ICCJ. Decizia nr. 1188/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1188/2012
Dosar nr.438/1/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată iniţial la Tribunalul Prahova sub nr. 6547/105/2006 contestatoarea P.S.S. a chemat în judecată pe intimata Primăria comunei Poienarii Burchii-prin Primar, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea primarului comuna Poienarii Burchii să emită dispoziţie motivata conf. art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea imobilelor „moara N.B." si „presa de ulei" compuse din construcţii şi terenul aferent situate în comuna Poienarii Burchii sat Poienarii Rali judeţul Prahova, obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere de la data pronunţării sentinţei până la data emiterii dispoziţiei.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că are calitatea de unică moştenitoare a defunctului N.B., căruia i-a fost preluat prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948 de către Statul Roman, imobilul compus din moară şi presa de ulei cât şi terenul aferent acestora, că în anul 2002 după apariţia Legii nr. 10/2001 a notificat Primăria com.Poienarii Burchii prin adresa nr. 392/2002, fără însă ca pârâta să-i dea un răspuns în termen de 60 de zile conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Contestatoarea a mai menţionat că în aceasta situaţie revenit în 2005 cu o nouă solicitare înregistrată sub nr. 102/2005 primind răspunsul prin adresa, intimata refuzând să emită dispoziţie motivată pe considerentul că s-a emis o astfel de dispoziţie în favoarea altui solicitant pentru moara şi terenul aferent care şi-ar fi câştigat în instanţă dreptul său – succesorul lui V.N. ce a avut calitatea de administrator al imobilului la data naţionalizării.
La termenul de judecată din 4 octombrie 2006, contestatoarea a formulat o cerere de precizare a acţiunii, arătând că solicita anularea dispoziţiei nr. 218/2002 emisă de primar şi obligarea acestuia să îi restituie în natura imobilul „moara N.B." şi „presa de ulei" compuse din construcţii şi terenul aferent situate în comuna Poienarii Burchii sat Poienarii Rali jud. Prahova.
A mai arătat contestatoarea că ulterior introducerii acţiunii, prin adresa comunicata la 28 iulie 2006, intimata i-a comunicat dispoziţia primarului nr. 218/2002 arătând totodată ca dispoziţia nr. 585/2002 la care face referire intimata nu reprezintă o comunicare ci o simplă solicitare ce i-a fost adresată în vederea depunerii actelor de proprietate, astfel încât se încadrează în termenul prevăzut de lege pentru formularea contestaţiei.
Intimata Primăria comunei Poienarii Burchii la termenul din 03 ianuarie 2007 a depus întâmpinare invocând excepţia tardivităţii depunerii contestaţiei, arătând că dispoziţia nr. 218/2002 a fost comunicată contestatoarei prin adresa nr. 585/2002, contestaţia fiind formulată cu depăşirea termenului de 30 de zile de la comunicare prevăzut de lege.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 808/2007 a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de intimata şi a respins contestaţia precizată ca tardiv formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, susţinând că în mod greşit a fost respinsă contestaţia ca tardivă, neexistând la dosar probe certe si reale care sa conducă la respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.
Prin Decizia civila nr. 490/2007, a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţata în Dosarul civil nr. 6457/105/2006, s-a admis apelul declarat de contestatoare şi s-a desfiinţat sentinţa sus menţionată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.
Pentru a dispune astfel s-a reţinut că intimata nu a făcut dovada comunicării către contestatoare a acestei dispoziţii prin adresa, act avut în vedere de instanţa de fond, astfel că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
La rejudecarea în fond după casare, cauza a fost reînregistrată sub nr. 133/105/2008, iar prin sentinţa civilă nr. 1784/2008, Tribunalul Prahova a respins contestaţia precizată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că aşa cum rezultă din dispoziţia nr. 72/2001 emisă de Primarul comuna Poienarii Burchi, numitul N.Ş.A. are vocaţie succesorală de pe urma defunctului N.B. aprobându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din construcţie moară şi terenul aferent în suprafaţa de 1066 mp situat în comuna Poienarii Burchi, satul Poienarii Rali, judeţul Prahova, prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, conform art. 9(2) din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 218/2002, contestatoarei S.S.P. i-a fost respinsa cererea de restituire întrucât din actele depuse nu rezulta calitatea de proprietar al morii.
