ICCJ. Decizia nr. 1424/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1424/2012
Dosar nr. 1882/88/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 221 din 3 februarie 2010 Tribunalul Tulcea a admis în parte cererile formulate de reclamanţii A.T. şi N.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Tulcea, având ca obiect pretenţii în baza Legii nr. 221/2009.
În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, a constatat caracterul politic al condamnării autorului A.T., intervenită prin sentinţa penală nr. 260 din 13 aprilie 1959 a Tribunalului Popular Raional Tulcea.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei al sumei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de autorul A.T., către reclamanţi, câte 50.000 euro fiecare.
Au fost respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamanţi şi familiile lor, ca nefondate, precum şi cererile formulate împotriva D.G.F.P. Tulcea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 260 din 13 aprilie 1959 a Tribunalului Popular Raionul Tulcea, în baza art. 1, 2, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, coroborat cu art. 157 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A.T., autorul reclamanţilor, la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare corecţională pentru necedarea unui număr de 5 monede de aur.
S-a mai reţinut că deşi infracţiunea pentru care autorul reclamanţilor A.T. a fost condamnat nu se regăseşte printre cele strict şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 ce constituie, de drept, condamnări cu caracter politic, in raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999, infracţiunea ce a atras condamnarea în discuţie a fost săvârşită pentru a se asigura păstrarea dreptului de proprietate personală asupra unor monede de aur şi a căror deţinere era sancţionată de autorităţile vremii, şi prin urmare are caracter politic şi intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că privarea de libertate a bunicului reclamantului A.T. i-a produs acestuia suferinţe pe plan moral, social şi profesional fiindu-i lezată onoarea şi demnitatea, iar pentru atenuarea acestor suferinţe se impune acordarea unor daune morale descendenţilor săi de gradul II A.T. şi N.E., în cuantum de 50.000 euro pentru fiecare.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 184/ C din 16 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea reclamanţilor de obligare a Statului Român la plata daunelor morale, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, s-a arătat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului.
S-a reţinut că, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.
Curtea de apel a reţinut sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
Instanţa de apel a apreciat că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de altfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin mora ca urmare a condamnării politice a bunicului lor A.T. la un an şi 8 luni închisoare corecţională, conform sentinţei penale nr. 260/1959 a Tribunalului Popular Regional Tulcea.
Curtea de apel a arătat că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele bunicului lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca cei supuşi măsurilor represive.
S-a mai reţinut că faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă nepoţilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
În concluzie, s-a arătat că recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, nepoţii defunctului A.T. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra bunicului lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Pe de altă parte, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia, în speţă, de a repara prejudicii cauzate de fostul regim comunist, anterior ratificării Convenţiei europene de către România.
Curtea Europeană a reamintit constant că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la convenţie, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la „bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri" poate acoperi atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanţe, nu poate fi interpretat ca „valoare patrimonială" decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern. Curtea Europeană a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale, din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii A.T. şi N.E., criticând Decizia pentru nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat că, prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a instituit speranţa acordării reclamanţilor a unui drept, respectiv acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări abuzive, drept ce este prevăzut şi de art. 1 al Protocolului Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cum acţiunea a fost promovată anterior publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a creat o situaţie discriminatorie.
Or, aplicarea unui tratament juridic diferit, în funcţie de celeritatea cu care au fost soluţionate cererile de chemare în judecată, determinată de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor în cauză, este în contradicţie cu „principiul egalităţii în faţa legii" consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform cu care „în situaţii egale, tratamentul juridic aplicabil, nu poate fi diferit".
În aceste condiţii, recurenţii au susţinut că s-a produs o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, a principiului egalităţii armelor în procesul civil, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, aşa cum este prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 21 alin. (3) din Constituţia României; art. 10 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului; art. 14 alin. (1) a Pactului Internaţional al Drepturilor Politice si Civile ale Cetăţeanului.
Recurenţii au mai susţinut că prin adoptarea OG nr. 62/2010 şi pronunţarea deciziilor nr. 1354/2010 şi 1358/2010 s-a creat un abuz de drept din partea politicului, fiind grav încălcat principiul separaţiei şi a echilibrului puterilor în stat, principiu stabilit de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.
Totodată, având în vedere declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi expirarea termenului de 45 de zile acordat pentru modificarea art. 5 lit. a) de către Parlament, recurenţii au considerat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a făcut aplicarea imediată a Deciziei nr. 186/1999, efectele sale fiind obligatorii şi opozabile „erga omnes", respectiv nu a aplicat dispoziţiile prevăzute imperativ de art. 20, 21 alin. (2) şi urm. din Constituţia României.
În aceste condiţii, recurenţii au arătat că temeiul acţiunii lor este şi cel prevăzut de art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 148 alin. (4), art. 11 alin. (2) din Constituţie coroborat cu dispoziţiile art. 5 şi 41 C.E.D.O., Protocoalele 1, 4, 6, 7, 13 a C.E.D.O., precum şi dispoziţiile Rezoluţiei nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
De asemenea, recurenţii au arătat că Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a devenit parte integrantă a sistemului de drept român, aplicabilitatea ei fiind absolut obligatorie, trebuind să fie aplicată în mod direct şi imediat, nelăsând dreptul la alegere sistemelor juridice naţionale.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul recurenţilor-reclamanţi în perioada comunistă, prin care aceştia tind să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanţilor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurenţilor sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenţii.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., considerente care vor înlocui motivarea din Decizia recurată, urmează a se constata că soluţia din această decizie privind respingerea cererii reclamanţilor de obligare a Statului Român la plata daunelor morale este corectă şi se impune a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamanţilor se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.T. şi N.E. împotriva deciziei nr. 184/ C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1438/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1302/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
