ICCJ. Decizia nr. 123/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.123/2012
Dosar nr.33367/3/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 august 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta I.M.M. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general să fie obligat pârâtul la soluţionarea notificării nr. 2675 din 09 august 2001 cu privire la terenul de 480 m.p. şi construcţia demolată, imobil situat în C.M., sectorul 2, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului la acordarea unui teren pe un alt amplasament din disponibilul existent.
În subsidiar, în situaţia în care nu este posibilă compensarea cu un alt teren, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul expropriat şi pentru diferenţa dintre suma primită pentru construcţie, actualizată şi valoarea de piaţă a locuinţei stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În motivare, reclamanta a arătat că are calitatea de persoană îndreptăţită, având în vedere că imobilul în litigiu a aparţinut bunicului său, Aureliu Tipei, fiind expropriat prin Decretul nr. 55/1977. A precizat că, după decesul bunicului său, au rămas ca moştenitoare M.O.T. şi A.E.T., căsătorită I., mama reclamantei I.A.E. decedând la 20 februarie 1983, iar din certificatul de moştenitor 842/1983, rezultă că reclamanta este unica moştenitoare a acesteia. A menţionat că, în urma decesului surorii mamei sale, M.O.T., căsătorită V., au rămas ca moştenitori G.V.R. şi O.M.V.R.
Totodată, s-a arătat că a făcut dovada dreptului de proprietate în procedura administrativă, depunând contractul de vânzare cumpărare nr. 6166/1912 şi adresa I.C.R.A.L. Foişor nr. 941/1977 prin care mama sa a fost înştiinţată că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 155/1977, menţionând că au fost acordate despăgubiri de 7.429 lei şi 9.906 lei.
Reclamanta a precizat că în urma demersurilor pe care le-a efectuat, a aflat că terenul se află într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic cu funcţia actuală de teren afectat de circulaţii, bloc de locuinţe şi spaţii verzi aferente, reţele edilitare subterane.
Prin sentinţa civilă nr. 691 din 18 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea precizată; a obligat pârâtul la soluţionarea notificării nr. 2675 din 09 august 2001, referitoare la imobilul situat în Bucureşti, C.M., sector 2, format din teren de 480 m.p. şi construcţie demolată, prin emiterea dispoziţiei care să cuprindă propunerea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expertul I.N., respectiv, în cuantum de 1.708.376 lei, din care se va scădea despăgubirea de 17.335 lei, actualizată la momentul emiterii dispoziţiei; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 3.000 lei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin notificarea înregistrată la B.E.J. "S. şi N." sub nr. 2675 din 09 august 2001, reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 480 m.p., în compensarea celui situat în C.M., în caz contrar, solicitând o despăgubire bănească, pentru construcţia demolată, notificatoarea solicitând despăgubiri din care să se scadă suma primită de 19.800 lei, ce urmează a se actualiza cu rata inflaţiei.
Deşi au trecut 8 ani până la data depunerii notificării, pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, în sensul emiterii unei dispoziţii în termenul de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din aceeaşi lege.
Instanţa a reţinut că notificarea a fost formulată în interiorul termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificatoarea depunând şi înscrisurile prin care a înţeles să dovedească atât calitatea sa de persoană îndreptăţită, cât şi dreptul de proprietate invocat.
Din analiza probei cu înscrisuri, s-a constatat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor art. 3 lit. a), art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, având în vedere că aceasta este unica moştenitoare care a formulat notificare în temeiul legii, calitatea sa fiind dovedită cu acte de stare civilă şi cu certificatul de moştenitor nr. 842 din 02 iunie 1983, în acest context, instanţa de fond reţinând că reclamanta este unică moştenitoare a mamei sale, I.A.E., decedată la 20 noiembrie1983, fost coproprietar al imobilului din Bucureşti, C.M.