Se mai arata că din contractul de închiriere rezulta că numitul B.N. în calitate de proprietar a închiriat numitului N.I.B., în calitate de chiriaş imobilul sau situat în comuna Poienarii Rali, judeţul Prahova, compus din teren în suprafaţă de 1066 mp împreună cu toate construcţiile existente, termenul închirierii fiind de 15 ani cu începere de la 10 august 1942, până la 1 august 1957.
Se mai menţionează în cuprinsul contractului de închiriere, că proprietarul a exercitat comerţul de moara în imobilul ce s-a închiriat, astfel încât dacă şi chiriaşul doreşte să exercite acelaşi comerţ, proprietarul nu se opune.
Faptul că ulterior, chiriaşul N.B., a arendat moara şi presa de ulei din comuna Poienarii Burchi numitului N.N., în calitate de „proprietar al acestora" nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât aşa cum rezulta din primul contract de închiriere încheiat în anul 1942, proprietarul imobilului compus din teren în suprafaţa de 1066 mp împreuna cu toate construcţiile existente, este B.N., al cărui moştenitor este N.Ş.A.
Astfel că, deşi în toate documentele întocmite la data naţionalizări, apare ca deţinător al morii numitul B.N., nu se poate reţine că respectivul era la data naţionalizării altceva decât chiriaş, neexistând nici un contract care să ateste transferul proprietăţii de la B.N. la B.N.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel P.S.S. pentru următoarele motive:
S-a susţinut că sentinţa Tribunalului Prahova este nelegală şi netemeinică fiind în contradicţie cu probele dosarului.
S-a arătat de apelantă că din actele aflate la dosar, respectiv la filele 9, 10, 11, 27, 28, 29, 45-48, reiese că la data naţionalizării, anul 1948 autorul lor N.B. era proprietarul imobilului, în timp ce numitul V.N. era doar administratorul acestuia.
Mai mult, a mai arătat apelanta că şi din contractul de arendare autentificat sub nr. 37299/1946 de fostul Tribunal Ilfov rezultă că şi la acea dată, anul 1946 proprietarul morii şi al presei de ulei era tot N.B., fapt ce vine să infirme înscrisul depus de pârât, şi anume contractul de închiriere din 15 august 1942 care atestă calităţi inverse.
Precizează apelanta că situaţia juridică invocată de pârât pentru anul 1942 s-a modificat ulterior, pentru că, atât în anul 1946, cât şi la data naţionalizării -11 iunie 1948 – N.B. figura ca proprietar.
O altă critică este că hotărârea instanţei de fond ignoră şi faptul că Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti se pronunţă doar pentru moară şi teren, fără a se pronunţa şi asupra presei de ulei care face obiectul cererii sale.
S-a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii precizate.
Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.
Prin Decizia nr. 286 pronunţată la 16 decembrie 2008 Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul ca nefondat.
Critica apelantei că sentinţa Tribunalului Prahova este în contradictoriu cu probele dosarului, a fost apreciată ca nefondată, întrucât din înscrisul intitulat "Tablou cu întreprinderile naţionalizate conform Legii nr. 119/1948, rezultă într-adevăr că au fost naţionalizate o moară şi o presă de ulei, iar la rubrica fost proprietar apare autorul acesteia N.B., însă acest înscris vine în contradicţie cu înscrisul afla la fila 11, acelaşi dosar intitulat "Tablou pe întreprinderile din judeţ preluate de comune până în ziua de 16 iunie 1948" şi în care se arată că administratorul morii şi al presei de ulei este V.N.
