ICCJ. Decizia nr. 1339/2012. Civil
| Comentarii |
|
Reclamantul U.G., prin cererea înregistrată la 2 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, obligarea pârâtului să modifice Dispoziția nr. 3534 din 27 mai 2008 referitoare la imobilul situat în Cluj-Napoca, str. M., înscris inițial în CF nr. X nr. top X, în prezent CF nr. Y Cluj-Napoca și CF nr. Z Cluj-Napoca, conform Sentinței civile nr. 1826/2004 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca.
Prin Sentința civilă nr. 512 din 03 iunie 2010, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca prin primar; a fost admisă acțiunea formulată și modificată; a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții P.M. și P.I.; s-a dispus modificarea Dispoziției nr. 3534 din 27 mai 2008 a primarului municipiului Cluj-Napoca, în sensul că s-a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantului a apartamentelor din imobilul situat în Cluj-Napoca str. M., înscrise în CF nr. Z Cluj, cu nr. top A, B, C, D, cu părțile indivize comune înscrise în CF nr. Y Cluj, apartamente care reprezintă echivalentul cotei părți de 1/3 din imobilul cu nr. top E, înscris în CF nr. Y Cluj cu obligarea pârâților să achite reclamantului suma de 6.475 RON, cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâții primarul municipiului Cluj-Napoca și municipiul Cluj-Napoca, prin Decizia nr. 143 din 18 februarie 2011, a respins căile de atac, ca nefondate, precum și cererea de intervenție în interesul apelanților formulată de R.F. pentru motivele ce urmează.
Apelantul a arătat că instanța de fond a individualizat apartamentele care ar putea constitui cota ce i se cuvine reclamantului, ceea ce este o soluție greșită, întrucât, la momentul preluării imobilului în proprietatea Statului Român, nu era sistată starea de indiviziune, cota de 1/4 a antecesorului reclamantului fiind doar o cotă ideală, nedeterminată ca atare. Și prin dispoziție s-a restituit tot o cotă ideală din apartamentele care încă se aflau în proprietatea Statului Român. Așadar, prin hotărârea pronunțată, instanța a dispus o reală sistare de indiviziune asupra imobilului în litigiu.
Curtea a reținut că dreptul reclamantului la obținerea restituirii în natură a apartamentelor corespunzătoare cotei sale părți din imobil a fost reținută cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 200/R/2007 pronunțată în dosar al Curții de Apel Cluj.
Dacă imobilul ar fi rămas în aceeași configurație ca la data preluării de către stat atunci se putea susține că reclamantului să i se fi restituit cota parte la care era îndreptățit, anume 1/3 din actualul nr. top E casa cu 12 apartamente și teren în suprafața de 1.679 mp sau 1/1 din fostul nr. topo. X, casă și teren în suprafață de 645 stj. p.
Dacă s-ar fi procedat în acest fel atunci reclamantul ar fi devenit coproprietar și ar fi putut să solicite partajul iar drept consecință i s-ar fi atribuit în natură la partaj o parte a imobilului corespunzător cotei sale de proprietate.
în cauză însă imobilul a fost dezmembrat iar o parte a apartamentelor au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Invocarea acestei situații de către apelanți este un caz de invocare a propriei culpe, ceea ce nu poate fi admis.
Prin invocarea noii situații, după dezmembrare, apelanții încearcă să obțină mai multe drepturi decât ar fi avut dacă nu ar fi înstrăinat, deoarece pe de o parte au înstrăinat o parte a imobilelor, ca și cum ar fi făcut un partaj în fapt și ar fi luat o parte din imobil în natură, și pe de altă parte vor ca și din imobilul rămas după înstrăinare să i se atribuie aceeași cotă, ca și cum înstrăinarea nu ar fi avut loc și să îl trimită pe reclamant să obțină niște despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despre care este notoriu că sunt iluzorii, singurul perdant fiind astfel reclamantul.
Pe de altă parte același drept apelanții îl refuză reclamantului, anume acela de a beneficia în final în natură de o parte concretă a imobilului ce i se cuvine potrivit cotei sale de proprietate anterior preluării de către stat și anterior dezmembrării și înstrăinării, cât timp cealaltă parte aferentă cotei ce nu o deține reclamantul apelanții au înstrăinat-o deja sau urmează să le rămână lor în proprietate.
