ICCJ. Decizia nr. 1159/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Acţiune în constatare, obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1159/2012
Dosar nr. 6792/107/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 6792/107/2009, reclamantul C.l. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., să se constate că a suferit o condamnare cu caracter politic; să fie obligat pârâtul la acordarea de daune morale în cuantum de 45.000 euro, pentru suferinţele provocate.
În motivare, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 251 din 20 aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pe care a executat-o integral la locul de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 222/CA/2004 a Tribunalului Alba s-a constatat că a fost condamnat din motive politice, instanţa i-a acordat statutul de deţinut politic iar Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Alba a fost obligată să-i acorde drepturile şi privilegiile prevăzute de Decret-lege nr. 118/1990.
Reclamantul a apreciat că prin sentinţa civilă menţionată s-a recunoscut caracterul politic al condamnării, iar acest aspect nu mai poate fi repus în discuţie, caracter care rezultă şi din faptul că a fost anchetat de organe militare, condamnat de o instanţă militară, fiindu-i încălcat şi dreptul constituţional al libertăţii religioase.
Prin sentinţa civilă nr. 2323 din 6 octombrie 2010 Tribunalul Alba a respins acţiunea reclamantului, reţinând că infracţiunea de neprezentare la încorporare săvârşită pe criterii de apartenenţă religioasă, reclamantul aparţinând cultului „Martorii lui Iehova", era reglementată în titlul X al Codului penal "Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României", cap. 3 "Infracţiuni săvârşite de civili" (art. 354), scopul acestor reglementări nefiind determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, iar în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Prin urmare, condamnarea pentru infracţiunea menţionată anterior nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de norme penale, iar problema libertăţii de conştiinţă şi de religie în legătură cu obligaţia de satisfacere a serviciului militar nu poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece nu are la bază raţionamente ce ţineau de valorile comuniste, ci de organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Decizia de revizuire a D.M.P.S. Alba invocată de reclamant, nu valorează recunoaşterea caracterului politic al condamnării, ci doar calitatea de beneficiar al Decretului nr. 118/1990, iar prin hotărârea judecătorească evocată s-a recunoscut doar faptul că reclamantul este beneficiar al DX 118/1990, fără a fi constatat în mod expres caracterul politic al condamnării acestuia, astfel încât nu se poate invoca faptul că această hotărâre ar avea autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte caracterul condamnări.
Cu privire la caracterul politic al măsurii administrative a urmăririi de către fosta securitate, din raportul întocmit de către fosta Miliţie a judeţului Alba rezultă că motivul pentru care s-a propus urmărirea sa a fost acela că a fost condamnat pentru refuzul de a se încorpora şi că era membru al Martorilor lui Iehova, iar toate notele informative aflate la dosar relevă faptul că era vizată activitatea acestuia în cadrul organizaţiei. Este evident, că această măsură administrativă a fost o consecinţă a condamnării sale, astfel încât nu s-a putut aprecia ca având caracter politic, atâta timp cât, condamnarea care a generat-o a fost apreciată ca neavând caracter politic.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamantul, arătând că instanţa de fond a nesocotit principiul autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa nr. 222/CA/2004 a Tribunalului Alba, prin care s-a acordat statutul de deţinut politic şi s-a stabilit că această condamnare este o condamnare politică.
Prin Decizia civilă nr. 74 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins, ca nefondat apelul, reţinând că, prin Decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că nu există caracter politic în cazul condamnării penale pentru neprezentarea la încorporare, întrucât restrângerea libertăţilor de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru neschimbat şi în perioada postcomunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Instanţa de apel a mai reţinut că hotărârea invocată de către reclamant nu valorează recunoaşterea caracterului politic al condamnării, iar în speţă nu s-a încălcat principiul autorităţii lucrului judecat reglementat de art. 1201 C. civ., întrucât prin sentinţa civilă nr. 222/CA/2004 pronunţată de Tribunalul Alba s-au recunoscut reclamantului drepturile prevăzute de Decret-lege nr. 118/1990, fără a fi constatat caracterul politic al condamnării acestuia.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1380/2010 publicate în M.Of. 761 din 18 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, dispoziţii care prevedeau tocmai despăgubirile pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare sau măsuri administrative cu caracter politic, iar întrucât aceste texte legale şi-au încetat efectele juridice, nu se mai pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul C.I., invocând următoarele aspecte de nelegalitate:
I. În mod greşit instanţa de apel a reţinut inexistenţa autorităţii de lucru judecat privind constatarea caracterului politic al condamnării pentru care se solicită daune morale, întrucât dacă instanţa de judecată n-ar fi ajuns la concluzia că este vorba de o condamnare cu caracter politic nu ar fi acordat reclamantului drepturile întemeiate pe Decret-lege nr. 18/1990.
Faptul că printr-un recurs în interesul legii I.C.C.J. a statuat că o astfel de condamnare nu are caracter politic nu influenţează dreptul câştigat anterior în cadrul unui proces finalizat cu o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Il. În mod greşit instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a deciziilor prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât aceste decizii nu sunt aplicabile decât cauzelor înregistrate după apariţia lor.
A aprecia în sens contrar înseamnă a nesocoti principiul neretroactivităţii legii şi principiul egalităţii în drepturi, întrucât, pe de o parte legea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată este valabilă pe tot parcursul soluţionării cauzei, iar pe de alta parte, prin neacordarea despăgubirilor solicitate se creează o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în raport de şansa pe care au avut-o ca litigiul să fie soluţionat mai repede, respectiv, anterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale.
În acest sens, reclamantul arată că Decizia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 5 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios european în materie.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
În cauză, nu se poate susţine că a fost încălcată autoritatea lucrului judecat a celor statuate anterior în legătură cu calitatea de deţinut politic a reclamantului, apreciată astfel într-un litigiu având ca temei drepturile conferite de Decret-lege nr. 118/1990.
Ulterior pronunţării hotărârii de care se prevalează recurentul, a fost dată Decizia în interesul Legii nr. 32/2009, care, într-o interpretare obligatorie pentru instanţe, a unificat jurisprudenţa, în sensul că infracţiunea de refuz la încorporare pe motiv de conştiinţă religioasă nu reprezintă o infracţiune cu caracter politic.
Ca atare, solicitând în temeiul Legii nr. 221/2009, drepturile unui condamnat politic, reclamantul nu se poate folosi de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterioare, care a statuat astfel, pro tempore, într-un cadru normativ existent la acel moment.
Astfel, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării indiferent de natura regimului politic şi nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistenţă sau de contestare a legitimităţii puterii politice de la un anumit moment.
Obligaţia de satisfacere a serviciului militar subzistă faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, iară nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancţionarea neîndeplinirii acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, regăsindu-se, dealtfel, şi în legislaţia statelor comunitare.
În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în absenţa unui asemenea scop nu se poate vorbi de existenţa unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări cu un asemenea caracter.
În atare situaţie, o astfel de condamnare nu se circumscria, nici anterior pronunţării deciziei prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, celor pentru care acest act normativ prevedea posibilitatea acordării daunelor morale.
Referitor la posibilitatea efectivă a acordării daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, indiferent de natura măsurii abuzive suferite (condamnare penală sau măsură administrativă), aceasta a fost suprimată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) ce constituiau temeiul juridic al despăgubirilor arătate au fost declarate neconforme cu legea fundamentală, fiind, astfel, lipsite de efecte juridice.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 4 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, respectiv, prevalenta reglementărilor internaţionale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituţie, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituţională asupra conformităţii prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituţie, şi nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.l. împotriva Deciziei nr. 74 din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1162/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1158/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
