ICCJ. Decizia nr. 121/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 121/2012
Dosar nr.7619/2/2003
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 29 ianuarie 2003, A.I. şi A.E., au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. A/9520 din 19 noiembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 privind oferta M.A.N. de restituire prin echivalent pentru terenul situat în Municipiul Constanţa.
În fapt, petenţii sau învederat că prin notificarea formulată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 au solicitat M.A.N. restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.149,11mp (prin notificare s-a solicitat suprafaţa de 3.700 mp, însă, M.A.P.N. deţinând doar 3.149,11 mp, şi-au restrâns pretenţia la această suprafaţă).
Suprafaţa de teren revendicată face parte din proprietatea reclamanţilor dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 7 aprilie 1950 şi transcris în registrul de transcripţiuni al grefei Tribunalului Judeţului Constanţa.
Pârâtul M.A.P.N., prin Decizia emisă, a propus două variante de despăgubire, ambele prin echivalent şi anume, acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare, sau acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, oferte respinse de către reclamanţi, care pretind restituirea în natură a terenului.
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 17 martie 2003, pronunţată în dosarul nr. 543/2003, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civila a respins ca tardiv formulată contestaţia, excepţia tardivităţii fiind pusă în discuţia părţilor la cererea pârâtului M.A.N. şi admisă faţă de împrejurarea că Decizia contestată a fost comunicată contestatorilor la data de 25 noiembrie 2002, conform confirmării de primire anexate cauzei, iar contestaţia a fost promovată la 29 ianuarie 2003, deci, cu depăşirea termenului legal de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 10 iunie 2003, au declarat apel motivat apelanţii A.I. şi A.E., greşita respingerea a contestaţiei ca tardiv formulată.
Prin Decizia civilă nr. 1584 din 7 septembrie 2004, pronunţată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii de fond pe care a anulat-o, reţinând cauza pentru evocarea fondului, întrucât din examinarea dispoziţiilor art. 24 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 10/2001, a reieşit că termenul de 30 de zile pentru depunerea contestaţiei se calculează de la data comunicării refuzului acceptării ofertei, iar în cauză contestaţia a fost înregistrată la 29 ianuarie 2003, refuzul ofertei fiind înregistrat la 23 ianuarie 2003, astfel că termenul de 30 de zile a fost respectat.
Analizând contestaţia, în apel, după anularea sentinţei, curtea de apel a constatat următoarele:
În evocarea fondului, s-au administrat în cauză, probe cu înscrisuri şi expertiză judiciară privind identificarea imobilului teren, cât şi a construcţiilor situate pe teren, dacă acestea ocupă „funcţional" terenul în sensul art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi dacă este posibilă restituirea în natură a unei părţi de teren şi varianta optimă de restituire parţială.
Prin Decizia nr. A/9520 din 19 noiembrie 2002, M.A.N., la solicitarea reclamanţilor A.E. şi A.I. formulată prin notificare privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3149,11 mp, situat în Constanţa, a făcut o ofertă de restituire prin echivalent „constând în acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în cadrul procesului de privatizare, sau în acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în valoare de 6.533.899,392 lei la data de 14 iunie 2002.
În art. 2 al deciziei, s-a precizat că restituirea în natură a terenului de 3149,11 mp, astfel cum a fost identificat prin raport de expertiză tehnică judiciară, nu este posibilă, întrucât „terenul este încorporat în curtea Spitalului Militar Constanţa şi este afectat de utilităţi ale acestuia, inclusiv Policlinică şi Secţii Medicale, depozite şi bloc alimentar şi, drept urmare, este necesar M.A.N. în vederea activităţilor de interes public, încadrându-se în prevederile art. 16 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
În aceeaşi dispoziţie, s-a precizat că terenul este inclus în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin HG nr. 1326/2001; ulterior, acest act normativ a fost abrogat prin HG nr. 45/2003, pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, imobilul în litigiu.
La termenul din 13 septembrie 2005, reclamanţii, prin avocat, au solicitat acordarea unui termen pentru ca litigiul să fie soluţionat pe cale amiabilă, cerere menţinută de ambele părţi şi la termenele ulterioare din 25 octombrie 2005, 6 decembrie 2005 şi 7 martie 2006, când, cu acordul părţilor, în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ., cauza a fost suspendată.