S-a mai reţinut că înscrisul intitulat „Tablou al întreprinderilor naţionalizate" de la fila 10 precum şi înscrisurile de la filele 27, 28, 29, 45-48 vin în contradicţie şi cu menţiunile din contractul de închiriere din 15 august 1942 potrivit căruia B.N., în calitate de proprietar a închiriat autorului apelantei imobilul compus din teren în suprafaţă de 1066 m.p. împreună cu toate construcţiile existente precizându-se că termenul de închiriere este de 15 ani până la 1 august 1957.
Instanţa a apreciat că apelanta-contestatoare nu a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului moară, presei de ulei şi a terenului aferent, mai ales că pentru moară şi terenul aferent s-au acordat măsuri reparatorii prin Dispoziţia nr. 72/2001 emisă de primarul comunei Poenarii Burchii moştenitorului numitului N.B.
De asemenea, instanţa a apreciat că este nefondată şi susţinerea apelantei în sensul că situaţia juridică invocată pentru anul 1942 s-a modificat ulterior, întrucât apelanta nu a făcut dovada transmiterii în proprietate de la N.B. către autorul său a imobilelor solicitate.
S-a mai arătat că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că numai în absenţa unor probe contrare existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, or, în cauza de faţă, proba contrară este tocmai contractul de închiriere din 15 august 1942 potrivit căruia autorul apelantei este doar chiriaşul imobilelor de pe numele căruia s-au naţionalizat imobilele.
Instanţa de apel a reţinut ca nefondată şi ultima critică a apelantei, referitoare la faptul că nu s-a dispus şi asupra restituirii presei de ulei, întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii privesc şi utilajele sau instalaţiile preluate de stat sau alte persoane juridice ori în cauza de faţă s-a constatat că apelanta contestatoare nu are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte restituirea morii şi a terenului, situaţie în care nu are dreptul nici la măsuri reparatorii pentru presa de ulei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta P.S.S., care a susţinut că intimata a respins notificarea motivat de faptul că „din actele doveditoare nu rezultă calitatea de proprietar al autorului", însă această concluzie este eronată, fiind contrazisă de toate înscrisurile aflate la dosar care atestă că N.B. era proprietarul imobilului în litigiu, iar V.N. doar administrator.
În ceea ce priveşte apărarea pârâtei, că imobilul ar fi restituit altor persoane, prin hotărâre judecătorească, recurenta a arătat că Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti nu îi este opozabilă.
Recurenta a mai arătat că susţinerea pârâtei, în sensul că imobilul a fost restituit numitului N.Ş.A., deoarece acesta a formulat primul cerere, este în contradicţie cu prevederile legale, întrucât acestea nu instituie o ordine de preferinţă după un criteriu cronologic.
Prin Decizia nr. 9544 din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiea admis recursul, a casat Decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, reţinând, în esenţă, că instanţa de apel nu a ordonat probele suplimentare pentru deplina lămurire a situaţiei de fapt, făcând o greşită şi incompletă aplicare a prezumţiilor cu privire la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, ca şi la calitatea de proprietar al imobilului la momentul preluării, prezumţii reglementate prin art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a arătat că instanţele anterioare nu au lămurit dacă imobilul solicitat de recurentă este unul şi acelaşi cu imobilul obţinut de N.Ş.A., iar pe această linie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiea dispus ca instanţa de rejudecare să ordone probele, în sensul de a stabili titularul real al dreptului de proprietate, să dispună ataşarea dosarului în care s-a pronunţat Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti şi, eventual, să dispună efectuarea unei expertize topo pentru identificarea imobilului solicitat şi stabilirea eventualei identităţi cu cel restituit moştenitorului lui N.V.
Referitor la presa de ulei, s-a arătat că, atât timp cât aceasta se află într-un raport de accesorietate faţă de principal (moară şi teren) soluţia va fi subordonată celei ce se va pronunţa cu privire la imobil, conform art. 6 alin. (2) din lege.
În ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a imobilelor, formulată de recurentă prin notificare, s-a arătat că urmează a se evalua şi a se pune în discuţia părţilor calitatea procesual pasivă în raportul juridic de restituire, fiind exclusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât aceasta ar echivala cu o dublă restituire pentru unul şi acelaşi imobil, ceea ce nu poate fi permis în economia Legii nr. 10/2001.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 133,8/105/2008.
Pe linia deciziei de casare, Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2010, a încuviinţat proba cu acte, a dispus ataşarea Dosarului nr. 8115/2002 al Curţii de Apel Ploieşti şi a solicitat de la Primăria Poenrii Burchi şi de la Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană evidenţele de rol fiscal referitoare la imobilele „Moara N.B." şi „Presa de ulei", compuse din construcţii şi terenul aferent, situate în comuna Poenarii Burchi, sat Poenarii Rali, judeţ Prahova, începând cu anul 1942 şi până în 1948-anul preluării imobilului de către stat-precum şi extrasele din Registrul Agricol pentru aceeaşi perioadă.
Prin aceeaşi încheiere, s-a încuviinţat efectuarea unei expertize topo, cu următoarele obiective: identificarea imobilului în litigiu şi stabilirea eventualei identităţi cu cel restituit moştenitorului lui B.N. prin Decizia nr. 133 din 25 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, urmând ca expertul să aibă în vedere vecinătăţile din contractul de închiriere din anul 1942; să se stabilească, după verificarea evidenţelor de la primărie, regimul juridic al imobilului, atât anterior preluării lui de către stat (1942-1948), cât şi la data notificării.
În cauză, a fost efectuată expertiza în specialitatea topografie de către ing. S.F. (filele 45-48 dosar apel) instanţa încuviinţând obiecţiunile formulate de către apelanta contestatoare, raportul de expertiză - răspuns la obiecţiuni - fiind depus la data de 18 noiembrie 2010 (fila 63 dosar).
De asemenea, ca răspuns la solicitările instanţei au fost ataşate adresele M.A.I. - Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Prahova, adresele Arhivelor Naţionale-Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale şi adresa Primăriei Comunei Poenarii Burchi.
Prin Decizia nr. 258 din 13 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoarea P.S.S. împotriva sentinţei civile nr. 1784 din 13 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Numai în absenţa unor probe contrarese poate consideracă persoanaindividualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
În speţa de faţă, autorul apelantei-contestatoare, N.B., este trecut în Tabelul cu Întreprinderile Naţionalizate din Judeţul Prahova - mori şi prese- ca proprietar, astfel cum rezultă din copiile acestor tabele, transmise instanţei de către Arhivele Naţionale - Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale - filele 58-59 dosar apel.
Cu toate acestea, din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în realitate, acesta nu avea calitatea de proprietar, fiind făcută dovada contrară, în sensul că proprietar al imobilului aferentmorii în litigiu era B.N., care nu este aceeaşi persoană cu V.N. cel ce figura în Tabelul cu întreprinderile preluate în anul 1948, ca administrator al morii (fila 19 Dosar apel nr. 133/105/2008).
În susţinerea celor arătate mai sus, instanţa de apel constată că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a făcut în favoarea lui B.N., câtă vreme pe numele acestuia a fost eliberată autorizaţia de construcţie nr. 9/1932 privind construirea unei mori din zid în comuna Poenarii Rali (fila 33 Dosar nr. 1543/2002 al Tribunalului Prahova), moară care a fost denumită „Moara sistematică V." astfel cum rezultă din schiţa de plan a clădirii, aflată la fila 10 din dosarul nr. 134/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Conform contractului de închiriere autentificat sub nr. 2880 din 19 august 1942 B.N., în calitate de proprietar, a închiriat pe o perioadă de 15 ani, cu începere de la 1 august 1942 şi până la data de 1 august 1957, lui N.B., în calitate de chiriaş, atât terenul de 1066 mp, cât şi construcţiile situate pe acesta, menţionându-se în antepenultimul alineat al contractului că proprietarul a exercitat comerţul „de moară" în imobilul ce s-a închiriat, arătând că nu are nicio obiecţie dacă şi chiriaşul va dori să exercite aceeaşi activitate.
