ICCJ. Decizia nr. 1661/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1661/2012
Dosar nr. 12631/2/2010
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 6838/3/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta P.M. (născută S.), în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti a solicitat ca instanţa: 1) să se substituie primarului general al Municipiului Bucureşti şi să dispună restituirea în natură a apartamentului situat la etajul 1 al imobilului din Municipiul Bucureşti, str. Scărlăteanu, sectorul 1 şi terenul aferent de 105 mp, sau în cazul în care se va constata că acest lucru nu mai este posibil, imobilul fiind demolat şi imposibil de restituit în natură, să propună acordarea unor despăgubiri de către A.N.R.P. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor) în subsidiar, în cazul în care se va respinge prima cerere, reclamanta a solicitat să fie obligat primarul general al Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să o propună pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind imobilul în litigiu imposibil de restituit în natură.
Prin Sentinţa civilă nr. 900 din 13 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea reclamantei, considerând în esenţă, că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, imobilele donate statului prin donaţie încheiată în formă autentică, sunt considerate ca fiind preluate abuziv, doar dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 66 din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin decizia nr. 7825 din 30 septembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6838/3/2008, a fost casată decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 900 din 13 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Instanţa supremă a reţinut că numai oferta de donaţie din 13 mai 1975 făcută de P.M. (născută S.), a îmbrăcat forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., nu şi actul de acceptare a donaţiei, situaţie în care s-a apreciat că donaţia nu a îmbrăcat forma autentică cerută de lege, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, că reclamanta a făcut dovada proprietăţii sale anterioare şi a faptului că este o persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de lege, urmând ca instanţa de rejudecare să soluţioneze cererea acesteia pe fond.
Prin sentinţa civilă nr. 612 din 06 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta Pală Margareta, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, a obligat pe primarul general al Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să o propună acordarea unor despăgubiri în echivalent pentru apartamentul situat la etajul 1 al imobilului din Municipiul Bucureşti, str. Scărlăteanu, sectorul 1 şi terenul aferent de 105 mp, imobil demolat şi imposibil de restituit în natură, a obligat pe primarul general al Municipiului Bucureşti să înainteze dispoziţia, sentinţa şi documentaţia aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor şi a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel Municipiul Bucureşti prin primarul general, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 250/ A din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii în echivalent. într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia dată în soluţionarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deţinătoare a refuzat nejustificat, să soluţioneze notificarea, instanţa este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speţă.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut că intimata - reclamantă are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent şi a obligat apelanta la emiterea unei dispoziţii în acest sens. Este evident că, la emiterea dispoziţiei apelanta trebuie să respecte dispoziţiile Legii 247/2005, tribunalul nedispunând în sens contrar prin decizia apelată.
Pe de altă parte, dispoziţia instanţei privind obligarea apelantei la înaintarea dispoziţiei, sentinţei şi a documentaţiei aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor nu poate fi interpretată în sensul omiterii avizului de legalitate al prefectului, mai ales în cazul în care un asemenea aviz este prevăzut în lege, iar tribunalul a dispus înaintarea întregii documentaţii, astfel cum este reglementată de lege.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, solicitând modificarea deciziei atacate, schimbarea sentinţei instanţei de fond şi respingerea acţiunii. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, că în cauză nu a fost dovedit un refuz nejustificat al Municipiului Bucureşti de a soluţiona notificarea reclamantei P.M., deoarece această notificare îşi urmează cursul firesc, fiind în curs de soluţionare.
Chiar dacă s-ar reţine un asemenea refuz, soluţia de obligare a pârâtului la înaintarea dispoziţiei, sentinţei şi documentaţiei aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor este în totală contradicţie cu dispoziţiile Titlului VII, capitolul V, art. 16 din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât avizul de legalitate al prefectului este obligatoriu să fie dat anterior trimiterii dosarului către Comisie.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, trebuie observat că notificarea a fost trimisă, potrivit menţiunilor executorului judecătoresc, la 10 iulie 2001 (fila 26 dosar fond) şi că nici până la data introducerii acţiunii (18 februarie 2008) şi nici în cursul procesului pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de soluţionare a notificării, depăşind cu mult termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, dar şi orice termen rezonabil de soluţionare a unei cereri.
În aceste condiţii, devin pe deplin aplicabile dispoziţiile Deciziei XX/2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit căreia instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Aceasta deoarece lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente. Dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede în art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest context, susţinerea recurentului pârât potrivit căreia notificarea reclamantei se află într-o procedură administrativă de soluţionare ce îşi urmează cursul firesc, susţinere făcută la 10 ani după depunerea cererii şi la mai bine de trei ani după acţionarea în judecată, nu se poate circumscrie în niciun fel noţiunii de termen rezonabil, nici din perspectiva legislaţiei naţionale, dar nici din perspectivă convenţională.
Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din capitolul 5 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, obligaţia trimiterii deciziei/ dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării, însoţită de întreaga documentaţie către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor nu poate fi interpretată în sensul eludării avizului de legalitate al prefectului, pentru că nimic nu împiedică recurentul-pârât să emită o dispoziţie legală şi să solicite şi acest aviz.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 250/ A din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1499/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4295/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
