ICCJ. Decizia nr. 1499/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1499/2012
Dosar nr. 12426/2/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2012
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1646 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi a respins cererea formulată de reclamanta V.A.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul G.V., a obligat pârâtul G.V. să restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, CF sectorul 1, compus din cameră, bucătărie, marchiză cu suprafaţă utilă de 21,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 9,05% şi 28,30 mp teren sub construcţie, a disjuns cererile de chemare în garanţie şi a dispus formarea unui dosar separat cu următoarele părţi: reclamant G.V., pârâţi Primăria Municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Ministerul Economiei şi Finanţelor, chemat în garanţie SC H.N. SA, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. după apariţia Legii nr. 10/2001 cu motivarea că acţiunea introductivă de instanţă nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unităţile deţinătoare pentru a fi incidentă procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Pentru a admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, tribunalul a avut în vedere că obiectul acţiunii în reprezintă revendicarea unui apartament, Municipiul Bucureşti prin Primar General nefiind posesorul acestuia, deoarece acest pârât a vândut imobilul revendicat către defuncta T.N., care a fost moştenită de pârâtul G.V.
Pe fond, Tribunalul a reţinut că prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19704 din 9 iulie 1934 la Tribunal Ilfov, secţia notariat, Ş.I.I. şi Ş.I.M. au dobândit de la B.D. SA, dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor situate în Bucureşti, CF sector 2.
Acest imobil a fost înscris în Cartea funciară a oraşului Bucureşti conform Procesului-verbal nr. 7857/1940 cu teren în suprafaţă de 384 mp şi 2 corpuri de clădire, primul corp având 5 camere şi dependinţe, iar al doilea corp fiind compus din 4 camere şi dependinţe şi subsol cu garaj.
Se observă din certificatul emis de Serviciul Finanţelor Sector 5 că la nivelul anului 1949 Ş.I. figura ca plătitor de impozit pe lângă alte imobile şi pentru imobilul din CF.
Ulterior, imobilul sus-menţionat a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 7569, cu 8 apartamente şi a intrat în proprietatea statului de la fostul proprietar Ş.I., aşa cum rezultă din Adresele nr. 4369 din 26 mai 1992 şi nr. 2750/1997 emise de SC H.N. SA şi din lista anexă la Decretul nr. 92/1950.
Potrivit Certificatului de calitate de moştenitor nr. 590 din 27 iulie 1975 în urma decesului lui Ş.M., decedată la data de 14 decembrie 1974, şi a lui Ş.I., decedat la data de 1 octombrie 1975, a rămas ca moştenitor I.Ş., în calitate de fiu, iar potrivit Certificatului de moştenitor nr. 25 din 18 aprilie 2007 în urma decesului lui I.Ş., decedat la 22 ianuarie 2007, a rămas ca unică moştenitoare reclamanta V. (fostă Ş.) A.M.
Tribunalul a reţinut că autorul reclamantei - I.Ş. - a formulat cerere de restituire a întregului imobil din CF, cererea sa fiind înregistrată la data de 28 martie 1996 cu nr. 205, nefiind soluţionată anterior vânzării apartamentului în litigiu.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 4702 27446 din 3 iulie 1997 Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzătoare, prin mandatara SC H.N. SA, a vândut defunctei T.N., în calitate de cumpărătoare, locuinţa situată în Bucureşti, CF sector 1, în suprafaţă utilă de 21,77 mp.
Prin Certificatul de legatar nr. 116 din 16 august 2000 s-a dovedit că în urma decesului numitei T.N., decedată la data de 29 iulie 2000, a rămas în calitate de legatar universal G.V., căruia i-a revenit întreaga moştenire, inclusiv apartamentul în litigiu.
Tribunalul a reţinut că întrucât atât reclamanta cât şi pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
În acest sens, în primul rând, tribunalul a reţinut că însuşi Decretul nr. 92/1950 în ansamblul său, ca titlu al statului, independent de modul în care i-au fost respectate dispoziţiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs de către reclamantă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar potrivit alin. final al aceluiaşi articol „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
În speţa dedusă judecăţii, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei.
Tribunalul a considerat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituţional în raport de Constituţia din 1948 în vigoare la acea dată.
Potrivit art. 8 din Constituţia în vigoare la acel moment „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială.", iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".