Ca atare, B.N. nu a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, B.N. având calitatea de chiriaş al acestuia la data preluării, respectiv anul 1948, câtă vreme termenul închirierii nu expirase şi nici nu s-adepus la dosarul cauzei vreun document care să ateste, potrivit legii, transferul dreptului de proprietate al imobilului în patrimoniul chiriaşului N.B..
Faptul că în anul 1946 N.B. a arendat imobilul numitului N.N., conform contractului de arendare nr. 37299 din 30 august 1946 (filele 13-16 Dosar nr. 6457/105/2006 al Tribunalului Prahova), nu îi conferă acestuia dreptul de proprietate asupra imobilului, câtă vreme, în calitate de chiriaş, avea posibilitatea să subînchirieze sau să arendeze imobilul, iar simpla intitulare a sa ca „proprietarul morii sistematice şi presei de ulei din comuna Poenarii Rali", fără a fi dublată de un contract autentificat sau o hotărâre judecătorească care să ateste transferul dreptului de proprietate, nu poate conduce la concluzia că între anii 1942-1946 N.B. devenise proprietarul imobilului în litigiu.
Cert este faptul că, la data preluării de către stat, imobilul în litigiu era încă deţinut, cu titlu de închiriere, de către N.B. şi administrat de către V.N., în acest fel explicându-se menţionarea lui N.B. în tabelul cu întreprinderile naţionalizate în anul 1948.
Faptul că B.N. nu pierduse dreptul de proprietate asupra imobilului rezultă, în mod indirect, şi din Decizia nr. 17 din 10 decembrie 1948 (filele 31-32 din Dosarul nr. 1543/2002 al Tribunalului Prahova) prin care s-a decis a se schimba denumirea morii ce fusese naţionalizată „fosta coproprietate N.B. şi B.N.".
Or, dintre cele două persoane menţionate mai sus, doar B.N. este cel care a produs, în condiţiile legii, dovada dreptului său de proprietate, N.B. fiind cel care avea posesia imobilului la data naţionalizării, în baza contractului de închiriere încheiat în anul 1942.
Toate eforturile instanţei de a afla situaţia juridică a imobilului în litigiu, prin obligarea expertului de a analiza registrele agricole şi actele prezentate de părţi, prin efectuarea demersurilor către arhivele naţionale şi judeţene şi către Primăria comunei Poenarii Burchi, au condus la ideea că transferul dreptului de proprietate de la B.N. nu a avut loc până la data naţionalizării, nefiind prezentat nici un act doveditor în sens contrar, sarcina probei revenindu-i, de altfel, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantei.
Trebuie menţionat, de asemenea, că prin Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti s-a dispus restituirea în natură a imobilului compus din terenul de 1066 mp şi a morii amplasată pe acesta, lui N.Ş.A., în calitate de moştenitor al lui B.N., fostul proprietar al imobilului, şi nu în calitate de moştenitor al lui V.N., persoana care figura ca administrator al morii la data preluării acesteia.
De altfel, trebuie precizat că şi în condiţiile în care B.N. ar fi fost aceeaşi persoană cu V.N., calitatea de proprietar al imobilului nu poate exclude calitatea de administrator al morii, câtă vreme, în exercitarea activităţii de comerţ, chiriaşul avea toate drepturile conferite de lege şi de posesia asupra imobilului, inclusiv să numească un administrator al firmei.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză pe linia deciziei de casare (filele 45-48 şi 63 dosar apel) rezultă, în mod explicit, faptul că imobilul solicitat de contestatoarea P.S.S. este acelaşi cu cel care a fost restituit în natură lui N.Ş.A. prin Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, cele două suprafeţe suprapunându-se în totalitate.