Din analiza adreselor depuse la filele 10 şi 11 din dosar, a rezultat că imobilul a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 155/1977 de la proprietarii I.A.E. şi V.O.M., imobil format din teren de 467 m.p. şi construcţie de 258 m.p. conform actului de vânzare cumpărare de la filele 13-14 şi declaraţiunii de la fila 17, A.Ţ., bunicul reclamantei, a cumpărat imobilul la 12 aprilie 1912, prin act de vânzare cumpărare autentic, moştenitoarele cumpărătorului fiind fiicele acestuia M.O.T. şi A.E.T., aceasta din urmă căsătorită Ionescu, mama reclamantei.
Ca atare, reclamanta a dovedit calitatea sa de moştenitoare a fostului proprietar, împrejurarea că doar aceasta a formulat notificare în condiţiile legii, astfel că va profita şi de cota moştenitorilor coproprietarei M.O.T., care nu s-au adresat cu notificare unităţii deţinătoare, reclamanta făcând şi dovada dreptului de proprietate invocat, potrivit art. 23 din aceeaşi lege.
S-a reţinut că potrivit raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul I.N., valoarea de circulaţie a imobilului construit şi demolat din C.M., sectorul 2 este de 1.708.376 lei, echivalent a 413.650 euro, din care valoarea construcţiei de 258 m.p. este de 463.736 lei, iar valoarea terenului de 480 m.p. este 1.244.640 lei, că vechea construcţie a fost demolată, în prezent terenul fiind afectat de construcţii şi elemente de sistematizare.
Din analiza coroborată a probatoriului administrat, instanţa de fond a constatat că acţiunea precizată este întemeiată, reţinând că imobilul revendicat face parte din categoria celor înscrise în art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind expropriat cu plata unor despăgubiri.
De asemenea, instanţa a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (1), (2), (8), (9) din lege, art. 11 alin. (1), fiind imposibilă restituirea în natură a imobilului format din teren şi construcţie, având în vedere că scopul exproprierii a fost îndeplinit, se impune ca reclamanta să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, doar o atare despăgubire putând acoperi prejudiciul pe care l-a suportat prin pierderea proprietăţii sale. S-a avut în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, care a stabilit în numeroase cauze că Fondul proprietatea nu funcţionează efectiv şi că, se impune acordarea de despăgubiri efective foştilor proprietari ai imobilelor preluate de Statul Român.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 3.000 lei, formată din onorariile avocatului şi expertului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, prin motivele de apel s-a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat în lipsa unei situaţii juridice clare a imobilului din litigiu, care să evidenţieze faptul că aceste terenuri sunt în proprietatea municipalităţii la acest moment şi că, în raport de dispoziţiile din Legea nr. 247/2005 şi ale OUG nr. 81/2007, unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste obligaţii, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea 10/2001 şi în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată, pârâtul are competenţa numai de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, instituţiei competente, prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 art. 1 alin. (1) titlul VII, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.
Pârâtul arată că nu are obligaţia legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Obligaţia instanţei de judecată de a soluţiona pe fond notificarea, în cazul refuzului unităţii deţinătoare, invocată de reclamanţi, întemeiată în drept pe Decizia XX/19 martie 2007, nu se confundă cu obligaţia instanţei sesizată cu o astfel de cerere de a stabili întinderea despăgubiri lor şi de a le acorda efectiv prin hotărâre. Instanţa nu poate da mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluţionarea notificării şi nu poate ignora dispoziţiile, la fel obligatorii ale Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată ulterior deciziei XX/19 martie 2007, tot în recurs în interesul legii.
Pârâtul a mai arătat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se impune diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată având în vedere obiectul acţiunii, şi care sunt exagerate în raport de contribuţia apărătorului ales şi de cuantumul onorariilor minimale, stabilite prin Decizia nr. 3564/1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.
Intimata - reclamantă I.M.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile apelate.
Prin Decizia nr. 203/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâtului, în sensul obligării acestuia să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii, prin echivalent, în condiţiile stabilite de titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Bucureşti, C.M., sector 2, format din teren de 480 m.p. şi construcţie demolată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Referitor la critica privind omisiunea instanţei de fond de a verifica situaţia juridică a imobilului ce face obiectul notificării formulate de reclamantă, instanţa de apel a constatat că tribunalul a apreciat că terenul şi construcţia pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost expropriate, construcţia fiind demolată iar terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, statuare ce a avut ca temei, înscrisurile care erau de natură a evidenţia situaţia juridică a imobilului în litigiu.