Ca dovadă a concilierii părţilor, pentru soluţionarea amiabilă a litigiului s-a depus adresa din 16 noiembrie 2005, emisă de M.A.P.N., potrivit cu care, la data emiterii deciziei contestate, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 a avut în vedere varianta compensării cu un alt bun imobil, măsură reparatorie prevăzută şi anterior apariţiei Legii nr. 247/2005, dar care nu s-a materializat, întrucât pârâtul nu deţine în zonă terenuri disponibile. Cauza a fost repusă pe rol la data de 12 iunie 2007, în condiţiile art. 245 pct. 1 C. proc. civ.
Apelanţii A.I. şi A.E. au depus o precizare a acţiunii privind situaţia terenului revendicat, în sensul că prin Decretul nr. 208/1951 li s-a expropriat suprafaţa de 4.482 mp, iar prin Decretul nr. 225/1956 le-a fost restituită suprafaţa de 782 mp, pe care au vândut-o ulterior; prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, apelanţilor le-a fost restituită suprafaţa de teren de 463 mp, astfel că suprafaţa de teren rămasă nerestituită este de 3.237 mp.
În vederea identificării terenului şi stabilirii vecinătăţilor, s-a efectuat expertiza tehnică topografică de către expert C.N., care a constatat că terenul revendicat este situat în incinta Spitalului Militar pe o suprafaţă de 3.316 mp, vecinătăţile şi lungimile laturilor fiind cele consemnate în planul de identificare a imobilului (anexa 1); s-a constatat că pe teren există 7 corpuri de clădire, astfel cum sunt detaliate în expertiză; acelaşi expert a propus două variante de retrocedare a terenului neocupat funcţional, cu precizările corespunzătoare menţionate la pct. 4 şi 5 din expertiză.
În raportul de expertiză tehnică construcţii efectuat de expert G.C., s-a reţinut că pe terenul în litigiu situat în Constanţa, „au fost identificate 6 construcţii, dintre care 3 au fost edificate în conformitate cu dispoziţiile legale referitoare la autorizarea construcţiilor cu caracter militar, conform susţinerii pârâtului."
S-a precizat, totodată, că pârâtul renunţă la cele două construcţii împrejurare ce nu afectează organizarea şi funcţionarea complexului, construcţiile nefiind „elemente de bază în organizarea spitalului."
Acelaşi expert a concluzionat în sensul că întregul complex dispune de spaţii libere ce pot fi restituite în schimbul suprafeţelor ocupate, fără ca activitatea şi funcţionalitatea spitalului să fie afectate, astfel cum a propus expertul topograf C.N. în variantele raportului său de expertiză; pe de altă parte, reţelele de instalaţii de pe terenul ce urmează a fi atribuit reclamanţilor şi care deservesc spitalul, pot fi deviate.
Instanţa de apel a încuviinţat obiecţiuni ambelor părţi la care cei doi experţi au răspuns.
La data de 3 octombrie 2008 a decedat reclamanta A.E., calitatea procesuală activă fiind transmisă succesorilor acesteia, D.F.M. şi A.V. domiciliat în Statele Unite, calitatea acestora fiind atestată prin certificatul de calitate de moştenitor emis de B.N.P. E.T. Constanţa la data de 10 martie 2009.
Contestaţia formulată de reclamanţi a fost găsită neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut că prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se consacră principiul restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa legii, şi numai în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Imposibilitatea restituirii în natură vizează o multitudine de situaţii, respectiv, şi aceea în care imobilul solicitat este afectat utilităţii publice, iar restituirea parţialăar afecta funcţionalitatea imobilului, în întregul său, ca în speţă, astfel cum rezultă din lotizările propuse de experţi.
Pe de altă parte, în legătură cu imobilul revendicat, s-au emis succesiv, hotărâri de guvern prin care terenul reprezentând curtea Spitalului Militar Constanţa şi afectat de utilităţi ale acestuia - policlinică, secţii medicale, depozite şi bloc alimentar, este inclus în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului.
Curtea de apel a apreciat că, din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată privind restituirea în natură către fostul proprietar a imobilului, având destinaţia prevăzută în Anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 a legii, cu obligaţia menţinerii afectaţiunii sale, pe o perioadă de 5 ani.
În consecinţă, din coroborarea probelor administrate, instanţa de apel a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât ar fi afectată funcţionalitatea imobilului, dată fiind destinaţia sa.
Astfel, din schiţa anexă a expertizei tehnice topografice, a rezultat că nu există teren liber, în sensul art. 10 din lege, întrucât edificarea clădirilor s-a făcut conform necesităţii asigurării funcţionalităţii unităţi spitaliceşti, terenul fiind, aşadar, afectat de servituţi legale.