Decretul nr. 92/1950, act normativ de rang inferior Constituţiei, încălca aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetăţenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate şi o anumită profesie şi crea, contrar principiului constituţional prevăzut de art. 17, o diferenţiere între cetăţenii români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetăţeni români.
Decretul nr. 92/1950 este contrar şi Declaraţiei Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară şi care prevedea în art. 17 pct. 1 şi 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, încălca şi dispoziţiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetăţenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Constituţia din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, prevedea în art. 11 că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.
Încălcând toate aceste acte normative menţionate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului.
Cu excepţia exproprierii, în sistemul Codului civil român, legea, privită ca titlu, fiind un mod de dobândire şi nu de pierdere a proprietăţii, are în vedere situaţia în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terţilor, iar nu de patrimoniul terţilor în favoarea sa, întrucât nu se poate dispune de bunurile altuia, dispoziţia fiind un atribuit exclusiv al proprietarului.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condiţiile Decretului nr. 92/1950, nefiind subsumată cerinţelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ., nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
Nevalabilitatea titlului statului rezultă deci în urma aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permite instanţei de judecată verificarea valabilităţii titlului statului după trei criterii, respectiv concordanţa titlului cu Constituţia vremii, cu actele normative interne în vigoare la acea dată şi cu tratatele internaţionale la care România era parte, cu condiţia însă de a nu exista o lege specială de reglementare a situaţiei acestor imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989.
În lipsa acordului său a de a transmite proprietatea, proprietarul este şi rămâne un simplu terţ faţă de titlul statului, putând opune titlul său acestuia spre comparaţie şi spre a se stabili cui aparţine dreptul.
Or, în speţa dedusă judecăţii, titlul autorului reclamantei este anterior, cu dată mai veche (1934) faţă de cel al statului şi oricum titlul statului nu este valid (vezi consideraţiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este cea care îşi justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul şi implicit cu pârâţii.
Tribunalul a apreciat că titlul exhibat de reclamanta este preferabil şi mai bine caracterizat deoarece este mai vechi, dreptul de proprietate este intabulat în Cartea Funciară şi provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul de proprietate al pârâtului provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur şi simplu fără a deţine vreun titlu. Practic, titlul reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâtului provenind de la stat; el nu a existat, deoarece preluarea a fost făcută în fapt, neexistând niciun act normativ care să o fi justificat.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului, în sensul că autoarea sa - T.N. - ce a cumpărat imobilul de la stat a fost cumpărătoare de bună-credinţă, tribunalul a constatat următoarele:
O doctrină unanimă admite că singurele modalităţi care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea şi ocupaţiunea. În lipsa unei asemenea probe, o acţiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor reclamantului şi pârâtului. Dacă atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiţi, urmează a se da eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
Cât timp există şi a existat un sistem de norme care reglementează desfăşurarea raporturilor juridice private, iar buna-credinţă nu este enumerată printre modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate, instanţa a apreciat că atitudinea subiectivă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este irelevantă sub aspectul valabilităţii dreptului intrat în patrimoniu.
Buna-credinţă invocată de pârât nu are relevanţă în acţiunea în revendicare, ci doar în acţiunea în constatarea nulităţii actului juridic, faţă de care se pot invoca dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Acest articol însă nu răstoarnă regulile de soluţionare a acţiunii în revendicare de drept comun, ci se referă la situaţia în care imobilul nu poate face obiect al măsurii reparatorii de restituire în natură al imobilului către fostul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, deschizând calea constatării nulităţii actului juridic sau acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
O eventuală respingere a acţiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001 nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulităţii, deci în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu şi în materia revendicării.
Tribunalul a considerat că, în cazul acţiunii în revendicare, nu prezintă importanţă dacă reclamanta sau autorul său a notificat pe pârât cu privire la intenţia lor de a revendica imobilul. Acest aspect prezintă relevanţă în conturarea bunei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea actului juridic, chestiune de care depinde soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii actului juridic încheiat în aceste condiţii.
Nu are relevanţă, în cadrul acţiunii în revendicare, nici împrejurarea că autorul reclamantei a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001. Notificarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este diferită de acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât prin intermediul Legii nr. 10/2001 se pot acorda măsuri reparatorii numai în echivalent în cazul în care imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului reprezentat de unitatea deţinătoare, pe când prin promovarea unei acţiuni în revendicare se urmăreşte restituirea în natură a imobilului.