Astfel, din cuprinsul adresei din 13 ianuarie 2002, emisă de SC F. SA, rezultă că imobilul situat în Bucureşti, C.M., compus din teren în suprafaţă de 467 mp, şi construcţie în suprafaţă de 258 mp, a fost expropriat, în vederea demolării, de la foştii proprietari I.A.E. şi V.O.M.
Potrivit adresei nr. 7448/2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Urbanism, rezultă că pe terenul ce face obiectul notificării, sunt edificate reţele edilitare subterane, spaţii verzi, bloc de locuinţe, artere de circulaţie iar potrivit adresei nr. 3015/2002, emisă de DITL sector 2 pentru acest imobil nu există dosar fiscal.
Aceste împrejurări au fost corelate cu constatările expertului evaluator desemnat în cauză, astfel încât, prima instanţă a indicat în mod clar şi detaliat situaţia juridică a imobilului în litigiu prin raportare la probele administrate în cauză.
Înscrisurile depuse în apel au confirmat aceleaşi împrejurări de fapt, respectiv, potrivit adresei din 10 februarie 2011, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Serviciul Cadastru, imobilul ce face obiectul litigiului, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de stat nr. 155/1977, aplicat prin Decizia nr. 1254/1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, Comitetul Executiv, iar din adresa nr. 966617/6884 din 06 ianuarie 2011, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Serviciul Cadastru, rezultă că fostul imobil care avea o suprafaţă de 441 mp., este afectat în prezent în totalitate de: trotuar pietonal şi spaţiu verde, este străbătut de reţele edilitare subterane aferente Şos. M.B., construcţie tip A, bloc 60 B.
Aşadar, la momentul exproprierii, imobilul a fost preluat de către Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, iar în prezent, acesta este afectat unor amenajări de utilitate publică - reţele de circulaţie, spaţii verzi, reţele edilitare subterane, fiind de asemenea ocupat de o construcţie - bloc 60B.
Rezultă că în mod corect s-a apreciat în cauză că, în raport de situaţia juridică a imobilului, preluat de stat de la autorii reclamantei, configurată de probatoriul anterior evaluat, se impunea ca unitatea administrativ teritorială, prin reprezentantul său legal, să procedeze la soluţionarea notificării cu care fusese investită de reclamantă.
Referitor la critica vizând greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 1 din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005 şi OUG nr. 81/2007, instanţa de apel a reţinut că, deşi pârâtul face referire la greşita stabilire, în sarcina sa, a unei obligaţii de plată a despăgubirilor, această susţinere apare ca nefondată prin raportare la măsura concretă dispusă de prima instanţă, prin care pârâtul a fost obligat să propună pentru imobilul ce face obiectul notificării, masuri reparatorii, prin echivalent bănesc.
Referitor la celelalte susţineri care vizează greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale înscrise în art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 1 din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel a constatat că aceste sunt fondate, reţinând că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Instanţa de apel a mai reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Astfel, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretenţiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobilele demolate a căror restituire în natură nu este posibilă, va fi atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent, situaţie în care, ulterior finalizării procedurii administrative, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentaţie va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, problema competenţei instanţelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut şi obiectul recursului în interesul legii, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Or, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, rezultă că dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi.
Rezultă că în cauză, prevederile legale menţionate anterior sunt pe deplin aplicabile, iar despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptăţite se stabilesc şi se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entităţii sesizată cu soluţionarea notificării şi nu de această ultimă entitate.
În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, aşa cum sunt ele cuprinse în Decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanţei de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluţionează cererile pe fond şi în situaţia în care nu s-a pronunţat Comisia Centrală.