Or, în această ipoteză, art. 10 alin. (2) prevede imperativ că în această situaţie, persoanele îndreptăţite vor fi despăgubite prin măsuri reparatorii, ce se stabilesc în echivalent.
Variantele de atribuire, propuse de către expertul topograf C.N., au fost contrazise de către pârât, în sensul că devierea reţelelor de utilităţi şi alcătuirea constructivă a pavilionului, cât şi a celorlalte construcţii, nu fac posibilă restituirea în natură.
Instanţa de apel a mai reţinut că din nici o probă administrată nu a rezultat că aceste construcţii nu ar mai fi necesare unităţii deţinătoare, potrivit scopului pentru care au fost edificate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, prevalându-se, prin memorii de recurs separate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au învederat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin sentinţa civilă nr. 156 din 17 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a fost admisă excepţia tardivităţii contestaţiei.
Or, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ. reiese că în apel se impunea soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât pricina a fost soluţionată fără a se intra în cercetarea fondului.
Pe de altă parte, se arată că în mod greşit instanţa de apel a respins probele administrate şi a apreciat că terenul nu se poate restitui în natură.
Astfel, s-a reţinut în cauză că terenul situat în B-dul Mangalia a fost expropriat în baza Decretului nr. 208/1951 care stabilea ca beneficiar M.C.I., ulterior M.A.P.N. potrivit Decretului 11 din 16 ianuarie 1953, acte normative care nu au fost depuse la dosar, ci acestea au fost menţionate de intimatul pârât în cuprinsul unor adrese emise de acesta.
Intimatul pârât M.A.P.N. nu a putut prezenta un titlu pentru deţinerea imobilului, iar împrejurarea acesta apare într-o hotărâre de guvern care menţionează, printre bunurile din domeniul public al statului, şi terenul în cauză, nu aduce consolidarea unui drept de proprietate exercitat, în tot acest interval de timp, fără titlu.
Pe de altă parte, faptul că terenul aparţine domeniului public nu constituie o interdicţie absolută în sensul imposibilităţii restituirii terenului în natură.
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat şi numai în subsidiar pentru cazul în care această măsură nu este posibilă, se acordă despăgubiri.
Decizia emisă de intimat în soluţionarea notificării reclamanţilor nu a respectat dispoziţiile legale, deoarece pârâtul nu a făcut niciodată dovada că nu ar deţine terenuri libere care pot fi acordate.
Instanţa de apel a încuviinţat efectuarea a două expertize prin care să se identifice terenul şi pe baza constatărilor nemijlocite a specialiştilor să rezulte în ce măsură se justifică retrocedarea efectivă în natură a terenului.
În aceste condiţii. Curtea de apel a făcut o apreciere greşită a probelor, considerând în lipsa oricăror dovezi temeinice că nu este posibilă restituirea în natură nici în parte, deşi însuşi intimatul M.A.P.N. a confirmat la dosar apel, prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză că singura posibilitate viabilă de restituire în natură şi cu care a fost de acord este cea evidenţiată de către expert C.N.
Recurenţii susţin că este de remarcat justeţea tehnică a variantei propuse prin raportul de expertiză şi a posibilităţii reale de restituire în natură în două loturi, cu atât mai mult cu cât pe unul dintre loturi se găseşte o construcţie cu învelitoare din azbociment ondulat, material prohibit în prezent din cauza efectului nociv al azbestului asupra sănătăţii, sens în care dispune şi HG nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea poluării mediului cu azbest care reprezintă o transpunere în legislaţia naţională a Directivei C.E.E. nr. 87/217 privind prevenirea şi reducerea poluării mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (J.O.C.E.) nr. L 987.
În mod greşit instanţa de judecată a respins variantele de atribuire propuse de către expertul topograf C.N. pentru simplul motiv că au fost contrazise de pârât, ceea ce nu poate constitui un temei suficient şi pertinent pentru a respinge cererea de restituire în natură şi înlăturarea dreptului reclamanţilor de a beneficia de propriul teren preluat abuziv.
De asemenea, instanţa în mod greşit a apreciat că din nici o probă administrată nu rezultă că respectivele construcţii, aflate pe terenul revendicat, nu ar mai fi necesare unităţii deţinătoare.
Acest punct de vedere este contrar spiritului Legii nr. 10/2001, dându-se prioritate principiului subsidiar de acordare de despăgubiri în detrimentul principiului restituirii în natură şi dreptului persoanei deposedate de a beneficia de proprietatea sa în natură.
