ICCJ. Decizia nr. 1503/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1503/2012
Dosar nr.11228/118/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalului Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 162 din 11 februarie 2010. a admis acţiunea formulată de M.D. şi M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa, şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat să acorde reclamanţilor suma de 60.000 euro echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 3 alin. (1)al legii nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic,orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi,având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu,dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate.
Reclamanţii şi-au dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fii ai defunctei M.S., persoana care a suferit,în mod direct şi nemijlocit,măsura dislocării, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei din 30 mai 1991, emisă de Ministerul de Interne, fiind îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral. De asemenea, din cuprinsul Hotărârii nr. 2080 din 12 iunie 1991, emisă de Comisia pentru Acordarea de drepturi persoanelor persecutate politic, conform decretului-lege nr. 118/1990 rezultă că autoarea reclamanţilor a fost dislocată în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Impus prin mijloace brutale specifice unui regim de ocupaţie, comunismul românesc s-a consolidat şi s-a perpetuat pe o bază represivă. Analiza mecanismelor de administrare a actului de poliţie politica în regimul totalitar comunist din România arata că brutalitatea a fost ridicată la rang de politica de stat, în numele „luptei de clasă" şi a provocat un reflex de lunga durata, o „banalizare" a răului, întreţinută cu ajutorul aparatului politiei politice. Majoritatea populaţiei, terorizată de omniprezenta si violentele acestui aparat a re-deprins modul de viaţă sub un regim de ocupaţie, din nefericire îndelung exersat istorie de români.
Primele două decenii următoare momentului instaurării în forţă a comunismului au fost marcate, în scopul consolidării sale, de reprimări brutale ale oricărei împotriviri, care au avut un dublu scop: pe de o parte, să anihileze orice încercare de a contesta regimul nu doar în substanţa legitimităţii sale, ci fie şi prin refuzul acceptării normelor pe care le impunea existenţa cotidiană şi, pe de altă parte, să obţină, prin mijloace represive sau propagandistice, administrate după caz, adeziunea formală a majorităţii populaţiei faţă de autorităţile comuniste şi politica partidului-stat.
Privaţiunile suferite de autoarea reclamanţilor, perioadele cu dificultăţi materiale şi morale insurmontabile petrecute în timpul dislocării, sunt aspecte ce au rezultat din declaraţia martorei Ş.F.
În ceea ce priveşte aprecierea prejudiciului moral, aceasta nu are la bază criterii ştiinţifice exacte, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral şi nepatrimonial al daunelor şi caracterul patrimonial al despăgubirilor. Astfel instanţa constată că ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul,iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate.
În aprecierea cuantumului despăgubirii de care reclamanţii vor beneficia, s-a avut în vedere că scopul legii a fost acela, în principal, de a înlătura de drept toate efectele măsurilor respective şi apoi aceea de a acorda despăgubiri, prin obligarea statului la plata unor sume de bani. Altfel spus, constatarea împrejurării că aceştia sunt îndreptăţiţi la beneficiile Legii nr. 221/2009, reprezintă prin ea însăşi o măsură reparatorie, urmând ca în completare acesta să beneficieze de o sumă de bani, echivalent a unei „satisfacţii echitabile",în sensul art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a mai observat că, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza K. (hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil" suferit de reclamant. În Cauza C., pentru detenţie nelegală, neaducerea în faţa unui magistrat şi interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Şi în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 6 par. 1 din Convenţie), Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 161 din 14 martie 2011, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi D.G.F.P. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi pe cale de consecinţă: a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor; a respins apelul formulat de reclamanţii M.D. şi M.C., împotriva sentinţei civile nr. 162 din 11 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a adoptat, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, HG nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin HG nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009.
Toate aceste prevederi au urmărit aşadar să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945-22 decembrie 1989).
De altfel, prin Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat, printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist, reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime" care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensaţii materiale" care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de codul penal în vigoare.
Legea nr. 221/2009 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare. Preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 şi OUG nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, noua lege a statuat însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale" pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, lucru imposibil, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaţionale.
Astfel, în Expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 s-a arătat că, „în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit (…) pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
În considerarea acestor argumente, nu s-a putut aprecia că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe modificarea intervenită prin OUG nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu a putut fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
În al doilea rând, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină compensaţii.
Nu a putut fi însă acceptată nici susţinerea potrivit căreia că apelanţii reclamanţi ar fi dobândit „o speranţă legitimă" în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituţional.
Curtea a reţinut sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamanţi, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza S. ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza S. contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza A. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. şi P. contra Cehiei).
Astfel, nu este vorba despre neretroactivitatea legii, ci doar de aplicarea prevederilor legale în modalitatea în care a statuat asupra conformităţii lor cu legea fundamentală Curtea Constituţională, tuturor situaţiilor pentru care nu s-a pronunţat recunoaşterea vreunui drept.
Toate aceste considerente converg spre concluzia că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, apelanţii reclamanţi M.D. (născută la 25 iulie 1959) şi M.C. (născut la 23 iulie 1960) au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat pentru mama lor, M.S., în perioada 1951-1955, la data luării măsurii dislocării autoarea acestora având 18 ani.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996.
Această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Curtea Constituţională a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Or, în speţă, pornind de la afirmarea principiului sus-menţionat, este incontestabil că apelanţii reclamanţi nu au fost supuşi direct vătămărilor morale sau patrimoniale generate de măsurile represive amintite, produse asupra familiei mamei lor (câtă vreme la acea dată nici nu erau născuţi), iar situaţia evocată nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamanţilor.
Pe de altă parte, măsurile represive luate au justificat recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990, iar în cauză mama apelanţilor reclamanţi, M.S., a beneficiat până la decesul intervenit la 1 martie 2003 de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită conform Hotărârii nr. 2059 din 18 iunie 1991 o indemnizaţie de 822 lei lunar. I s-a recunoscut, totodată, în valorificarea drepturilor de asigurări sociale, o perioadă de 6 ani, 1 lună şi 28 zile ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăţilor cu capital privat, integral de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio şi televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înţeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.
Aprecierea personală a apelanţilor reclamanţi asupra caracterului nesemnificativ al despăgubirilor acordate mamei sale în timpul vieţii, faţă de suferinţele îndurate pe perioada dislocării familiei sale şi de perioada relativ scurtă în care acesta a beneficiat de drepturile conferite prin Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi apreciate ca justificate, raţionale şi obiective, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obţină astfel de compensaţii şi, în particular, soţului supravieţuitor, într-un cuantum limitat. Relevant este, din acest punct de vedere, restrângerea sferei persoanelor pe care legea le-a inclus în categoria celor îndreptăţiţi la despăgubiri pentru măsurile cu caracter politic, permiţând doar victimei şi soţului supravieţuitor (nu şi altor rude) să pretindă compensaţii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu se poate prezuma o vătămare a descendenţilor (născuţi ulterior încetării măsurii dislocării) prin aplicarea măsurii cu caracter politic asupra părintelui.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată au declarat recurs: M.D. şi M.C., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Considerăm că instanţa de apel nu a avut în vedere art. 20, 148, 48, 52 alin. (3) din Constituţia României, Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei Europene pentru apărarea C.E.D.O., precum şi Protocoalele adiţionale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10 privitor la cauza în litigiu. În cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 3, 5, 6, 8 din C.E.D.O.
- Mama noastră a fost victima măsurilor administrative cu caracter politic.
Recursul declarat de reclamanţii-recurenţi este nefondat pentru cele ce preced.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 14 noiembrie2011, iar în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.D. şi M.C. împotriva deciziei nr. 161/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1501/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
