ICCJ. Decizia nr. 1302/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1302/2012
Dosar nr.6575/3/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 934 din 26 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.N.J., ca nefondată; a respins cererea principală şi cererea conexă formulate de reclamantele D.A.Z.M. şi C.A.R. împotriva pârâţilor C.N.J. şi M.A.I., ca nefondate.
Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.J., tribunalul a reţinut că din actul de predare-primire din data de 28 mai 2003 nu rezultă faptul că terenul ce face obiectul prezentei cauze a fost predat către U.M.B., în acest proces-verbal făcându-se menţiunea că s-au predat bunurile materiale din cadrul Bazei de agrement Snagov.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 214 din 17 februarie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 4062/312003.
Reclamantele solicită a le fi restituită în natură suprafaţa de teren de 2.020,70 mp, situată pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, or din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert N.S. rezultă că pe lotul 3, ce constituie suprafaţa de 2.021 mp ce nu a fost restituită reclamantelor, sunt edificate două construcţii de 49 mp şi respectiv 603,3 mp, cu destinaţie de birouri şi hală pui.
Văzând dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate, tribunalul a apreciat că cererea reclamantelor de restituire în natură a suprafeţei de teren de 2.021 mp nu este posibilă, câtă vreme această suprafaţă este ocupată în mare parte de construcţii.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că Decizia nr. 32 din 30 martie 2009, de respingere a notificării reclamantelor, a fost emisă de pârâtul M.A.I. cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind făcută dovada calităţii de reprezentant a semnatarului notificării.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele.
Prin Decizia civilă nr. 68/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.J. şi a admis apelul reclamantelor, dispunând schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul că:
- a admis, în parte, acţiunea principală şi în tot acţiunea conexă;
- a constatat ca rămas fără obiect primul capăt de cerere al acţiunii principale, având ca obiect constatarea refuzului unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării;
- a anulat Decizia nr. 32/2009 emisă de M.A.I.;
- a obligat pe pârâţi să restituie în natură imobilul teren în suprafaţă de 2.020 mp, situat pe Şoseaua Naţională Bucureşti-Ploieşti;
- a obligat pe pârâţi la plata către reclamante a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
La fond s-a formulat o primă cerere (dosar nr. 18759/3/2009) ce avea ca obiect anularea deciziei de respingere a notificării, obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 2.020,70 mp, situat pe Şos. Naţională Bucureşti-Ploieşti, şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Cea de-a doua cerere (dosar nr. 6575/3/2009) cuprindea solicitarea de constatare a refuzului de restituire a imobilului proprietatea reclamantelor, faţă de nesoluţionarea notificării din 20 iulie 2001, precum şi de obligare a pârâţilor să lase în deplină proprietate imobilul prin restituirea în natură şi să plătească cheltuielile de judecată.
Acţiunile au fost întemeiate pe Legea nr. 10/2001, fiind formulate la 5 mai 2009 şi 19 februarie 2009 şi au fost conexate.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.J. este neîntemeiată, din acte rezultând că această parte are calitate procesuală pasivă.
Notificarea reclamantelor a fost respinsă prin Decizia nr. 32 din 30 martie 2009 a M.A.I., cu motivarea că societatea civilă profesională de avocaţi nu a avut împuternicire să semneze notificarea.
S.R.I., prin Decizia nr. 43 din 20 iunie 2007, a admis notificarea şi a dispus restituirea cotei-părţi deţinute din acest imobil către reclamante (dosar fond nr. 6575/3/2009).
În analiza deciziei, se reţine că reclamantele sunt persoane îndreptăţite (autorii lor fiind T.N. şi C.N.), iar contestatoarea D.A.Z.M., în calitate de moştenitoare după defunctul N.P., a vândut 2.500 mp teren cu construcţii lui T.A.M., cu contractul de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2002 al B.N.P. M.A.C.
La dosarele de fond s-au depus, în copie, acte de stare civilă şi alte înscrisuri (de altfel menţionate şi în Decizia dată de S.R.I. în 20 iunie 2007), din care rezultă că apelantele sunt persoane îndreptăţite (moştenitoare ale autorului lor N.P.) şi pot solicita în natură terenul, conform art. 2 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Acest fapt nu a fost contestat nici de pârâţi în Decizia de respingere a notificării, respingerea făcându-se pe o problemă de procedură, anume lipsa calităţii de reprezentant a societăţii civile de avocaţi care a semnat notificarea.
Această problemă a fost lămurită la instanţă, însă deşi le recunoaşte dreptul de persoane îndreptăţite la solicitarea restituirii în natură a terenului, prima instanţă reţine că actul din 28 mai 2003 nu face dovada că terenul ce face obiectul cauzei a fost predat U.M.B. şi că nu se pot retroceda în natură terenurile cu construcţii, ci trebuie urmată procedura documentaţiilor de urbanism.
Aceste susţineri ale primei instanţe vin în contradicţie cu actele dosarului şi exced prevederilor art. 10 alin. (1) – (11) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, cât şi Normelor metodologice de aplicare a legii, cu modificările aduse prin HG nr. 923 din 10 octombrie 2010.
Ca atare, motivele de apel sunt întemeiate, impunându-se anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtelor să restituie în natură imobilul teren în suprafaţă de 2.020 mp, situat pe Şos. Naţională Bucureşti-Ploieşti.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâţi.
I. Recurenta-pârâtă C.N.J. Bucureşti a invocat nelegalitatea deciziei în ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că nu se legitimează procesual pasiv în cauză, nefiind chemată să răspundă în raportul juridic dedus judecăţii, cât timp nu mai are în folosinţă terenul în litigiu.