Din probele administrate şi cele 4 variante de restituire în natură reiese faptul că s-a ţinut cont de unele construcţii care au caracter funcţional şi care într-adevăr nu se pot restitui: spital-corp, Centrala termică, Baraca metalică, Magazie, acestora fiindu-le afectat în continuare teren suficient pentru desfăşurarea activităţilor specifice.
Recurenţii conchid că, din acest punct de vedere, soluţia instanţei este nemotivată şi contrară concluziilor stabilite prin cele două expertize efectuate în cauză.
Prin motivele sale de recurs, recurenta reclamantă D.F.M. adaugă că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care, ipoteza prevăzută de această normă presupune ca noile construcţii să fi fost autorizate în condiţiile prevăzute de lege.
În aceste circumstanţe, recurenta consideră că în speţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din lege, în sensul că terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate, precum şi construcţii uşoare sau demontabile, se restituie în natură.
Pentru cazul în care instanţa de recurs va considera că nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3), ci ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta solicită a se constata că în mod greşit nu au fost valorificate variantele de restituire propuse de expertul topo în răspunsul la obiecţiuni; totodată, se reia susţinerea potrivit căreia însuşi intimatul a fost de acord cu varianta 2 de restituire, astfel că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală.
Aceeaşi recurentă face trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O., în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei recurate şi, în consecinţă, respingerea recursurilor ca nefondate.
În recurs, s-au administrat probe suplimentare cu privire la destinaţia actuală a imobilului şi la împrejurarea dacă acesta mai este necesar intimatului în desfăşurarea activităţii sale; asemenea înscrisuri au fost depuse cu opisul de la dosar recurs, înscrisuri anexate la dosar recurs.
Totodată, faţă de prima critică susţinută prin motivele de recurs (greşita aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.), Înalta Curte, la termenul din 6 noiembrie 2009 a pus în vedere recurenţilor să precizeze dacă au înţeles să atace cu recurs şi prima decizie pronunţată de instanţa de apel (de anulare a sentinţei tribunalului), respectiv, Decizia civilă nr. 1584 din 7 septembrie 2004).
La termenul de judecată din 12 martie 2010, au precizat că nu au înţeles să recureze şi Decizia anterior menţionată, astfel că, la acelaşi moment, au arătat că renunţă la prima critică formulată prin motivele de recurs.
Recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
Prin notificarea formulată de reclamanţii iniţiali ai pricinii (A.E. şi A.I.) s-a solicitat intimatului restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.149,11 mp, situat în jud. Constanţa, Mun. Constanţa, Bd. Mamaia.
Această notificare a fost soluţionată de intimat prin Decizia nr. 9520 din 19 noiembrie 2002 în sensul propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, titluri de valoare nominală sau acţiuni la societăţile tranzacţionate pe piaţa de capital, având în vedere redactarea legii de la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză.
Instanţa de apel este cea care a evaluat legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, având în vedere că prima instanţă a pronunţat sentinţa pe calea excepţiei tardivităţii, soluţie ce a fost anulată de curtea de apel, cauza fiind reţinută pentru evocarea fondului, în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea sa de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 1584 din 7 septembrie 2004, nerecurată prin prezentul recurs.
Pentru soluţionarea contestaţiei instanţa de apel era ţinută de evaluările presupuse de rezolvarea raportului reparatoriu, în condiţiile Legii nr. 10/2001. Astfel, era necesar a se stabili modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii stipulate de legea specială, după care trebuia a se verifica dacă intimatul a identificat corect tipul de măsuri reparatorii permise de lege în raport de situaţia de fapt a cauzei, cu observarea priorităţii reparaţiei în natură, astfel cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Se constată că prin motivele de recurs formulate, recurenţii pretind că imobilul a fost preluat de stat fără titlu.
Deşi instanţa de apel nu a stabilit în mod clar această circumstanţă de fapt, Înalta Curte constată că nu se verifică cele susţinute de recurenţi, în speţă, fiind vorba despre o preluare abuzivă în sensul art. 2 lit. f) din lege, anume o preluare în baza unui act normativ nepublicat, ceea ce este o ipoteză distinctă de cea prevăzută de art. 2 lit. i), preluare fără titlu valabil, astfel cum au susţinut recurenţii, actul normativ de preluare fiind depus la dosar, contrar celor afirmate de recurenţi.
Astfel, dreptul de proprietate a fost dobândit de autorii recurenţilor prin contractul de vânzare cumpărare din 7 aprilie 1950 transcris în registrul de transcripţiuni al grefei Tribunalului Judeţului Constanţa.