Apelanții arată că, având în vedere cele mai sus expuse, reiterează instanței de apel excepția lipsei calității procesuale pasive a primarului municipiului Cluj-Napoca, raportat la petitul mai sus menționat din cuprinsul cererii de chemare în judecată (partaj) și, de asemenea, excepția lipsei competenței Tribunalului Cluj de a soluționa o cerere ce vizează partajul unui imobil, raportat la prevederile art. 1 C. proc. civ.
Curtea a reținut că acțiunea are ca obiect o plângere cu privire la o dispoziție emisă de primar, prin urmare acesta are calitate procesuală pasivă iar mecanismul după care aparent are loc un partaj a fost explicat mai sus, iar potrivit acelei succesiuni de operațiuni apelanții își invocă în acel fel propria lor culpă.
Mai arată apelanții că în cazul în care instanța de apel considera totuși că soluția restituirii în natură către reclamant a unui număr determinat de apartamente din imobil, aparținând Statului Român, a căror cote să însumeze cota ce i se cuvine acestuia, este cea adoptată în cauză, învederează faptul că oricum sentința în cauza este netemeinică întrucât apartamentele restituite, respectiv cotele acestora, depășesc cota cuvenită reclamantului. Astfel, suma cotelor apartamentelor din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. M., raportată la toată suprafața utilă a celor doua corpuri de clădire ce fac obiectul cauzei, este de 368,48 mp (103,86 + 90,13 mp + 23,01 + 151,48 mp), adică 46,37% din imobil, deci mai mare decât cota ce i se cuvine reclamantului, respectiv 1/3 din imobilul înscris sub nr. top E (corespunzător 1/4 din top nedezmembrat - X). Astfel, dacă se identifică cota de 1/3 din suprafața totală a celor două corpuri de clădire, care este de 789,33 mp, conform expertizei întocmită de către M.M. și P.A., (care este cea înscrisă în CF-ul imobilului), rezultă o suprafață de 263,08 mp, existând o diferență ce nu i se cuvine reclamantului.
Curtea a reținut că dacă se acceptă ipoteza restituirii în natură a unei părți din imobil în concret, aferent cotei de proprietate a reclamantului, iar motivele pentru care s-a ajuns la această soluție sunt cele expuse mai sus, atunci restituirea părții din imobil trebuie făcută pentru ca în mod concret partea din imobil ce îi revine să fie efectiv, real, cea aferentă cotei iar nu doar formal.
Prin urmare, a trimite la un calcul al suprafețelor este evident o soluție care nu ține seama de atribuire efectivă a părții din imobil aferentă cotei de proprietate a reclamantului dat fiind că nu reclamantul a partajat imobilul în apartamente de valoare diferită și prin urmare i se cuvine acestuia o parte din imobil care să acopere efectiv și cota sa valorică de proprietate nu doar ca și echivalent al suprafeței, știut fiind că uneori unele părți ale unui imobil nu sunt la fel de valoroase ca și celelalte și prin urmare trebuie ținut seama de această diferență de valoare. Dacă apartamentele ar fi fost egale ca valoare atunci se putea face un astfel de calcul dar în ipoteza avansată de apelanți se ajunge la o situație de inechitate care ar porni de la o dezmembrare creată de apelanți, care și în acest fel își invocă din nou propria lor culpă.
în ceea ce privește cheltuielile de judecată apelanții consideră că, întrucât nu este în culpă procesuală, dispoziția primarului atacată în cauza fiind legală.
Acest motiv de apel nu poate fi primit dat fiind că potrivit celor de mai sus dispoziția emisă de primar a fost modificată, nefiind legală, prin urmare pârâții au fost în culpă procesuală, opunându-se admiterii acțiunii.
O mare parte din motivele invocate de intervenienta R.F. sunt comune cu cele invocate de apelanții în interesul cărora a formulat cererea de intervenție, prin urmare argumentele expuse atunci când au fost tratate acele motive sunt valabile și pentru aceasta.
Mai susține intervenienta că reclamantul a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea cotei de parte din imobil, respectiv cota pe care antecesorul său a deținut-o, nu a solicitat restituirea a unul sau mai multe apartamente.
Curtea a reținut că mai sus s-a arătat că dacă imobilul nu ar fi fost dezmembrat și înstrăinat parțial atunci scopul Legii nr. 10/2001 ar fi fost atins și prin simpla restituire în natură a cotei de parte din imobil așa cum era la data preluării.