De asemenea, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care prevăd posibilitatea acordării foştilor proprietari sau moştenitorilor lor doar a măsurilor reparatorii, întrucât aceste dispoziţii devin incidente numai în măsura în care imobilul a fost înstrăinat către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. În speţa de faţă, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de textul art. 18 lit. c), întrucât imobilul înstrăinat, intrând în patrimoniul statului fără titlu valabil, excede aplicării Legii nr. 112/1995. Art. 1 din actul normativ în discuţie vizează imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speţă. Fiind încălcate dispoziţiile art. 1 din lege, nu ne regăsim în domeniul de aplicare a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanta poate obţine restituirea în natură a imobilului.
În consecinţă, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul, în temeiul art. 480 C. civ., a admis revendicarea.
Această soluţie dă expresie optimă şi principiului echităţii, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de toate constituţiile române ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acţiunii în revendicare formulate de către reclamant, al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unor pârâţi în al căror patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate, iar reclamanta ar fi expusă în aceste condiţii unor sancţiuni injuste şi ireparabile.
Practica CEDO este constantă în a aprecia că vânzarea realizată de stat către chiriaş, chiar dacă acesta este de bună-credinţă, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al acestuia.
În speţa de faţă, vânzarea apartamentului înainte de soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995, coroborată cu lipsa unei despăgubiri la momentul naţionalizării până în prezent, a impus reclamantei sarcina disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În admiterea revendicării, tribunalul a avut în vedere şi hotărârile pronunţate de CEDO în cauzele Păduraru, Străin, Porteanu contra României, în care s-a menţionat că vânzarea de către stat a imobilului către chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995 reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr, 1, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natura a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare-cumpărare. S-a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terţ şi urmare a acestei vânzări cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moştenire, de a consimţi o donaţie sau de a dispune de acesta într-un alt fel, situaţie care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.
Având în vedere că în speţă a fost în stare de judecată numai acţiunea principală, cererile de chemare în garanţie necesitând administrare de probe, tribunalul în baza art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanţie şi formarea unui dosar separat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul G.V. şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, iar prin Decizia civilă nr. 274 din 14 august 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu majoritate de voturi, s-au respins apelurile pentru următoarele considerente:
Referitor la apelul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, s-a avut în vedere faptul că, într-adevăr, principiul contradictorialităţii, care presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, este un principiu general al desfăşurării procesului civil. Astfel, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii apelate: „Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare".
Cu încălcarea acestei dispoziţii legale, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă supusă controlului judiciar, instanţa a omis să pună în discuţie măsura disjungerii care, fiind întemeiată pe o dispoziţie legală, respectiv art. 63 alin. (2) C. proc. civ., se încadrează în noţiunea de „împrejurare de drept" la care face referire textul de lege citat.
Cu toate acestea, maniera în care a procedat instanţa nu este suficientă pentru a conduce la constatarea nulităţii hotărârii, deoarece potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (..) se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor".
Or, în cauză, vătămarea în sens procesual, constând în lipsirea părţii de posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la măsura disjungerii, nu există, pentru că apelantul chemat în garanţie nu a fost prezent la termenul din 4 noiembrie 2008, ceea ce înseamnă că şi în ipoteza în care instanţa ar fi respectat dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în mod obiectiv acesta nu ar fi fost în măsură să îşi expună poziţia de opunere la aplicarea art. 63 alin. (2) C. proc. civ.
Nici cel de-al doilea motiv de apel nu este întemeiat.
Conform art. 63 alin. (2) C. proc. civ.: „Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit".
Întrucât pe cererea de chemare în garanţie nu fuseseră administrate probele necesare în vederea stabilirii valorii ce reprezintă actualizarea preţului achitat de către autoarea pârâtului, în mod corect prima instanţă a apreciat că numai acţiunea principală este în stare de judecată şi că, deci, sunt îndeplinite condiţiile textului de lege citat.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelantul pârât G.V., s-a avut în considerare faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Conform dispoziţiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum şi situaţia în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă şi ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă. De asemenea, o soluţie de respingere a cererii de restituire în natură este susţinută, de data aceasta în unanimitate, şi într-o altă situaţie în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil şi a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, şi în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obţinut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă şi aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
În cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aşa cum s-a arătat anterior, există însă dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului.
Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuşi dreptul de proprietate, norma generală permiţând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoaşterii, numai prin acordarea de despăgubiri, ca urmare a constatării prescrierii dreptului material la acţiune în privinţa cererii reclamantelor de constatare a contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit însă să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc."
Rezolvarea conflictului dintre legea internă (care nu permite nici restituirea bunului în natură proprietarului deposedat în mod abuziv şi nici acordarea unor măsuri reparatorii efective) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în sistemul căreia jurisprudenţa instanţei de contencios european a sancţionat imposibilitatea reclamanţilor de a obţine posesia asupra imobilelor, fără ca acestora să le fie acordată vreo despăgubire pentru această privare) poate avea în prezent în mod logic două soluţii: fie admiterea acţiunilor în revendicare (deci înlăturarea de la aplicare a legii naţionale, relativ la instituirea criteriului de preferabilitate în favoarea pârâţilor), urmând ca pârâţii să fie despăgubiţi pentru privarea de bunurile lor care ar fi astfel produsă, fie respingerea lor, urmând însă ca reclamanţii să primească despăgubiri în bani (ceea ce presupune ignorarea dispoziţiilor interne care reglementează mecanismul de acordare a unor măsuri reparatorii prin acţiuni la fonul Proprietatea).
Potrivit considerentelor din decizia citată anterior, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a optat pentru cea de-a doua soluţie în ipotezele în care pârâţii deţin „bunuri" în sensul Convenţiei şi pentru prima în celelalte cazuri.
Făcând aplicarea acestei reguli în cauza de faţă, se constată că pârâtului G.V., moştenitorul lui T.N., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaşte un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Nu s-ar putea reţine nici că pârâtul ar avea o speranţă legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat dreptul de a obţine restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d), actualmente lit. c) din Legea nr. 10/2001), precum şi în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credinţă (art. 46 alin. (2), în prezent art. 45 alin. (2) din acelaşi act normativ) - unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Din contră, imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat autoarei pârâtului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind incident potrivit art. 1 decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătoarea a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, referitor la prima condiţie, se constată că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituţiei din 1948, art. 8, 10 şi 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecţie specială, cetăţenii Republicii Populare Române erau egali în faţa legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită prin justiţie. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, imobilul care a făcut obiectul naţionalizării a fost preluat fără titlu valabil.
De asemenea, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor chiriaşii titulari de contract cei ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14 - 18 din lege. Astfel, conform art. 14, persoanele îndreptăţite urmau a depune cereri de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale. Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise în termen de 30 de zile Comisiei judeţene (respectiv a Municipiului Bucureşti), care în termen de 60 de zile de la primirea acestor propuneri aveau obligaţia de a emite hotărâri privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18, hotărârile Comisiei judeţene sau a Comisiei Municipiului Bucureşti erau supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate în termen de 30 zile de la comunicare. Din interpretarea sistematică a tuturor dispoziţiilor legale mai sus menţionate se constată că restituirea în natură a unui imobil în condiţiile Legii nr. 112/1995 era hotărâtă de Comisia judeţeană sau a Municipiului Bucureşti, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanţele judecătoreşti care luau decizia finală. Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competenţă şi pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluţii contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriaşului nu putea fi luată de SC H.N. SA, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi instanţelor judecătoreşti. Cererea de restituire a imobilului formulată în temeiul legii trebuia soluţionată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în faţa instanţelor judecătoreşti. Rezultatul final al acestor proceduri administrative şi judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de SC H.N. SA, întrucât în faţa instanţelor judecătoreşti s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluţia finală a litigiului.
Cu atât mai mult, cumpărătoarea nu avea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, oricât de clară ar putea părea dispoziţia legală care reglementa acest domeniu, iar o regulă de minimă diligenţă ar fi impus acesteia o conduită de abţinere până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului pe care intenţiona sa îl dobândească.
Aspectul esenţial în legătură cu această a doua încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995 nu este deci dacă dispoziţiile legale în vigoare la data respectivă recunoşteau lui T.N. dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupau, ci momentul naşterii acestui drept, care este cel la care se stabileşte că imobilul „nu se restituie în natură", competenţa în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse autorităţilor desemnate de lege şi numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităţilor deţinătoare.
Sub cel de-al doilea aspect, se reţine că, din punct de vedere juridic, buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna şi sarcina probei revine aceluia care invocă reaua-credinţă.
