ICCJ. Decizia nr. 1362/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta U.M. X București a solicitat în contradictoriu cu pârâtul I.N.C.D.F.N. "H.H." obligarea acestuia la plata sumei de 727.622.91 RON, reprezentând penalități de plată cu întârziere pentru serviciile prestate în perioada octombrie 2003 - septembrie 2006.
Prin Sentința comercială nr. 6442/2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, iar prin Decizia comercială 90/2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a anulat Sentința nr. 6442/2008 și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția civilă, cu motivarea că litigiul are o natură civilă și nu comercială.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă a Tribunalului București, iar, la data de 04 iunie 2008, pârâtul a depus o nouă întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru penalitățile aferente facturilor emise în perioada 11 august 2003 - 27 iunie 2004, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată .
Prin Sentința civilă nr. 256 din 25 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, având ca obiect penalitățile aferente facturilor emise în perioada 11 august 2003 - 27 iunie 2004, constatând prescris dreptul material la acțiune, s-a admis în parte cererea și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 141.075,73 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor emise în perioada iulie 2004 - februarie 2006.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul din 12 august 2003, înregistrat la pârâtă sub nr. X/2004, având ca obiect asigurarea contra-cost a pazei militare cu efective de jandarmi a mai multor obiective de interes național aflate în patrimoniul pârâtei.
Potrivit acestui contract, serviciul de pază se execută contra-cost, conform tarifelor în curs stabilite de Ministerul de Interne, iar dacă aceste tarife se modifică, valoarea contractului se actualizează în mod corespunzător.
Potrivit art. 7 alin. (2), pârâtul s-a obligat să vireze în contul reclamantei în termen de 10 zile de la primirea facturii suma datorată pentru luna anterioară, iar potrivit art. 11, în caz de neexecutare sau executare cu întârziere a obligației de plată, de la scadență și până la achitarea integrală a facturii beneficiarul datorează penalități în cuantum de 0,25% pe zi de întârziere.
Totodată la 25 februarie 2004, s-a încheiat un nou contract de prestări servicii între aceleași părți înregistrat la reclamantă sub nr. Y/2004, iar la pârât sub nr. Z/2004.
în raport de această situație, tribunalul a apreciat că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare de către pârâtă, așa cum a fost precizată în cadrul acestui dosar, întrucât potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Totodată potrivit art. 7, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit alin. (3), dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul. Conform art. 12, în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.
Or, în speța dedusă judecății, de la data scadenței facturilor emise în perioada 11 august 2003 - 27 iunie 2004 și până la data formulării prezentei acțiuni, iunie 2007, au trecut mai mult de 3 ani, astfel încât, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a fost împlinit și, ca atare, este prescris dreptul material la acțiune, având ca obiect penalitățile aferente facturilor emise în această perioadă.
Susținerile reclamantei, în sensul că termenul de prescripție este de 5 ani prevăzut de art. 131 din O.G. nr. 92/2003 sunt neîntemeiate, întrucât potrivit acestui text de lege dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.
Totodată, potrivit art. 21 din același act normativ creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
Conform alin. (2) din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale; b) dreptul la perceperea majorărilor de întârziere, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.
Or, în speța dedusă judecății, în nici un caz creanța pe care o are reclamanta împotriva pârâtei nu este o creanță fiscală, în sensul prevăzut de C. proc. fisc., nu are ca obiect impozite, taxe, amenzi, etc. ci este o creanță, care derivă din încheierea unui contract civil de prestări servicii și căruia i se aplică regulile de drept comun în materia prescripției, respectiv dispozițiile Decretului nr. 167/195 8.
Simplul fapt că reclamanta este o instituție publică și că este finanțată de la bugetul de stat nu are nici un fel de legătură cu natura juridică a creanței, ce derivă din contractul de prestări servicii, în sensul că aceasta nu se transformă într-o creanță fiscală, inclusiv în măsura în care veniturile obținute s-ar vărsa integral tot la bugetul de stat.
în ceea ce privește diferența creanței neconstatate ca fiind prescrisă, tribunalul a reținut că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce presupune că părțile nu se pot sustrage de la obligativitatea contractului legal încheiat.
în consecință, atâta timp cât părțile din contractul de prestări servicii au convenit în baza manifestării libere de voință că în caz de neexecutare sau executare cu întârziere a obligației de plată, de la scadență și până la achitarea integrală a facturii beneficiarul datorează penalități în cuantum de 0,25%/zi de întârziere, această manifestare de voință a părților urmează a produce consecințe juridice, în temeiul principiului forței obligatorii a contractului, neputându-se invoca faptul că nu ar exista o cauză a datoriei, sau că respectiva creanță nu ar fi certă, lichidă și exigibilă.