Faţă de considerentele mai sus arătate, observând că, în speţă contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a fost preluat de către stat şi că nici nu i se pot aplica dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că la dosar există dovada contrară, şi anume că imobilul i-a aparţinut unei alte persoane, Curtea de Apel constată că în mod corect a apreciat Tribunalul Prahova faptul că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a se considera că reclamanta este îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială de reparaţie.
Aceste concluzii sunt valabile, atât pentru imobilul „Moară", cât şi pentru „Presa de ulei", câtă vreme dovada proprietăţii imobilului s-a făcut în favoarea lui B.N., iar prin contractul de închiriere încheiat între acesta şi deţinătorul morii, N.B., s-a stipulat, în mod expres, că „orice îmbunătăţiri vor rămâne câştigate terenului la sfârşitul contractului de închiriere, rămânând proprietarului fără nici un fel de despăgubire sau pretenţie din partea chiriaşului".
În condiţiile în care s-a dovedit că, anterior închirierii, B.N. exercitase acelaşi tip de activitate comercială, iar moştenitorul lui N.B. nu a făcut dovada existenţei unui titlu de proprietate asupra presei de ulei, in favoarea autorului său, nu poate fi admisă nici cererea de acordare a măsurilor reparatorii aferente acestui bun.
De altfel, dezlegarea acestei probleme este dată deja, fiind obligatorie pentru instanţa investită cu rejudecarea cauzei, câtă vreme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „atât timp cât presa de ulei se află într-un raport de raport de accesorietate faţă de principal (moară şi teren) soluţia va fi subordonată celei ce se va pronunţa cu privire la imobil, conform art. 6 alin. (2) din lege" (Legea nr. 10/2001).
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta P.S.S. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate.
Probatoriile existente la dosarul cauzei încă din primul ciclu procesual, li s-au adăugat în urma adreselor efectuate în apel, după casare, potrivit indicaţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o serie de alte trei înscrisuri noi, respectiv: două file emanând de la Arhivele Naţionale – sediul central – din care rezultă faptul că, în anul 1948, ca proprietar al morii în litigiu figura numitul N.B.; adresa din 7 decembrie 2010 de la Arhivele Naţionale, din care se dispune ca elemente de interes că, pe numele B.N. s-a găsit doar un fond de comerţ, datat 1931, ce avea un cu totul alt obiect de activitate decât moară şi faptul că, evidenţele privind actele autentificate şi transcrise în perioada 1942 – 1948 sunt incomplete şi deteriorate.
A mai arătat recurenta- reclamantă că, tot pe linia de deciziei de casare s-a efectuat expertiza topo cu supliment la aceasta, de către ing. F.S., care a stabilit faptul că, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu este unul şi acelaşi cu cel care a fost restituit autorului N.Ş.A. prin Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Că, o altă cerinţă expresă a deciziei de casare a fost şi ataşarea dosarului în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, dar din studierea acestuia nu s-a putut demonstra că planul şi autorizaţia de construire din 1932 pentru o moară numită V., ar avea vreo legătură sau ar fi aceeaşi cu moara ce face obiectul acestui litigiu, întrucât niciunul din actele oficiale ale vremii nu foloseşte respectivul nume al morii, neexistând vreun document care să ateste nici măcar transpunerea acestor acte în realitate.
A mai susţinut că, în acest context probatoriu al speţei, rezultă faptul că între imobilul ce face obiectul prezentului litigiu şi cel restituit prin Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti există o identitate, fapt ce conduce la aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, adică autorul recurentei N.B., este persoana indicată drept proprietar al morii.
