ICCJ. Decizia nr. 12/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 12/2012
Dosar nr. 772/117/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 234 din 16 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă acţiunea reclamantului F.P., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect despăgubiri solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 143, pronunţată la data de 23 iulie 1968 de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de nesupunere la încorporare în temeiul art. 516 alin. l Codul justiţiei militare. S-a avut în vedere că inculpatul a refuzat să fie încorporat, făcând parte din secta religioasă interzisă „M.I.".
Prin sentinţa penală nr. 186 pronunţată la data de 15 martie 1973 de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 169/1973 în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen. reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, reţinându-se refuzul inculpatului de a se încorpora pe motiv că face parte din secta religioasă interzisă „M.I.".
Fapta săvârşită de către reclamant şi pentru care a fost condamnat, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat apel, iar prin Decizia nr. 53/ A din 21 ianuarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins apelul, reţinându-se următoarele:
Caracterul politic al condamnărilor suferite de către reclamant prin sentinţele penale nr. 143 din 23 iulie 1968 a Tribunalului Militar Cluj şi nr. 186 din 15 martie 1973 a Tribunalului Militar Cluj, a fost stabilit irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1150/2006 a Tribunalului Alba, menţinută prin Decizia civilă nr. 163/2007 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Considerentele reţinute de prima instanţă întemeiate pe Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt în mod fondat criticate de către reclamant, întrucât chiar dacă cele statuate printr-o decizie pronunţată în interesul legii sunt obligatorii potrivit art. 330 C. proc. civ., acest caracter obligatoriu pentru instanţe operează de la data publicării deciziei în M. Of. al României.
Raportând data publicării deciziei în interesul legii pronunţată de către instanţa supremă în anul 2009, la data rămânerii irevocabile şi intrării în puterea lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti prin care s-a stabilit caracterul politic al condamnărilor suferite de către reclamant, reiese cu evidenţă că autoritatea de lucru judecat este anterioară datei publicării deciziei pronunţate în recursul în interesul legii.
Prin urmare, caracterul politic al condamnărilor suferite de reclamant nu poate fi înlăturat în baza deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Instanţa de apel a reţinut că în cauză însă intervine un alt motiv pentru care acţiunea promovată de reclamant nu poate fi soluţionată favorabil.
Astfel instanţa de apel a reţinut că acţiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnărilor suferite de reclamant s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009.
Această dispoziţie a fost declarată ca neconstituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, retinându-se în considerentele deciziei următoarele:
„Cu privire la constituţionalitatea procesului legislativ de adoptare a Legii nr. 221/2009, legea privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora face parte din categoria legilor organice şi nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori conform art. 146 lit. a) din Constituţie.
Cu ocazia examinării criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale menţionate, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. Au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor preluate abuziv şi în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice şi acordarea de indemnizaţii şi despăgubiri pentru daunele morale suferite, precum şi de alte drepturi.
Aceste reglementări adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a CE nr. 1096/1996 şi 1481/2006.
În materia restituirilor au fost adoptate Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005.
Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăţilor, potrivit OUG nr. 83/1999.
În ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice prin OUG nr. 214/1999, s-a recunoscut calitatea de luptător în Rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 -14 decembrie 1989.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist s-a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist: Decretul-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999, precum şi prevederile Legii nr. 221/2009, actul normativ care conţine reglementarea ce a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Evocând practica C.E.D.O. în materie a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda, şi cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative având acest scop - Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate şi anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum şi celor deportate ori ţinute în prizonierat.
Curtea a reţinut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile legale criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare.
Recunoaşterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist şi moştenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echităţii şi dreptăţii.
Invocând în conţinutul deciziei elemente de comparaţie cu legislaţia în materie adoptată de alte state din fostul bloc comunist (Bulgaria, Cehia, Lituania), precum şi decizii din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranţă legitimă" în obţinerea despăgubirilor morale, curtea a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existenţa celor două reglementări paralele încalcă principiul unicităţii reglementării în materii prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 şi cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din acelaşi act normativ.