în ceea ce privește cuantumul sumei, tribunalul a avut în vedere facturile depuse la dosarul cauzei, coroborate cu înscrisul intitulat "bază de calcul privind valoarea debitului și a penalităților" cu precizarea că din suma totală de 727.622,91 RON, s-au scăzut penalizările constatate ca prescrise aferente perioadei 05 septembrie 2003 - mai 2004, penalizări în cuantum total de 586.547,18 RON, rămânând un rest de achitat datorat și neprescris de 141.075,73 lei.
împotriva acestei sentințe, au declarat apel, atât reclamanta U.M. X București, cât și pârâtul I.N.C.D.F.N. "H.H.".
Prin Decizia civilă nr. 170 A din 18 februarie 2011 pronunțată de Curtea de București, secția a IV-a civilă, ambele apeluri, au fost respinse ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
1. Apelul declarat de către U.M. X București.
Criticile formulate de către apelant se referă la modul de soluționare al excepției prescripției de către prima instanță.
Apelantul consideră că, în cauză, este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani de zile, deoarece în prezenta cauză este vorba de o creanță fiscală, fiind incidente dispozițiile O.G. nr. 92/2003, critică neîntemeiată.
Creanța pe care o are apelantul-reclamant derivă dintr-un contract de prestări servicii, care a fost calificat ca fiind un contract civil, și izvorăște din serviciile de pază și protecție executate de către U.M.
Natura juridică a acestei creanță este civilă și nu este o creanță fiscală, deoarece nu rezultă din raporturi de drept material fiscal.
Definiția creanței fiscale este stipulată în dispozițiile art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, iar prin creanță fiscală se înțelege drepturile patrimoniale care decurg din perceperea taxelor, impozitelor, majorărilor de întârziere sau a altor sume care fac obiectul creanțelor fiscale principale.
Astfel, s-a reținut că prima instanță a apreciat, în mod corect, că nu este vorba de o creanță fiscală și, în raport de natura juridică a creanței, care este valorificată prin prezenta cerere de chemare în judecată, termenul de prescripție este de 3 ani de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Și cea de-a doua critică referitoare la întreruperea termenul de prescripție, ca urmare a recunoașterii debitului s-a apreciat ca neîntemeiată.
într-adevăr, I.N.C.D.F.N. "H.H." a recunoscut debitul, pe care l-a și achitat, însă nu a recunoscut niciodată penalitățile de întârziere, care formează obiectul prezentului litigiu.
Penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu față de debitul principal și pentru recuperarea acestora, curge un termen de prescripție diferit față de termenul de prescripție aferent debitului principal.
Astfel, prin recunoașterea debitului principal se întrerupe termenul de prescripție aferent numai acestuia, fără a se produce efectul interuptiv al termenului de prescripție pentru penalitățile de întârziere.
Cu privire la factura din 03 martie 2005 în cuantum de 580.641,51 RON, emisă de U.M. X București și primită de I.N.C.D.F.I.N. "H.H.", la 07 martie 2005, instanța de apel, a constatat că aceasta nu a fost acceptată prin semnarea de către un reprezentant legal al apelantului-pârât și că simpla înregistrarea a facturii în registrul de intrări nu echivalează cu recunoașterea penalităților stabilite prin factura comunicată.
Astfel, pe factura depusă la dosarul aflat pe rolul Tribunalului București, secția comercială, nu este aplicată semnătura unui reprezentant al I.N.C.D.F.N. "H.H.".
2. Apelul declarat de către I.N.C.D.F.N. "H.H."a fost considerat neîntemeiat, reținând că în litigiu este vorba de o creanța certă și lichidă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, U.M. X București, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul obligării intimatului I.N.C.D.F.I.N. "H.H." la plata către U.M. X București, a sumei de 586.547,18 RON reprezentând penalități de plată cu întârziere pentru perioada septembrie 2003 - mai 2005.
în dezvoltarea acestora a arătat în primul rând că, U.M. X București fiind instituție finanțată integral din bugetul consolidat al statului are ca obligație vărsarea tuturor sumelor la bugetul de stat, sume ce pot fi încadrate în expresia "alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat" a art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Pe cale de consecință, în cazul de față se face aplicarea prevederilor Legii nr. 500/2002, actualizată privind finanțele publice raportate la O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc. fisc., fapt care instituie ca termen de prescripție perioada de "5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept".
în acest sens, penalitățile aferente perioadei 05.09.2003 - 05.2004, penalizări în cuantum de 586.547,18 RON sunt în termenul legal de prescripție de 5 ani.