Recurenta- reclamantă a mai susţinut că, toate cele expuse anterior au fost nesocotite şi interpretate eronat de către instanţa de apel, care nu a făcut altceva decât să interpreteze probatoriilor existente, cât şi cele noi, în sensul de a justifica teza potrivit căreia Tribunalul Prahova a respins acţiunea, având ca argument contractul de închiriere din 1942 şi încercând să justifice faptul că, V.N. apare doar ca administrator al morii, prin aceea că, N.B. ar fi putut numi administrator al morii, chiar pe proprietarul acesteia fără a încerca să găsească o explicaţie a faptului că, dacă autorul lui N.Ş.A. ar fi fost proprietarul morii în anul 1948, nimic nu ar fi împiedicat ca autorităţile vremii să fi consemnat calitatea acestuia în momentul naţionalizării şi nu pe cea a lui N.B.
Legat de acest aspect, recurenta- reclamantă a criticat Decizia, întrucât instanţa de apel nu a dorit să accepte administrarea probei testimoniale cu o martoră sau să încuviinţeze prezentarea unei declaraţii extrajudiciare, mijloace de probă prin care s-ar fi făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Faţă de cele expuse, recurenta- reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe în sensul de a se constata că, se impune onularea dispoziţiei nr. 218/2002 emisă de intimată, restituirea în natură a imobilului moară N.B. şi presa de ulei, precum şi terenul în suprafaţă de 1706 mp, situată în comuna Poenarii Burchii, judeţul Prahova.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.
Reclamanta invocă în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de către instanţa de trimitere, întrucât aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor date prin Decizia civilă nr. 9544 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, respectiv de a completa probatoriul administrat în cauză, pentru identificarea imobilului solicitat în cauză, stabilirea unei eventuale identităţi cu cel restituit moştenitorului lui N.V., de a stabili titularul real al dreptului de proprietate şi efectuarea unei expertize topo.
Or, în raport de îndrumările date prin Decizia de casare, instanţa de rejudecare a încuviinţat proba cu acte, a dispus ataşarea dosarului în care s-a pronunţat Decizia nr. 133/2002 a Curţii de Apel Ploieşti, a solicitat de la Primăria comunei Poenarii Burchii şi de la Arhivele Naţionale evidenţele de rol fiscal aferente imobilelor, „Moara N.B." şi „Presa de Ulei" şi a încuviinţat efectuarea unei expertize topo.
În consecinţă, critica recurentei – reclamante întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi care se referă în concret la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită întrucât acestea au fost analizate, interpretate şi aplicate în cauză, în contextul stabilirii depline şi judicioase a situaţiei de fapt, relevate de probele administrate în cauză.
Sub acest aspect, în mod corect, instanţa de apel, a reţinut că, proprietar al morii în litigiu a fost B.N. care nu este aceeaşi persoană cu V.N., antecesorul recurentei, respectiv cel ce figura administrator al morii.
Probele administrate au scos în evidenţă şi faptul că, pe numele lui B.N. a fost eliberată şi autorizaţia de construcţie nr. 9/1932 privind construirea mori din zid în comuna Poenarii Rali, moară denumită „Moara sistematică V." cum rezultă şi din schiţa de plan de clădiri.
Pe de altă parte, din contractul de închiriere autentificat sub nr. 2880 din 19 august 1942, B.N. în calitate de proprietar a închiriat pe o durată de 15 ani cu începere de la 1 august 1942 şi până la 1 august 1957, numitului N.B., în calitate de chiriaş, atât terenul în suprafaţă de 1066 mp, cât şi construcţiile aflate pe acesta, exercitând comerţul „de moară" în imobilul ce s-a închiriat.
Faptul că în anul 1946, N.B. a arendat imobilul numitului N.N., conform contractului de arendă nr. 37299 din 30 august 1946, nu-i conferă calitatea de proprietar, ştiut fiind că acesta avea posibilitatea de a subînchiria sau arenda imobilul din litigiu.
Recurenta-reclamantă, nu a făcut nicio dovadă că ar fi avut loc un transfer al dreptului de proprietate în persoana antecesorului acesteia pentru a pretinde măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost trecut în mod formal, hotărârea atacată fiind amplu motivată şi bine argumentată, justificând soluţia adoptată.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta P.S.S. împotriva Deciziei civile nr. 258 din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 121/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 117/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