Or, la data încheierii de către T.N., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4702/27446 din 3 iulie 1997, se afla în curs de soluţionare Cererea nr. 205 din 28 martie 1996 formulată de către I.Ş., de restituire a imobilului situat în CF.
Cunoscând sau cel puţin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde proprietarul deposedat în mod abuziv al imobilului, cumpărătoarea ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumţia de bună-credinţă. Simplul fapt al contestării calităţii de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua-credinţă. Există rea-credinţă nu numai atunci când părţile cunosc împrejurarea că bunul aparţine unui terţ, ci şi atunci când acceptă această posibilitate.
Mai mult decât atât, T.N. se află în culpă şi referitor la încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1), neputând invoca necunoaşterea legii în temeiul căreia a formulat cererea de cumpărare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, atât pârâtul G.V. cât şi chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Astfel, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, se susţine că disjungerea cerută de chemata în garanţie nu a fost solicitată de părţi ci s-a dispus disjungerea din oficiu fără nicio motivare, cu atât mai mult cu cât nu a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea disjungerii cererilor.
Pârâtul G.V. a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, de faptul că în anul 1997 contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat după ce persoana îndreptăţită optase prin Cererea nr. 205/1996 pentru acordarea de despăgubiri şi înainte de apariţia Legii nr. 213/1998.
În aceeaşi idee se susţine greşita interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în condiţiile în care pentru imobilul din litigiu niciodată nu a fost solicitată constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Recurentul susţine că antecesorul reclamantei a pretins în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, despăgubiri, situaţie în care la momentul vânzării-cumpărării erau îndeplinite dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Acţiunea în revendicare a fost înaintată de reclamantă la 6 septembrie 2007, solicitându-se obligarea părţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din CF, construcţii şi teren de 384 mp.
Antecesorul reclamantei I.Ş. a formulat la 28 martie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul din litigiu, Cerere înregistrată sub nr. 205/1996.
Pentru apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu s-a încheiat la 3 iulie 1997 Contractul de vânzare-cumpărare nr. 470227446 între Primăria municipiului Bucureşti, în calitate de vânzătoare, prin mandatar SC H.N. SA şi numita T.N., în calitate de cumpărătoare.
Aşa cum rezultă din Certificatul de legatar universal nr. 116 din 16 august 2000, pârâtul G.V. are calitatea de moştenitor după T.N. decedată la 29 iulie 2000.
În aceste condiţii, în analiza raportului juridic dintre părţi, şi a comparării titlurilor deţinute de acestea, se impunea examinarea situaţiei legate de faptul că reclamanta a invocat titlul autorilor săi din anul 1934, fără a fi deţinătoarea actuală a unui titlu obţinut prin hotărâre judecătorească sau decizie administrativă.
Astfel, reclamanta nu poate susţine existenţa unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale", valori sau interese patrimoniale sau „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
În principiu nu este suficient ca fostul proprietar sau moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat ci ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce însă nu este îndeplinit în cauză.
Este real că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al neeficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecinţele negative ale atrocităţilor comuniste în perioada regimului politic comunist instituind cerinţe specifice, obligatorii pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubire.
Curtea europeană a stabilit că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă.
Astfel, din perspectiva celor expuse, şi a faptului că reclamanta a formulat direct în instanţă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nici dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile preluate fără titlu valabil, şi că reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească sau un act administrativ care să confirme existenţa unui bun din patrimoniul său, în sensul Convenţiei, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, urmează a se modifica hotărârea instanţei de apel, în sensul admiterii apelului pârâtului şi a se schimba în parte hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
În ce priveşte recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ce vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ. şi respectiv greşita disjungere a cererii de chemare în garanţie, fără nicio motivare, este de reţinut că aceste critici sunt nefondate în condiţiile în care disjungerea s-a dispus în temeiul art. 165 C. proc. civ. motivat de faptul că numai acţiunea principală se afla în stare de judecată, iar pentru cererea de chemare în garanţie era necesară administrarea unor probe.
Este real că potrivit art. 63 C. proc. civ. cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală, numai că alin. (2) al acestui articol vizează disjungerea lor, „când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, situaţie în care instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit".
Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi respins recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 274A din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de recurentul pârât G.V. împotriva aceleiaşi decizii pe care o modifică în parte.
În consecinţă admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva Sentinţei nr. 1646 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.A.M. faţă de acest pârât.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1363/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1661/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
