ICCJ. Decizia nr. 1165/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1165/2012
Dosar nr. 1653/30/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 11 martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta P.E., născută E., a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă constând în deportarea sa în Bărăgan; obligarea la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.
În motivare, reclamanta a arătat că este fiica lui E.A. şi E.P., şi a fost deportată la vârsta de 5 ani împreună cu familia (E.A. - tată, E.P. - mamă, E.I., E.V. şi E.G.) conform Deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Besenova Nouă (actual com. Dudeştii Noi), jud. Timiş, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Dâlga-Nouă.
Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 regimul comunist a dispus ca întreaga familie să fie obligată să părăsească gospodăria cu toate bunurile pe care le aveau. Organele statului i-au obligat să ia doar câteva alimente şi bunuri personale, iar acolo unde li s-a stabilit domiciliul forţat au locuit în bordei de pământ în condiţii extrem de grele şi umilitoare.
Reclamantei i s-au ridicat restricţiile domiciliare ei şi familiei sale prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 în data de 20 decembrie 1955.
Reclamanta P.E. a formulat cerere în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, recunoscându-i-se astfel drepturile legale prin Hotărârea nr. 2891 din 22 noiembrie 1990 şi prin Decizia nr. 1425 din 20 martie 2003 eliberată de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Pârâta Direcţia Generala a Finanţelor Publice Timiş, în calitate de reprezentant legal al pârâtului Statul Român, a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, referitor la acţiunea în pretenţii având ca obiect acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de familia acesteia, precum şi pentru solicitarea ei în nume propriu; admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, raportat la faptul că reclamanta nu a precizat suma care o solicită cu titlu de despăgubiri; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională privind încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
La termenul din 22 iunie 2010, reclamanta a depus precizare de acţiune în sensul că pretenţiile solicitate sunt în cuantum de 475.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1667/PI din 22 iunie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii acţiunii; a respins acţiunea principală formulată de reclamanta P.E. născută E.; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta P.E. a fost deportată în perioada 1951-1955, fiind luată din localitatea de domiciliu şi dusă în Bărăgan.
Din dispoziţiile legii speciale de reparaţie rezultă că legiuitorul a permis şi altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor şi în acelaşi timp, nu a instituit condiţia dovedirii calităţii de moştenitor, cu atât mai puţin pe aceea de unic moştenitor, sau obligaţia de a indica alţi posibili moştenitori.
În atare situaţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât a fost respinsă în baza art. 137 C. proc. civ. şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul constatând că reclamanta nu solicită prin prezenta acţiune despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorii săi.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a rămas iară obiect, întrucât reclamanta a indicat prin precizare de acţiune cuantumul despăgubirilor, motiv pentru care şi ea a fost respinsă.
Din dispoziţiile aceluiaşi text rezultă că legiuitorul a înţeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situaţiile celor două măsuri.
Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite în speţă premisele admiterii acţiunii.
Nu s-a putut susţine în sens contrar faptul că din interpretarea scopului legii care încă din titlu a înţeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter politic, ar rezulta că şi măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie identice din punct de vedere al categoriei lor. Este evident că cele două măsuri sunt diferite ca aplicare, efecte, fiind firesc ca repararea prejudiciilor să nu fie aceeaşi.
De asemenea, textul de lege este extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la metode de interpretare legislativă, sintagma „ în caz de condamnare" din cadrul alineatului întâi litera a din art. 5 neputând fi înlăturată sau considerată o eroare a legiuitorului.
Prin urmare, în baza art. 4, 5 din Legea nr. 221/2009 instanţa a respins acţiunea principală precizată.
Întrucât cererea reconvenţională având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 si OUG nr. 214/1999 are caracter subsidiar, fiind formulată doar pentru cazul admiterii acţiunii principale, faţă de soluţia de mai sus, aceasta a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.E., arătând că fac obiectul Legii nr. 221/2009 nu numai persoanele condamnate politic, prin hotărâri judecătoreşti, ci şi persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic cum este cazul strămutării în alte localităţi în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin Decizia civilă nr. 312/A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul reclamantei reţinând că dreptul acesteia la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit trebuie raportat la conţinutul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi nr. 1358/2010, hotărâri prin care, la momentul soluţionării prezentului apel, izvorul dreptului pretins nu mai există fiind plasat în afara cadrului constituţional.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, al acţiunii introductive, care astfel devine neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta P.E., arătând că în mod greşit instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de prejudiciul creat prin deportarea acesteia în Bărăgan şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie cu referire la noţiunea de „speranţă legitimă".
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. 1.
În jurisprudentă instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamanta.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudentă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudentă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 312/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 117/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1162/2012. Civil → |
|---|
