ICCJ. Decizia nr. 1160/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1160/2012
Dosar nr. 39598/3/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 39598/3/2009, reclamantul C.V.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul fizic şi moral suferit în timpul încarcerării în perioada 10 iunie 1952 - 24 octombrie 1955.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost încarcerat în perioada menţionată, din care 3 ani la Penitenciarul Jilava, unde a suferit condiţii de detenţie deosebit de grele, iar după liberare, a suferit persecuţii ale regimului comunist.
Prin sentinţa civilă nr. 1041 din 16 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 4.500 euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale către reclamantul C.V.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1241 din 13 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti la 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de redactare, multiplicare şi difuzare de publicaţii interzise, faptă prevăzută de art. 325 C. pen. şi la 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) şi f) C. pen.
Reclamantul a fost arestat la 10 iunie 1952 şi pus în libertate la 24 octombrie 1955 în urma graţierii restului de pedeapsă, în baza Decretului nr. 421/1955.
Tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de care sentinţa penală nr. 1241 din 13 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti reprezintă o condamnare cu caracter politic, deoarece atât condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936 cât şi cea pentru săvârşirea infracţiunii de redactare, multiplicare şi difuzare de publicaţii interzise prevăzută de art. 325 C. pen. sunt calificate în mod expres de lege ca având acest caracter.
În aceste condiţii, tribunalul a constatat şi că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, în prezenţa caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, acesta are dreptul la acordarea de daune morale.
Referitor la cuantumul acestor despăgubiri, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a primit despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării suferite, în baza dispoziţiilor Decretului lege nr. 118/1991, cuantumul acestor despăgubiri fiind în anul 2010 de 674 lei lunar.
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite de reclamanta reprezintă în sine o reparaţie acestui prejudiciu, iar pe de altă parte, a avut în vedere suferinţa şi evidenta perturbare a vieţii de familie a reclamantului, sentimentul de injustiţie şi de umilinţă suferit de acesta, durata acestui sentiment de injustiţie şi frustrare care s-a prelungit cel puţin până la momentul încetării perioadei istorice începute în martie 1945, faptul că reclamantul a mai primit şi mai primeşte în continuare despăgubiri în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, şi, statuând în echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 4.500 de euro pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul C.V.A. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamantul a arătat că se impunea acordarea, cu titlu de daune morale, a unei sume mult mai mari, având în vedere gravitatea suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supus atât în perioada încarcerării, cât şi ulterior, suferinţe pe care le-a expus în mod detaliat în motivele de apel formulate în scris.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că se impune reevaluarea şi reaprecierea cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că finalitatea instituirii acestor norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, astfel că se impune reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.
În şedinţa publică din data de 17 februarie 2010, apelantul pârât Statul Român a invocat, cu caracter de motiv de apel de ordine publică, împrejurarea declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Prin Decizia civilă nr. 60/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de apel a mai reţinut că, drept urmare a trecerii termenului legal prevăzut de textul constituţional, tară ca dispoziţiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă, deoarece textul declarat neconstitutional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil şi dreptul la acţiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamant.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama atât de caracterul devolutiv al apelului cât şi de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate, impunând respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată, situaţie faţă de care nu se mai impune analizarea celorlalte motive de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul C.V.A., invocând următoarele aspecte de nelegalitate:
I. Prin Decizia pronunţată, instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. ce garantează dreptul la un proces echitabil, a cărui componentă o constituie, printre altele, şi principiul egalităţii părţilor în procesul civil, respectiv, prin pronunţarea unor soluţii diferite în situaţii identice se instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă de soluţionare favorabilă a aceloraşi pretenţii.
II. Hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile art. 14 C.E.D.O., în sensul că discriminarea instituită prin constatarea incidenţei în cauză a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel cum prevăd dispoziţiile Convenţiei.
IlI. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 al Protocolului adiţional la Convenţie nr. 12 care prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată pe sex rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Prin neacordarea despăgubirilor solicitate persoanelor interesate care, la data pronunţării deciziilor de neconstituţionalitate, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră cel puţin o hotărâre judecătorească în primă instanţă, cum este şi cazul reclamanţilor din prezenta cauză, s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Intervenţia legiuitorului pe parcursul procesului pentru abrogarea temeiului juridic ce stă la baza declanşării unor litigii în care pârât este statul, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, conduce la încălcarea principiului nediscriminării şi a dreptului la un proces echitabil.
III. Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ce garantează, în esenţă, dreptul de proprietate, aducând atingere noţiunii de „bun" şi a noţiunii de „speranţă legitimă" astfel cum sunt consacrate de jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Reclamantul beneficiază de o hotărâre judecătorească de admitere pronunţată în primă instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta dispoziţiile art. 6 şi 14 C.E.D.O., precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „ bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţă instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. , astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale, respectiv, a Rezoluţiei nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale invocate de către recurentul-reclamant, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V.A. împotriva Deciziei nr. 60/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1182/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1155/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