Având în vedere limitele impuse prin apelul formulat dar şi faptul că în prima instanţa s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru întreg imobilul situat în Bucureşti, C.M., sector 2, format din teren de 480 m.p. şi construcţie demolată şi faptul că nu este posibilă restituirea în natură a acestuia, aspecte care nu fac obiectul analizei în prezenta cale de atac, nefăcând obiect al criticilor apelantului pârât, critica s-a apreciat a fi întemeiată în limitele anterior precizate.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, deşi corect, prima instanţa a procedat la obligarea pârâtului la a propune pentru reclamantă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, aceasta a făcut o aplicare greşită în cauză a prevederilor legale anterior citate, stabilind cuantumul acestor despăgubiri, în contradictoriu cu pârâtul chemat în judecată, care nu are potrivit legii speciale de reparaţie, obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor şi nici de a le plăti.
Referitor la critica vizând incidenţa în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, pe de o parte, suma efectiv achitată de intimata reclamantă, în prima faza procesuală, cu titlul de onorariu de avocat este în cuantum de 1.500 lei iar pe de altă parte că, munca depusă de avocatul angajat trebuie apreciată din perspectiva întregii activităţii efectiv prestate de acest avocat – care a inclus pe lângă formularea acţiunii civile, procurarea de înscrisuri şi reprezentarea părţii în faţa instanţei de judecată, durata în timp a procedurii desfăşurate în această fază procesuală dar şi finalitatea prestării activităţii de asistenţă juridică, concretizată în soluţia pronunţată de prima instanţă.
Pe de altă parte, nu se poate susţine că obiectul litigiului nu comportă un grad de dificultate ridicat - prin acţiunea introductivă urmărindu-se obţinerea unei hotărâri prin care să se tranşeze însuşi fondul dreptului litigios, ceea ce justifică, din perspectiva reclamantei necesitatea încheierii contractului de asistenţă juridică, plata onorariul negociat şi în consecinţă, suportarea acestuia de către pârât.
Aşa cum a statuat prima instanţă (aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat, nefiind contestate în apel) pârâtul a fost sesizat cu soluţionarea notificării încă din anul 2001, pe care nu a soluţionat-o, culpabil, până la data pronunţării hotărârii apelate, făcând astfel necesar apelul reclamantei la intervenţia instanţei, prin declanşarea acestui litigiu şi implicit la serviciile avocatului angajat, iar pe de altă parte, prin raportare la conţinutul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul respectării dreptului reclamantei de a angaja un apărător, liber ales, care să o reprezinte în cauză şi să îi apere interesele.
Potrivit art. 133 din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi.
În conformitate cu dispoziţiile legale anterior citate, din Statutul profesiei de avocat, în mod corect prima instanţa nu s-a raportat, în analiza cererii contestatorilor de acordare a cheltuielilor de judecată, la cuantumul onorariilor minimale la care se face referire în apel - Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, emisă în anul 1999, câtă vreme, potrivit acestui text de lege, pe deplin aplicabil în cauză, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei este interzisă, onorariul stabilindu-se prin negociere, în raport de criteriile impuse de art. 132 din acelaşi statut.
În acelaşi timp, sumele solicitate de reclamantă în prima fază procesuală, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinesc cerinţele statuate în jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind probate, cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reale, au fost avansate în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea dreptului la apărare al intimatei reclamante, fiind deci necesare şi au un cuantum, pe care îl apreciază ca fiind rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului şi complexitatea concretă a cauzei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta I.M.M., arătând că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora competenţa de stabilire a cuantumului valoric aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin intermediul unui evaluator autorizat desemnat, aceasta fiind soluţia numai în situaţia în care notificarea a fost soluţionată în etapa administrativă, iar nu cea judecătorească.
De altfel, atâta timp cât instanţele de judecată au competenţă în soluţionarea pe fond a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 conform Deciziei nr. 20/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, este firesc să aibă şi posibilitatea ca în urma acestei analize să procedeze şi la administrarea probelor ce pot conduce şi la stabilirea cuantumului acestor măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie nelimitată în această materie de vreo dispoziţie legală.
