ICCJ. Decizia nr. 1347/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2007 reclamantul A.A. a chemat în judecată pe pârâții P.A. și Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca pe baza hotărârii judecătorești ce se va pronunța pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. M.I.R., sector 3 și evacuarea pârâtului P.A.

La data de 26 februarie 2008, reclamantul a formulat cerere de introducere în cauză a numitei P.M.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 809 din 09 iunie 2009, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P.A. și P.M. prin mandatar B.L., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General, a respins cererea față de acest pârâți ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins ca neîntemeiată cererea precizată formulată de A.A.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 177 din 10 martie 2010, a respins calea de atac ca nefondată pentru motivele de mai jos.

în cauză instanța a făcut aplicațiunea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

în această situație nu se poate dispune restituirea în natură a bunului, deoarece în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru ca reclamantul să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta trebuia să apeleze la procedurile administrative prevăzute de acest act normativ, în cadrul cărora putea să dovedească faptul că are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobile preluate în mod abuziv de către Statul Român.

în măsura în care reclamantul nu a apelat la legea specială, nu poate invoca în baza dreptului comun existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, pentru a se prevala de acțiunea în revendicare.

în raport de Decizia nr. 33/2008, menționată anterior, prin dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, înseamnă că atâta timp cât reclamantul nu are un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedură administrativă, nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare în baza dreptului comun.

în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie avută în vedere noțiunea de "bun", așa cum rezultă din considerentele mai multor litigii, respectiv Moșteanu contra României și Constandache contra României. în cauza Moșteanu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Noțiunea de bunuri poate acoperi atât bunuri actuale cât și bunuri patrimonial, inclusiv creanțe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă pot obține utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. în schimb, speranța de a se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție".

în ceea ce privește acțiunea în revendicare, aceasta este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință să-l oblige pe pârâți la restituirea bunului. Așadar, la fel ca în oricare alt proces, reclamantul revendicant, fiind cel care a declanșat procesul, este ținut să dovedească pretenția sa că este proprietarul acelui imobil.

Spre deosebire de cauzele Pușcaș, Butu și Bobulescu, Dragoș, Silimon și Gross, Dumitrescu și cauza Yohanna Huber contra României unde părțile aveau hotărâri judecătorești din care rezulta că naționalizarea imobilelor a fost ilegală, în speță, reclamantul nu poate face dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său prin aceeași modalitate juridică astfel încât acțiunea în revendicare este nefondată.

Atâta timp cât instanța de fond a constatat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată și nu s-a stabilit preluarea abuzivă a imobilului, în raport de dispozițiile legii speciale, nu se poate invoca o privare a reclamantului dreptul său de proprietate și, în consecință, nu se poate solicita restituirea imobilului dacă nu s-a stabilit o încălcare a drepturilor reclamantului.

De altfel, atâta timp cât titlul pârâților este valabil, în cauză devin incidente dispozițiile din Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, ce se referă la situația în care nu se poate aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securități raporturilor juridice, ceea ce este esențial pentru păstrarea ordinii de drept.

împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. solicitând, în esență, admiterea acțiunii în revendicare.

în dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanțele nu au motivat lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București în condițiile în care restul terenului liber de construcții a rămas în proprietatea statului.

De asemenea, se arată că au fost încălcate dispozițiile Protocolului nr. 1 al art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și practica înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost desființat.

Soluționând apelul, Curtea a examinat acțiunea și apelul numai prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001 și cu referire la temeiul de drept indicat, art. 480 C. civ.

Instanțele au omis faptul că titlul de proprietate al recurentului este mai vechi decât cel al pârâților persoane fizice, care au dobândit bunul de la un neproprietar, bun care oricum nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Se mai arată că titlul pârâților nu a fost consolidat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă așa cum pretinde Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul invocă în susținerea pretențiilor sale cauzele Porteanu, Păduraru și Davidescu.

Intimații P.A. și P.M., prin întâmpinarea formulată, solicită respingere recursului ca nefondat.

Judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la solicitarea recurentului, până la soluționarea irevocabilă a dosarului aflat pe rolul Tribunalului București ce are drept obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare al intimaților P., de la 11 ianuarie 2011 până la 30 noiembrie 2011.

în recurs au fost depuse Sentința civilă nr. 10191 din 20 septembrie 2010 a Judecătoriei sectorului 3 București și Decizia nr. H98R din 14 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, referitoare la modul de soluționarea a acțiunii reclamantului formulată împotriva pârâților P. având drept obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 2002, pentru frauda la lege.

înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate în toate etapele procesuale și la temeiurile de drept incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

Dând câștig de cauză pârâților în disputa judiciară dintre reclamant și pârâți, în cadrul acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind întemeiate.