în al doilea rând a arătat că, conformitate cu prevederile art. 1865 C. civ. coroborate cu cele ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe "prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția."
Consideră că, prin factura din 03 martie 2005 în cuantum de 580.641,51 RON, emisă de U.M. X București și primită de I.N.C.D.F.I.N. "H.H.", la 07 martie 2005, intimata-pârâtă a recunoscut debitul, deci, pe cale de consecință, prescripția a fost întreruptă, de la data recunoașterii penalităților începând să curgă un nou termen de prescripție.
Factura acceptată face dovada împotriva destinatarului și în favoarea emitentului. Fiind asimilate unor înscrisuri sub semnătură privată, facturile fac dovada până la proba contrară. Emiterea facturilor s-a făcut în baza celor două contracte încheiate anterior acestora, contracte ale căror clauze fundamentale au fost stabilite mai dinainte de părți, factura nefăcând în acest caz decât să-i recunoască existenta.
Factura face dovada în legătură cu existența actului juridic și cu executarea operațiunii care constituie obiectul ei.
Debitorul nu a contestat valoarea penalităților la data primirii facturii sus-menționate și deci penalitățile în cuantum de 586.547.18 RON, aferente perioadei 05.09.2003 - 05.2004 sunt în termenul legal de prescripție de 3 ani.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
în esență, recurenta reclamantă a formulat critici cu privire la greșita respingere a cererii de acordare a penalităților pentru perioada 05.09.2003 - 05.2004, considerând că, în mod greșit dreptul de a le solicita a fost prescris, în cauză fiind vorba de un termen de 5 ani, rezultat din natura fiscală a creanței și nu de 3 ani, rezultat din natura civilă a creanței. De asemenea a considerat greșit și faptul că instanța de apel nu a reținut întreruperea termenului de prescripție ca urmare a acceptării facturii ce cuprindea penalitățile calculate.
Cele două critici sunt nefondate.
Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 creanțele fiscale sunt drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal - și constau în dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului de stat precum și dreptul la perceperea majorărilor de întârziere aferente sumelor datorate la bugetul de stat. Or, raportul juridic în cadrul prezentei cauze este un raport contractual, de tip comercial, și nu o relație contribuabil-stat.
Recurenta-reclamantă a încasat de la pârât, în calitate de beneficiar, contravaloarea unor servicii prestate și nu taxe, impozite sau alte contribuții datorate bugetului de stat. Contractele de prestări servicii între părți, deși încheiate în temeiul obligației prevăzute de lege de asigurare a pazei cu jandarmi pentru obiective speciale, au reflectat acordul de voință al părților, iar întregul conținut al contractelor este cel al unor contracte de prestări servicii tipic comerciale.
în mod corect a reținut instanța de apel excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât, întrucât potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din același decret termenul de prescripție este de 3 ani, susținerile recurentei-reclamante privind termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 131 din O.G. nr. 92/2003 nefiind întemeiate.
Cu privire la cea de-a doua critică.
Natura documentului pe care îl reprezintă factura impune cel puțin două operațiuni: primirea fizica a documentului și acceptarea acestuia la plată. Din aceste două condiții rezultă că nu are relevanță intrarea unui document în registratură, ci confirmarea că acesta este un document cărui să i se dea curs. Regulile financiare privind plata facturilor conțin condiția sine qua non a confirmării de către personalul cu atribuții în acest sens a faptului că există temei pentru ca, respectivele facturi să fie plătite.
Expresia "bun de plată" nu este menționată pe nici una din cele două facturi, iar recurenta- reclamantă nu a făcut dovada că pârâtul a acceptat spre plată aceste facturi.
Prin urmare, existența pe factura din 03 martie 2005 a numărului de înregistrare al I.N.C.D.F.I.N. "H.H.", reprezintă doar dovada intrării documentului respectiv în institut, nefiind echivalentă cu recunoașterea debitului așa cum susține recurenta-reclamantă și deci, pe cale de consecință, prescripția nu a fost întreruptă.
Pentru cele arătate în mod corect a reținut instanța de apel și faptul că, penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu față de debitul principal și că pentru recuperarea acestora, curge un alt termen de prescripție.
Așa fiind, penalitățile în cuantum de 586.547.18 RON, aferente perioadei septembrie 2003 - mai 2004 solicitate de recurenta reclamantă nu puteau fi acordate pentru motivele arătate, iar recursul recurentei - reclamante s-a privit ca nefondat, iar în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1360/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1347/2012. Civil → |
|---|
