sumă de 902.115 lei, la plata de daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea pretenţiilor reclamanţilor şi cerere de chemare în garanţie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a Municipiului Arad, precum şi a Primăriei Municipiului Arad, în vederea obligării acestora la plata a despăgubirilor acordate.
Prin sentinţa civilă nr. 751 din 3 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva chemaţilor în garanţie A.N.R.P., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, Municipiul Arad, prin primar, şi Primăria Municipiului Arad.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din HG nr. 34/2009, M.F.P. reprezintă Statul Român, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor de judecată, dacă legea nu stabileşte în acest sens un alt organ, iar în cauză nu se poate reţine calitatea procesuală nici a Municipiului Arad şi nici a A.N.R.P., sau a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, câtă vreme reclamanţii s-au îndreptat împotriva Statului Român, pe calea dreptului comun, urmărind chiar neaplicarea, în ceea ce îi priveşte, a tuturor dispoziţiilor legale ce reglementează stabilirea despăgubirilor de către aceste autorităţi.
Instanţa de fond a mai reţinut că, admisibilitatea acţiunilor pe calea dreptului comun privind revendicarea imobilelor naţionalizate ori plata despăgubirilor cuvenite în echivalent, a fost recunoscută ca principiu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care există neconcordanţe între dreptul intern şi Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, astfel încât problematica în discuţie este legată nu de inadmisibilitatea acţiunii, ci de stabilirea împrejurării dacă între Convenţie şi dreptul intern ce a fost aplicat reclamanţilor există neconcordanţe de natură a conduce la înfrângerea principiilor fundamentale consacrate de Convenţie.
În aceste condiţii, tribunalul a constatat că în cauza de faţă, nu există o neconcordanţă între normele dreptului naţional şi principiul consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel că acţiunea reclamanţilor prin care aceştia solicită plata unor despăgubiri băneşti, fără un temei de drept consacrat în legislaţia naţională şi cu ocolirea procedurii special reglementată în vederea realizării efective a dreptului lor la despăgubiri, este nefondată.
În consecinţă, a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii P.V.G.A. şi P.I., precum şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamanţii au arătat că în mod greşit s-a reţinut respectarea art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. şi inexistenţa neconcordanţei între dreptul intern şi Convenţie, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauzele Tudor contra României şi Radu contra României, că legile reparatorii (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005) nu ţin seama de prejudiciul suferit ca urmare a lipsei prelungite de despăgubiri şi nici de împrejurarea că tot
Curtea consideră că privarea persoanelor de dreptul de proprietate asupra bunurilor lor coroborare cu lipsa totală de despăgubiri este incompatibilă cu dreptul la respectarea drepturilor lor.
Reclamanţii au mai arătat că instanţele din judeţul Braşov au admis o cerere de natura celei formulate în cauză reţinând, în acord cu practica instanţei de la Strasbourg, că Fondul Proprietatea nu se constituie într-o reparaţie efectivă; totodată au invocat dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie cu trimitere la practica instanţelor din Judeţul Timiş şi au arătat că, dată fiind neconcordanţa dintre Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 6 din C.E.D.O. se impune aplicarea directă a prevederilor Convenţiei, astfel executarea hotărârii judecătoreşti obţinute se realizează printr-un mecanism ineficient.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din HG nr. 34/2009, M.F.P. Bucureşti reprezintă Statul în faţa instanţelor dacă legea nu stabileşte în acest scop alt organ.
Or, în cauză, Statul Român este reprezentat de Municipiul Arad şi A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti faţă de dispoziţiile HG 1068/2007 şi de împrejurarea că ministerul nu ar putea să pună în executare cererea reclamanţilor în situaţia în care ar fi obligat în acest sens.
Pârâtul a mai arătat că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilitătii acţiunii, în condiţiile în care reclamanţii au la îndemână o cale specială (reglementată de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005), cale ce a şi fost urmată, dispoziţiile art. 44 alin. (1) Teza II, art. 136 alin. (5) din Constituţie, ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti fiind incidente.
Pârâtul a precizat că Fondul Proprietatea este funcţional, făcând referire la normele legale ce reglementează această instituţie, a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi practica instanţei europene sunt respectate de dispoziţiile legale interne şi a făcut trimitere la principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
Prin Decizia civilă nr. 915 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Referitor la admisibilitatea acţiunii, instanţa de apel a reţinut că în cazul în care se invocă neconcordanţe între dreptul intern şi C.E.D.O., acţiunea dedrept comun pentru plata despăgubirilor cuvenite pentru imobile abuziv preluate este admisibilă, aspect stabilit şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti.
Pe de altă parte, pe calea prezentei cereri, reclamanţii nu formulează pretenţii ce s-ar putea circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (pentru a se putea invoca încălcarea principiului electa una via), ci, susţinând lipsa unei despăgubiri efective, solicită ca pârâtul să fie obligat să le plătească integral în numerar contravaloarea imobilului naţionalizat.
În consecinţă, în cauză nu se identifică vreo încălcare a normelor interne ori a celor europene, cum neîntemeiat susţine pârâtul.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, având în vedere că reclamanţii au formulat o cerere de drept comun în despăgubiri, admisibilă conform celor mai sus arătate, pârâtul - Statul Român este reprezentat de M.F.P., prima instanţă făcând corecta aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 81 din HG nr. 34/2009 şi ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 51/1954, legea nestabilind un alt organ care să reprezinte Statul.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, aceştia au invocat că, dată fiind calitatea lor de proprietari ai unui bun în sensul Convenţiei şi faţă de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, se impune obligarea Statului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestui bun şi, respectiv, la plata de daune morale.