Nu reiese exact din cererea de intervenție dacă se pune în discuție îndreptățirea reclamantului la cota de 1/3 din actualul nr. top E casa cu 12 apartamente și teren în suprafața de 1.679 mp dar aceasta corespunde cotei din fostul nr. top X, casă și teren în suprafață de 645 stj. p. având în vedere că prin Sentința civilă nr. 6157/2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca imobilul cu nr. top X a fost dezmembrat în parcela cu nr. top E, casă cu 12 apartamente și teren în suprafață de 1.679 mp fiind transcrisă în CF nr. Z în favoarea Statului Român, parcelele cu nr. top X/2, casă cu teren în suprafață de 630 mp și nr. top F, casă și teren în suprafață de 10 mp fiind transcrise în CF nr. A și CF nr. B în favoarea SC P.V.S.B. SRL.
Partea din imobil ce a fost transcrisă în favoarea SC P.V.S.B. SRL reprezenta cota de parte din imobil prin urmare fiecare dintre cele 3 părți din imobilul rămas reprezintă câte o parte din noul imobil, anume câte 1/3. în termeni matematici, fosta cotă era egală cu cota de 3/12 iar dacă o parte de 3 din întregul de 12 a fost transcrisă în altă carte funciară atunci întregul rămas este 9 și cota devine 3/9 sau 1/3.
Nu se impune sistarea stării de indiviziune conform cotei deținute de reclamant în baza dispoziției emise de primar dat fiind că reclamantul nu este coproprietar și prin urmare nu este în indiviziune.
Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia nr. 221/A din 15 aprilie 2011 a admis cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 143 din 18 februarie 2011, formulată de reclamant și, drept consecință, a obligat pârâții și pe intervenient la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată cu motivarea că prin întâmpinarea formulată în apel, intimatul M.U.G. a solicitat cheltuieli de judecată, al căror cuantum și împrejurarea achitării acestora a dovedit-o prin chitanța depusă la dosar așa încât, cererea a fost admisă.
Pârâții municipiul Cluj-Napoca și primarul municipiului Cluj-Napoca și intervenienta R.F. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 143 din 18 februarie 2011, pârâții declarând recurs și împotriva Deciziei nr. 221 din 15 aprilie 2011.
Pârâții, prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia nr. 143 din 18 februarie 2011 sub aspectul modalității alese să restituie în natură imobilul, deoarece la momentul preluării nu era făcută sistarea stării de indiviziune, cota autorilor reclamantului fiind o cotă ideală, fiind necesară o ieșire din indiviziune ce este de competența Judecătoriei Cluj-Napoca și nu a Tribunalului Cluj.
în subsidiar, se arată că apartamentele restituite în natură depășesc cota cuvenită reclamantului, fiind în suprafață de 1/3 din imobil.
Cu privire la cheltuielile de judecată se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului conform cărora rambursarea cheltuielilor trebuie făcute numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Se apreciază că recurenții nu datorează cheltuieli de judecată întrucât și-au respectat obligația prevăzută de legea specială. în subsidiar solicită diminuarea cuantumului acestora.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de pârâți împotriva Deciziei nr. 221/2011 de completare a dispozitivului Deciziei nr. 143/2011, sunt reiterate considerentele din cuprinsul recursului declarat împotriva Deciziei nr. 143/2011, motiv pentru care cele patru recursuri vor fi analizate împreună, întrucât au critici comune.
Intervenienta R.F., prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. critică decizia sub următoarele aspecte:
Prin notificarea formulată reclamantul nu a solicitat restituirea în natură, ci o cotă din imobil.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată tot pentru cota din imobilul inițial, respectiv cota de 1/3 parte din imobilul modificat, precum și despăgubiri în echivalent pentru cota parte aferentă apartamentelor vândute în condițiile Legii nr. 112/1995.
Precizarea la acțiune, în sensul restituirii în natură, nu coincide cu cererile cuprinse în notificare ceea ce impune respingerea acțiunii deoarece nu este legal să se acorde altceva decât a cerut prin notificare pentru că autorul reclamantului nu a avut în proprietate un număr de apartamente, ci o cotă parte din imobil.
în acest sens, Curtea de Apel Cluj-Napoca, prin Decizia nr. 200/2007, a statuat cu putere de lucru judecat faptul că reclamantul are dreptul la obținerea restituirii în natură a cotei pe care a avut-o antecesorul reclamantului și nu la restituirea în natură a unor apartamente care ar intra în cota respectivă.
Decizia este nelegală și pentru că s-a depășit cota ce trebuia acordată cu 13,04%.
Determinarea suprafeței trebuia să se facă prin raportare la suprafața întregului imobil și nu la valoarea acestuia.