Astfel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării, potrivit art. 3307alin. (4) C. proc. civ., așa încât în mod legal instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite în cuprinsul său pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 33/2008, în urma admiterii recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit următoarele:

"Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

în legătură cu existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale și dreptul comun în materia revendicării, și anume C. civ., în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susține că legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunțat.

S-a mai arătat, în aceeași decizie, că legea specială se referă, printre altele, și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții, expres prevăzute de lege - de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).

De asemenea, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

în ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca și reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

A mai considerat că, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are și el un bun potrivit Convenției, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect.

Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, înalta Curte constată că, în soluționarea prezentei cauze, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale, sens în care instanța de apel a ținut seama, în mod corect, de dispozițiile din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în raport de jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții împotriva României), reclamantul nu are un "bun" în sensul Convenției, de natură să determine îndreptățirea sa la obținerea imobilului în natură de la pârâți, în timp ce aceștia din urmă au un asemenea bun.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza Porteanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 ți 143).

Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, în cazul în care a apelat la dispozițiile acesteia.

Prin urmare, raportat la jurisprudența actuală a Curții Europene, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, potrivit cărora el este titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care îl îndreptățește la restituire.

Reclamantul nefiind titularul unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.

în realitate, doar pârâții au "un bun" în sensul Convenției, raportat la Decizia irevocabilă a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă cu nr. 1198 din 14 octombrie 2011.

Valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților nu mai poate face obiect de cercetare în prezenta cauză, întrucât la aceasta se opune puterea de lucru judecat de care se bucură, ca hotărâre irevocabilă, Decizia civilă nr. 1198/2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

De altfel, chiar și în ipoteza în care litigiul anterior dintre părți nu s-ar fi întemeiat pe aceleași motive de nevalabilitate a contractelor ca cele pe care le invocă recurentul-reclamant în prezenta cauză, acestea tot nu ar mai putea face obiect de cercetare în litigiul pendinte, ele putând fi valorificate numai cu respectarea termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, or acesta a expirat la data de 14 august 2002.

Ca atare, criticile din recurs care tind să demonstreze nevalabilitatea titlurilor pârâților, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a poziției subiective a pârâților la momentul contractării, nu pot fi primite.

Cât timp reclamantul nu a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, pârâții au dobândit speranța conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai puteau fi restituite în natură fostului proprietar.

Această speranță legitimă reprezintă un "bun" în sensul Convenției și, ca atare, pârâții se bucură de protecția și garanțiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenție, instanța de apel pronunțând astfel o soluție legală prin confirmarea sentinței fondului de respingere a acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.

Reclamantul nu are un "bun" în sensul Convenției în legătură cu imobilul privit în materialitatea lui, ci raportat la dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în procedura Legii nr. 10/2001. "Bunul" reclamantului l-ar reprezenta, deci, un drept de creanță privind măsurile reparatorii prin echivalent, obținute în condițiile art. 18 lit. c) din legea specială de reparație, iar nu dreptul de proprietate asupra imobilului.

în consecință, faptul că reclamantul nu a obținut, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea actelor juridice încheiate de pârâți, îi conferă acestuia doar posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul litigios, conform art. 18 lit. c) din aceeași lege, dispoziții legale la care reclamantul nu a înțeles să apeleze.

De altfel, în Decizia Curții de Apel nr. 1198/2011 se arată că titlul statului a fost valabil prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, față de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care au menționat Decretul nr. 111/1951 printre actele normative de preluare valabilă.

Pe lângă considerentele expuse mai sus, trebuie menționat că instanța de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că "speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte, Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin "într-o speranță legitimă" de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul reclamantului pentru considerentele deja arătate.

în consecință, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți nefiind anulate, se consolidează retroactiv, prezumându-se că au fost perfectate cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și le conferă, astfel, pârâților speranța legitimă că vor păstra imobilele dobândite ca atare.

în ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice, în mod corect, instanța de apel l-a avut în vedere în pronunțarea deciziei recurate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului îl constituie acest principiu, care se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, ce ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul.

Referitor la omisiunea instanței superioare de fond de a se pronunța asupra criticii privind calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, înalta Curte reține caracterul real al acesteia.

Cu toate acestea, omisiunea de a analiza acest motiv de apel, nu putea conduce la pronunțarea unei alte soluții decât cea dată în apel, întrucât imobilul a ieșit din patrimoniul administrativ-teritoriale la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Recurentul își întemeiază recursul și pe motivul de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Temeiul de drept indicat este pur formal, întrucât instanța nu a fost învestită cu cercetarea vreunui act juridic în sensul art. 969 C. civ.

în concluzie, pentru toate aceste considerente, înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor incidente din legea specială de reparație, a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței actuale a Curții Europene în aplicarea acestei norme convenționale.

înalta Curte, pentru cele ce preced, a respins recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 1362/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1343/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1347/2012. Civil