Respingând cererea, tribunalul a reţinut, în esenţă, că Protocolul nu a fost încălcat, că Fondul Proprietatea a devenit funcţional şi că nu există neconcordanţe între normele dreptului naţional şi principiul consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Instanţa de apel a constatat că, aşa cum în mod corect a reţinut tribunalul, Fondul Proprietatea a devenit funcţional, iar contrar susţinerilor reclamanţilor, stabilirea şi acordarea despăgubirilor este o chestiune de timp; în consecinţă, mecanismul dezdăunării a devenit eficient, măsurile instituţionale adoptate în acest sens fiind de natură a asigura efectivitatea asigurării reparaţiilor cuvenite persoanelor îndreptăţite la acestea.
Prima instanţă a făcut astfel în mod legal aplicarea şi interpretarea Hotărârii Atanasiu ş.a. contra România reţinând că şi din această perspectivă pretenţiile reclamanţilor nu sunt întemeiate.
De observat este că şi deciziile Curţii Europene la care reclamanţii fac trimitere nu sunt incidente în cauză, situaţiile cu care instanţa europeană a fost investită fiind diferite de cea dedusă aici judecăţii(existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare referitoare la imobile, neacordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea), iar practica instanţelor interne nu constituie izvor de drept.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.V.G.A. şi P.I., precum şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamanţii P.V.G.A. şi P.I. au reiterat apărările formulate cu privire la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, la existenţa neconcordanţelor dintre Legea nr. 247/2005 şi art. 6 C.E.D.O. şi la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea.
Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2011, recurenţii-reclamanţi au arătat că renunţă la judecata cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., ataşând declaraţie notarială în acest sens (filele 21-22 dosar I.C.C.J.).
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a reiterat apărările privind excepţia calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilitătii acţiunii.
Recursurile vor fi admise în considerarea următoarelor argumente comune:
Principiul disponibilităţii procesuale conferă reclamantului dreptul de a se desista de judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv. Desistarea reclamantului poate îmbrăca două forme, respectiv, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii.
Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2011, recurenţii-reclamanţi P.V.G.A. şi P.I. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., ca instanţa să ia act de renunţarea acestora la judecata cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 1730/108/2010, conform declaraţiei notariale autentificată sub nr. 2435 din 31 octombrie 2011, ataşată în original la cererea de renunţare.
Faţă de modalitatea de formulare a actului de dispoziţie, rezultă că este vorba nu de renunţarea la judecata recursului, ci de renunţarea la judecata cererii care a învestit prima instanţă.
Potrivit art. 246 C. proc. civ. (la care dispoziţiile art. 316 coroborat cu art. 298 C. proc. civ. fac trimitere), renunţarea reclamantului se poate produce în orice moment procesual, însă dacă părţile au intrat în cercetarea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părţi.
În speţă, prin concluziile orale formulate cu prilejul soluţionării cauzei în recurs, reprezentantul recurentului-pârât Statul Român, prin M.F.P., a solicitat a se lua act de cererea de renunţare la judecată formulată de către recurenţii-reclamanţi prin declaraţia autentică aflată la fila 22 dosar I.C.C.J., astfel încât condiţia acordului părţii potrivnice este îndeplinită, urmând ca renunţarea, ca manifestare unilaterală de voinţă, să-şi producă efectele corespunzătoare, respectiv, stingerea procesului civil faţă de toate părţile.
În atare situaţie, având în vedere că pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a formulat, cu prilejul cercetării în fond a cauzei, cerere de chemare în garanţie a A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a Municipiului Arad, prin primar, cerere determinată de eventuala obligare a acestuia la plata, către reclamanţi, a despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, urmează ca şi această cerere să fie respinsă, ca rămasă tară obiect, în contextul renunţării la judecata cauzei ea nemaigăsindu-şi justificarea.
Aceasta întrucât prin cererea de chemare în garanţie se reglementează posibilitatea uneia dintre părţile în litigiul de fond, în speţă, pârâtul Statul Român, de a chema în judecată o altă persoană, în cauză A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Municipiul Arad, prin primar, împotriva căreia ar putea să se îndrepte în ipoteza în care ar cădea în pretenţii.
Cum reclamanţii, prin cererea formulată în cadrul prezentei căi de atac, au renunţat la judecata cauzei, deci, implicit, la pretenţiile împotriva Statului Român din cadrul acestui proces, cererea de chemare în garanţie formulată de acest pârât devine lipsită de obiect, urmând a fi respinsă ca atare.
Faţă de cererea de renunţare la judecată formulată de recurenţii-reclamanţi în temeiul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va admite recursurile ambelor părţi împotriva Deciziei nr. 915 din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă; va casa Decizia recurată şi sentinţa nr. 751 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă; va lua act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.V.G.A. şi P.I. şi va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.F.P. împotriva A.N.R.P. şi Municipiului Arad, ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii P.V.G.A. şi P.I., şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 915 din 26 mai 2011a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi sentinţa nr. 751 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Ia act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.V.G.A. şi P.I.
Respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.F.P. împotriva A.N.R.P. şi Municipiului Arad, ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1160/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