Se mai arată că nu poate fi reținută culpa autorităților la dezmembrarea imobilului ce a permis înstrăinarea unor apartamente față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 care impun autorităților vânzarea apartamentelor către chiriași dacă aceștia optează să le cumpere.
O ultimă critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. întrucât, procedând la împărțeala judiciară a imobilului, instanța competentă să soluționeze cererea era judecătoria și nu tribunalul.
Intervenienta, prin întâmpinarea formulată, solicită admiterea recursurilor declarate de pârâți.
Reclamantul, prin întâmpinarea depusă în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursurilor ca nefondate.
înalta Curte, analizând deciziile prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant privește Dispoziția nr. 3534 din 27 mai 2008 emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca, în sensul de a se dispune restituirea în natură a 1/3 din apartamentele nevândute, conform Sentinței civile nr. 1826/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instituie competența de soluționare a unor atari cereri tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.
Drept urmare, critica referitoare la încălcarea competenței materiale de soluționare a cauzei este fără temei legal.
Instanța, procedând la restituirea în natură a bunului nu a făcut decât să de eficiență principiului prevalentei restituirii bunului în natură a imobilelor, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din legea specială pentru care s-au depus notificări.
Dat fiind prevalența principiului restituirii în natură a bunului, nu se poate susține că instanța a încălcat principiul disponibilității față de împrejurarea că nu s-a solicitat restituirea în natură a apartamentelor.
Din Sentința civilă nr. 1826/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia nr. 192 din 4 aprilie 2007 a Tribunalului Cluj, secția civilă și irevocabilă prin Decizia nr. 2001 din 8 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, coroborată cu Sentința civilă nr. 6157/2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca și raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că fracția de 1/3 din imobilul cu nr. top E, ce reprezintă cota Statului din imobilul inițial, corespunde cotei părți din imobilul cu nr. top X.
Tot din raportul de expertiză tehnică judiciară rezultă că la evaluarea apartamentelor dispuse a fi restituite în natură din lotul de 12 apartamente rămase în proprietatea Statului, în valoarea totală de 1.217.424 euro, s-a avut în vedere și terenul de 1.679 mp.
Cum valoarea apartamentelor restituite în natură este de 397.804 euro, rezultă că ceea ce s-a restituit are valoare inferioară cotei de 1/3 din imobil aparținând reclamantului.
Recurenții susțin depășirea cotei cuvenite prin raportare la suprafața desfășurată a imobilului, omițând că fracția cuvenită trebuie să se refere la valoarea bunului și nu la întinderea metrică a edificiului care are, pe porțiuni, valori diferite funcție de modul în care apartamentele au fost întreținute de chiriași.
De altfel, conform art. 48 din lege, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, obligația despăgubirii revenind persoanei îndreptățite.
Așadar, instanța superioară de fond, validând hotărârea primei instanțe, a aplicat corect legea cu privire la competența materială a instanței, a prevalenței principiului restituirii în natură a bunului, în limitele întinderii dreptului de proprietate a antecesorului reclamantului.
Dat fiind poziția de parte câștigătoare în proces a reclamantului, instanța a aplicat corespunzător dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., simplul fapt al pierderii procesului de către pârâți determinând acordarea cheltuielilor de judecată.
Recurenții pârâți invocă nelegalitatea deciziei și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată de 6.475 RON la fond și 5.889,95 RON în apel prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță se constată că pârâții nu au invocat în etapa devolutivă dimensiunea exagerată a acestora, ci doar faptul că nu sunt în culpă procesuală, nedatorând cheltuieli de judecată.
Drept urmare, critica fiind formulată omisso medio, nu poate fi primită.
Referitor la cheltuielile de judecată acordate în apel, se reține că Decizia Curții Constituționale nr. 401 din 14 iulie 2005 (ale căror considerente se regăsesc și în Decizia nr. 492 din 8 iunie 2006) statuează asupra constituționalității dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, potrivit acestui text de lege, judecătorii au dreptul să micșoreze onorariile avocaților ce urmează a fi suportate de partea căzută în pretenții, ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Or, un onorariu de 5.889,95 RON, la un litigiu cu o valoare de 397.804 euro nu este disproporționat de mare și în condițiile în care avocatul reclamantului și-a îndeplinit obligația de a depune întâmpinare precum și pe cea de a susține oral poziția procesuală a acestuia.
înalta Curte, pentru cele ce preced, a respins recursurile în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1343/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1336/2012. Civil → |
|---|