Preluarea terenului în proprietatea statului a operat în baza Decretului nr. 208 din 22 noiembrie 1951 pentru exproprierea unor terenuri necesare M.C.I., în anexa Decretului fiind menţionată o suprafaţă expropriată de 4.482 mp, proprietatea soţilor A. din Constanţa.
Din această suprafaţă, le-a fost restituită proprietarilor prin Decretul nr. 31 din 16 ianuarie 1968 o suprafaţă de 782,60 mp; prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă reclamanţii au mai obţinut restituirea unei suprafeţe de teren de 463 mp.
Obiectul litigiului de faţă îl constituie diferenţa de teren nerestituit şi neretrocedat reclamanţilor, anume, suprafaţa de 3.149,11 mp deţinută de intimatul pricinii, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei contestate.
Ulterior, prin Decretul nr. 11/1953 de modificare a unor dispoziţii ale Decretului nr. 208/1951, s-a prevăzut că terenurile din Constanţa, se expropriază şi se trec în folosinţa M.F.A., iar pe acest teren s-a edificat Spitalul Militar din Constanţa, imobilul fiind, prin urmare, destinat unei cauze de utilitate publică.
În consecinţă, notificarea formulată de reclamanţi trebuia soluţionată în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar nu în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Cererea de acordare a măsurilor reparatorii trebuia evaluată prioritar din perspectiva restituirii în natură, dată fiind prevalenţa măsurilor reparatorii în natură înscrisă ca principiu în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Către o atare finalitate nu se poate tinde decât verificându-se disponibilitatea acestuia la momentul soluţionării raportului de restituire, respectiv, dacă acesta constituie teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, în contextul art. 11.
Raportul de expertiză topo efectuat în cauză a evidenţiat însă că acesta este afectat funcţional lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, ceea ce se circumscrie dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă decât acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil.
Pentru o atare concluzie este util a se observa expertiza topo efectuată în cauză, în special reprezentarea conturului terenului solicitat spre restituire potrivit vechiului său amplasament; variantele de restituire propuse de expert niciuna nu respectă vechiul amplasament, nefiind deci, posibilă acordarea restituirii în natură nici măcar parţial, dată fiind amplasarea şi modalitatea în care sunt plasate pe teren construcţiile ce compun obiectivul Spitalul Militar Constanţa.
Varianta 2 de restituire cu care se presupune că intimatul ar fi fost de acord (cu anumite amendamente), date fiind cele învederate prin obiecţiunile de la dosar apel (care o fac să se regăsească în conţinutul variantei 3, redactată de expert după încuviinţarea obiecţiunilor la raportul de expertiză) nu respectă nici ea vechiul amplasament al terenului, iar recurenţii nu au solicitat şi nici intimatul nu a indicat care este situaţia juridică la zi a terenului limitrof celui care a aparţinut autorilor recurenţilor, teren care, de asemenea, face parte din incinta Spitalului Militar Constanţa.
În plus, Înalta Curte constată că intimatul a susţinut în mod constant că nu deţine teren pentru acordarea unor măsuri reparatorii în compensare (în speţă nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 alin. (5) din lege), întrucât ceea ce s-a propus prin variantele de restituire identificate de expert nu poate fi conceput, din perspectiva legii de reparaţie, decât sub forma unor măsuri reparatorii în compensare, combinate cu restituirea parţială în natură.
Prin urmare, dată fiind incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată a fi nefondate criticile recurenţilor privind incidenţa ipotezei de la art. 10 alin. (2) sau a celei de la art. 10 alin. (3) din actul normativ de referinţă, după cum este lipsită de relevanţă şi constatarea instanţei de apel în sensul apartenenţei terenului la domeniul public al municipiului Constanţei, corect susţinând recurenţii că aceasta nu se constituia într-un impediment la restituire, dacă acesta ar fi fost teren liber în sensul Legii nr. 10/2001.
Nici susţinerile întemeiate pe art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană nu se verifică, întrucât norma europeană nu garantează redobândirea în natură a dreptului confiscat de regimul anterior, statele semnatare ale Convenţiei având o largă marjă de apreciere în reglementarea condiţiilor în care acceptă retrocedarea proprietăţilor preluate de vechiul regim, astfel că, fiecare reclamant este ţinut de îndeplinirea cerinţelor prevăzute de legea naţională pentru a obţine restituirea în natură, de parcurgerea procedurilor interne şi epuizarea căilor de atac.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile promovate de reclamanţii cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii D.F.M. şi A.V., împotriva deciziei nr. 207 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 124/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1188/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