În susţinerea acestei competenţe a instanţei de judecată, reclamanta a invocat practica C.E.D.O. cu referire expresă la cauza Faimblat împotriva României în care Curtea a constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin intermediul Fondului Proprietatea nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, implicit şi procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Se mai reţine de Curtea Europeană că, deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă urmată dacă este cazul si de procedura contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, în prezent neputându-se asigura într-un termen rezonabil plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Curtea Europeană a mai concluzionat că dreptul de acces la justiţie nu este doar un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include speranţa legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, iar în prezent nu se oferă nicio garanţie părţilor interesate cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (a se vedea cauza Matache şi alţii contra României).
Tot practica C.E.D.O. reţine că în ciuda parcurgerii întregii proceduri administrative şi, după caz, şi contencioase, executarea deciziei administrative sau judiciare se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea stabilind deja în cauzele R.I. împotriva României şi M. impotriva României că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
În aceste condiţii, pe lângă această practică C.E.D.O., trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 46 din Convenţie în sensul că statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii.
În lumina considerentelor expuse, reclamanta a arătat că este întemeiată solicitarea reţinerii valorii constatate prin expertiza tehnica de specialitate, dându-se astfel posibilitatea unei speranţe legitime în obţinerea într-un termen rezonabil a acestor despăgubiri.
În caz contrar, în situaţia în care nu s-ar îmbrăţişa această variantă se ajunge în ipoteza în care, chiar beneficiind de puterea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat calitatea de persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001, totuşi, să dureze cel puţin 2-3 ani până la efectuarea, de către un evaluator numit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a raportului prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor.
Este adevărat că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul român a încercat să reglementeze regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, însă este de menirea magistratului ca, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, să verifice dacă aceste etape prevăzute pot fi efectuate într-un termen rezonabil sau nu oferă nicio garanţie părţii interesate cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII trebuie interpretate numai în sensul în care notificarea ar fi soluţionată pe cale administrativă de către unitatea deţinătoare şi nu atunci când soluţionarea pe fond a acesteia ar fi efectuată de instanţa de judecată.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Recurenta reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată la data de 14 august 2009 pentru a solicita sancţionarea refuzului nejustificat al Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie motivată pentru soluţionarea notificării nr. 2675 din 09 august 2001 adresate în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziţie ce trebuia emisă într-un interval de 60 de zile, în condiţiile art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Cauza raportului juridic dedus judecăţii sau a cererii de chemare în judecată (causa debendi) este dată de textele anterior menţionate, coroborate cu dispoziţiile de drept material din cuprinsul legii reparatorii la a căror aplicare directă este ţinută instanţa, date fiind recursurile în interesul legii pronunţate în materia Legii nr. 10/2001, anume Decizia nr. 9/2006, Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, dar şi Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţate deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a făcut trimitere explicită la acestea şi a pronunţat o soluţie legală, soluţionând pe fond notificarea cu care reclamanta a învestit Primăria Municipiului Bucureşti şi stabilind, în limitele Legii 10/2001, calitatea acesteia de persoană îndreptăţită ca şi tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, anume, despăgubiri ce urmează a fi stabilite şi plătite în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, făcându-se o corectă aplicare a celor statuate prin Decizia nr. 20/2007 şi nr. 52/2007.
Principala critică a recurentei priveşte refuzul instanţei de a stabili şi cuantumul acestor despăgubiri şi, mai mult decât atât, obligarea directă a entităţii notificate la plata acestora, având în vedere cum a fost formulat petitul cererii de chemare în judecată, susţinând că, prin soluţia confirmată în apel, i s-a încălcat dreptul de proprietate, în însăşi substanţa sa, nesocotindu-se, prin urmare, dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Soluţia preconizată de recurentă nu are corespondent în dispoziţiile legii speciale, după cum, la acest moment, aceasta nu a demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de ineficienţa ei, procedură ulterioară celei ce intră în competenţele instanţei civile, potrivit Legii nr. 10/2001, şi a pretinde a priori sancţionarea acesteia pentru ineficienţa sa.
Examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca şi cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a fost stabilită de legiuitor în competenţele instanţei de contencios administrativ, anume, a Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curţii de Apel Bucureşti, dacă reclamantul nu are reşedinţa în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii 247/2005 - art. 19 şi 20).
Solicitarea reclamantei de obligare directă a entităţii învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor legale, cu soluţionarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligaţional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă şi justificarea priorităţii acestei prezumtive construcţii juridice, faţă de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conţine dispoziţii explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentei la stabilirea şi plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acţiunii), astfel cum au fost concepute şi edictate de legiuitor în contextul actului normativ menţionat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.
Înlăturarea unor dispoziţii legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), sens în care sunt şi dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României (sau a priorităţii dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă), după cum, anumite pretenţii concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenţia şi jurisprudenţa creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul naţional (absenţa căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv – art. 13 din Convenţie), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenţiei, solicită antrenarea mecanismului judiciar naţional.
Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor recurentei reclamante: stabilirea şi plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), iar împrejurarea că aceasta invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului său la măsuri reparatorii, sau ineficienţa sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în absenţa iniţierii procedurii în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005, excedează cadrului procesual de faţă, şi, în plus, limitelor competenţei instanţei civile, în contextul Legii nr. 10/2001.
Contrar celor susţinute de recurentă, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificaţie pentru competenţa instanţei civile, atrase în contextul promovării unei contestaţii, fie în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziţie motivată), fie pentru sancţionarea refuzului nejustificat de soluţionare a notificării (ca în speţă), în aplicarea efectelor Decizia nr. 20/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii.
1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură şi celelalte subsidiare şi alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă Decizia sau dispoziţia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară şi
2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind că efectele OUG nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioadă de 2 ani prin OUG nr. 65/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptăţită opta pentru încasarea unei sume în numerar, în această limită.
În sensul acestei interpretări a fost pronunţată şi Decizia nr. 52/2007 de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
Per a contrario, deciziile sau dispoziţiile emise ulterior adoptării Legea nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de faţă, întrucât recurentei reclamante de la momentul pronunţării deciziei recurate în prezenta pricină i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, respectiv, la 24 februarie 2011. Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligaţia unităţii deţinătoare, care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor băneşti, aspect care intra în competenţa instanţei civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei sau deciziei motivate conţinând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanţa însăşi, în cadrul unei acţiuni de sancţionare a refuzului nejustificat de a se emite Decizia sau dispoziţia.
Or, la acest moment, în acord cu cele anterior expuse, şi având în vedere datele speţei, instanţa civilă sancţionează refuzul nejustificat de emitere a dispoziţiei, soluţionând direct pretenţiile formulate prin notificare, astfel că, verifică şi stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită şi identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situaţiei reţinute, ceea ce instanţa de apel a realizat, sens în care s-a dat şi dezlegarea obligatorie prin Decizia nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi.
Totodată, se impune precizarea că anterior pronunţării instanţei de apel, reclamanta nu avea un "bun actual" sau o "valoare patrimonială" (creanţă) în virtutea căreia să fi putut pretinde că are cel puţin "speranţa legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, ci, dimpotrivă, prin soluţia confirmată în apel, recurenta a devenit titularul unei creanţe, deci o "valoare patrimonială" protejată din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel cum noţiunea a fost reconfirmată şi prin Cauza pilot Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 oct. 2010 a Curţii Europene (paragr. 137), cu anumite nuanţări.
Or, existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Pe de altă parte, deşi corecte cele redate de recurentă cu referire la cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Faimblat c. României, în momentul de faţă acestea sunt temporizate de aplicarea procedurii hotărârii pilot prin Hotărârea din Cauza Atanasiu, Curtea hotărând ca „statul pârât să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie (paragrafele 229 - 236 de mai sus). Aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă."
Totodată, Curtea a hotărât „să suspende pentru o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală."
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.M.M. împotriva deciziei nr. 203/ A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 155/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 12/2012. Civil → |
|---|