S-a arătat totodată că în modul în care este redactat, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice."
Pentru toate aceste considerente, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009, constatând că acestea sunt neconstituţionale. Astfel, instanţa de apel a reţinut că din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituţională, reiese încă o dată incapacitatea Statului Român de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza F. împotriva României), precum şi incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate şi de coerenţă a legislaţiei aplicabile, sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P., ceea ce denotă culpa exclusivă a Statului Român în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituţional.
Acest act normativ a generat un număr considerabil de litigii pe rolul instanţelor, soluţionate într-o anumită manieră, prin prisma prevederilor sale de la momentul soluţionării fiecărei cauze.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, este definitivă şi obligatorie.
În lipsa existenţei temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri morale, rezultă că o acţiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Cât timp nu există obligaţia reparării rezultă că o acţiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ci doar pe dispoziţiile unei legi speciale care are semnificaţia acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul celor de mai sus. în prezent, nu mai există dispoziţii în dreptul intern sau în dreptul internaţional care să se poată constitui în temei al acţiunii. Astfel s-a reţinut că în ce priveşte prezenta cauză, mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamantul avea un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranţă legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condiţiile dispariţiei suportului legal, apelând la dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranţă legitimă, s-a constatat că există o ingerinţă care era legitimă din partea statului, ingerinţă care constă în chiar declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale care au oferit însăşi speranţa legitimă, procedura de constatare a neconstituţionalităţii fiind necesară într-o societate democratică, fiind şi predictibilă de altfel.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul F.P., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care acţiunea a fost înregistrată în februarie 2010, în condiţiile dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar la data pronunţării hotărârii dispoziţiile legale sus evocate nu erau declarate neconstituţionale.
Criticile recurentului vizează necercetarea fondului cauzei, fiind incidenţă casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probaţiunii privind dovedirea prejudiciului moral raportat la lezarea drepturilor personale nepatrimoniale.
O altă critică vizează nerespectarea principiului neretroactivităţii legii, al egalităţii în drepturi şi al speranţei legitime.
Se mai susţine că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor comunitare în ce priveşte speranţa legitimă la despăgubiri echitabile faţă de condamnarea suferită şi care are caracter politic.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la obiectul dedus judecăţii şi la natura infracţiunii pentru care reclamantul fusese condamnat penal pentru refuzul la încorporare (făcând parte din secta „M.I.") prin sentinţa penală nr. 186 din 15 martie 1973, Înalta Curte retine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 143 din 23 iulie 1968 a Tribunalului Cluj, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de nesupunere la încorporare în temeiul art. 516 alin. (1) din Codul Justiţiei Militare.
Prin sentinţa penală nr. 186 din 15 martie 1973 a aceluiaşi Tribunal Cluj reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen. la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, reţinându-se refuzul acestuia la încorporare, dat fiind apartenenţa sa la secta religioasă „M.I.".
Prin Decizia în interesul legii nr. 32/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârşită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenenţa recurentului la cultul religios „M.I." situaţia de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare şi argumentele avute în vedere în susţinerea acestei soluţii pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acţiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanţe de fond. Preluarea motivării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se justifică prin aceea că instanţa supremă şi-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecăţii în prezenta cauză şi, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, opinia instanţei supreme nu poate fi alta în eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunţe, în recurs în interesul legii, asupra dispoziţiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiaşi infracţiuni prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare.
Neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945 ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancţiune care nu este specifică regimului dictatorial. O astfel de infracţiune a format obiect de reglementare şi în statele democratice nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauzele G. c/a R.F.G 12 decembrie 1966, N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984, A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984, în sensul inexistenţei caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.
Prin urmare, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuţie de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziţiei recurentului faţă de regimul comunist, în sensul menţionat în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase.
Astfel, din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamatul F.P. împotriva deciziei nr. 53/ A din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1182/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
