ICCJ. Decizia nr. 1438/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1438/2012
Dosar nr.2804/83/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta R.L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 430.000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că tatăl său, defunctul G.V., decedat la data de 12 septembrie 1992, a fost deportat în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, în perioada 04 ianuarie 1945-18 octombrie 1949.
Prin sentinţa civilă nr. 1983/ D din 7 octombrie 2010 Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea reclamantei R.L.M.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în speţă, nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic, iar măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
Tribunalul a mai reţinut că măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi ale statului român, ci de forţele sovietice de ocupaţie, la 13 ianuarie 1945 guvernul R. înaintând chiar o notă de protest vicepreşedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, că măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009 şi că fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 80/ A din 23 martie 2011 a admis apelul declarat de reclamantă şi a modificat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta R.L.M., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P.
A fost constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării pe teritoriul fostei U.R.S.S. dispuse faţă de antecesorul reclamantei, defunctul G.V., în perioada 04 ianuarie 1945-18 octombrie 1949 şi a fost obligat pârâtul la 57.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens s-a avut în vedere şi trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
S-a mai reţinut că, faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945, nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
De asemenea, s-a arătat că răspunderea statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Totodată, instanţa de apel a arătat că este adevărat faptul că, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei C.E.D.O. din ultimii ani reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei instanţa de apel a observat că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Or, cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, s-a reţinut că în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
S-a mai reţinut că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a apreciat că suma ce i se cuvine reclamantei cu titlu de despăgubiri este aceea de 57.000 lei, luând în considerare în acest sens şi practica constantă a Curţii de Apel Oradea, care în cazuri similare a acordat câte 1.000 lei pentru fiecare lună vizată de măsura administrativă, această sumă fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantei.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
I. Recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
În mod nelegal, curtea de apel a reţinut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
Analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S. nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nici o relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi, implicit, legalizat sub forma prestaţiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ci dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv OG nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
S-a mai susţinut că, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 57.000 lei, este exagerat de mare raportat la practica Î.C.C.J. şi C.E.D.O. în materie şi constituie o îmbogăţire fără just temei.
Pe de altă parte, s-a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie şi se aplică şi cauzelor în curs de judecată nesoluţionate definitiv la data publicării ei, deci şi cauzei de faţă.
În consecinţă, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, în principal, respingerea acţiunii reclamantei iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale.
II. Recurentul-pârât Statul Român a criticat hotărârea curţii de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum şi sub aspectul efectelor, în cauză, ale deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile din recursul Parchetului referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar putea pune problema în ce măsură, faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă şi, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporţionalităţii şi echităţii.
Aşa cum susţine şi recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii lui ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia tatălui reclamantei nu se circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată faţă de tatăl reclamantei în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către recurent.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei, până la 18 octombrie 1949, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din OUG nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Tatăl reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c^1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Situaţia tatălui reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece tatăl reclamantei a fost pur şi simplu deportat fără voinţa lui în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
În concluzie, urmează a se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale susmenţionate, atunci când a reţinut că măsura deportării luată faţă de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Sunt, aşadar, întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia recursul Parchetului se impune a fi admis şi pe cale de consecinţă va fi admis şi recursul pârâtului Statul Român, urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se dispună modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond.
Criticile referitoare la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă şi la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reţinerii incidenţei în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică soluţia de respingere a acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 80/ A din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta R.L.M. împotriva sentinţei nr. 1983/ D din 7 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1440/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1424/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