C.N.J., încă din anul 2003 nu mai are în folosinţă imobilul teren în suprafaţă de 2.020 mp, situat pe Şoseaua Naţională Bucureşti-Ploieşti, ce face obiectul prezentului dosar, dovadă fiind procesul-verbal încheiat în data de 15 mai 2003, precum şi actul de predare-primire din data de 28 mai 2008, unde la al doilea alineat se prevede că „În conformitate cu ordinele de zi pe unitate din 08 mai 2003 al C.N.J. şi din 07 mai 2003 al U.M.B. au fost constituite comisiile care au asigurat predarea bunurilor materiale din dotarea acestei subunităţi, precum şi imobilele, terenurile, efectivele de animale, tehnica şi celelalte valori materiale din cadrul bazei de agrement Snagov.
C.N.J. a avut asupra imobilului numai un drept de folosinţă, până în anul 2003, când în urma Ordinului C.N.J. nr. 17464 din 07 mai 2003 s-a procedat la predarea imobilului în cauză către U.M.B., dreptul de administrare aparţinând M.A.I., care are astfel calitatea de persoană juridică deţinătoare, în înţelesul Legii nr. 10/2001.
II. Recurentul-pârât M.A.I. a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite în accepţiunea Legii nr. 10/2001, întrucât acest aspect nu a fost contestat prin Decizia de respingere a notificării.
Entitatea notificată nu a analizat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite, deoarece a respins notificarea pe un considerent formal, care nu a mai presupus analizarea condiţiilor de fond.
Astfel, prin Decizia M.A.I. nr. 32 din 30 martie 2009, notificarea a fost respinsă prin prisma faptului că societatea civilă profesională de avocaţi B.A. nu a făcut dovada calităţii de mandatar al persoanelor în numele cărora a formulat notificarea.
Abia în apel a fost făcută această dovadă, prin depunerea contractului de asistenţă juridică din data de 16 iulie 2001.
În Decizia recurată nu se motivează de ce reclamantele notificatoare au calitatea de persoane îndreptăţite, reţinându-se doar că „această problemă a fost lămurită la instanţă", aspect care acoperă numai lipsa calităţii de mandatar a societăţii de avocaţi care a semnat notificarea.
Aşadar, instanţa de apel a confundat considerentul avut în vedere la emiterea deciziei ministrului administraţiei şi internelor nr. 32 din 30 martie 2009, lipsa calităţii de mandatar, cu alte aspecte care ţineau de fondul notificării, respectiv existenţa calităţii de persoană îndreptăţită.
Instanţa de apel trebuia să se pronunţe doar cu privire la calitatea de mandatar a societăţii civile profesionale de avocaţi B.A., iar în cazul în care constata că există această calitate, nu trebuia să se pronunţe şi asupra fondului notificării din 20 iulie 2001, ci trebuia să oblige M.A.I. să emită o decizie/dispoziţie motivată pe fondul notificării, acesta fiind un atribut exclusiv al unităţii deţinătoare, în speţă M.A.I.
Referitor la aspectul calităţii de persoane îndreptăţite, în înţelesul prevederilor Legii nr. 10/2001 (moştenitori ai autorului N.P.), nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au indicat, în hotărârile pronunţate, motivele în baza cărora au stabilit această calitate pentru reclamante.
Contrar celor reţinute de instanţe, din certificatele de moştenitor depuse la dosar, rezultă că are calitate de moştenitor asupra imobilului în litigiu, dobândind astfel calitate de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, ca moştenitoare a defunctului proprietar N.P., numai reclamanta D.A.Z.M., nu şi reclamanta C.A.R.
2. Instanţa de apel, deşi reţine faptul că „susţinerile primei instanţe vin în contradicţie cu actele dosarului şi exced prevederilor art. 10 alin. (1) – (11) din Legea nr. 10/2001", nu motivează temeiul legal pe care se întemeiază soluţia de restituire în natură a imobilului teren în litigiu.
Astfel, instanţa de apel, fără a indica temeiul legal, a dispus restituirea în natură a terenului fără a se pronunţa asupra celor două construcţii existente pe acesta, în suprafaţă de 49,60 mp, respectiv 605 mp.
Conform raportului de expertiză tehnică, rezultă că pe terenul revendicat sunt două construcţii definitive. Conform obiecţiunilor depuse la raportul de expertiză şi admise de instanţă, M.A.I. a indicat faptul că cele două construcţii sunt edificate anterior anului 1990 şi că nu deţine autorizaţie de construcţie.
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia terenurilor ocupate de construcţii autorizate, instituind regula stabilirii măsurilor reparatorii în echivalent pentru această situaţie, iar art. 10 alin. (3) reglementează situaţia terenurilor ocupate de construcţii neautorizate, stabilind clar că principiul restituirii în natură rămâne aplicabil doar dacă terenul este ocupat de construcţii neautorizate edificate după data de 01 ianuarie 1990.
per a contrario, pentru situaţia în care terenul este ocupat de construcţii neautorizate, edificate anterior anului 1990, cum este în cazul de faţă, măsurile reparatorii urmează a fi stabilite prin echivalent, ca o excepţie de la principiul restituirii în natură.
A alege soluţia neinterpretării per a contrario a art. 10 alin. (2) şi (3) ar însemna practic a lăsa fără efecte juridice art. 10 alin. (3), deoarece, atâta timp cât s-ar stabili restituirea în natură a tuturor terenurilor afectate de construcţii neautorizate, indiferent de anul edificării lor, ar apărea fără sens a se reglementa restituirea în natură a terenurilor afectate de construcţii neautorizate, edificate ulterior datei de 01 ianuarie 1990.
Or, apare evident că art. 10 alin. (2) şi (3) reglementează coroborat două situaţii distincte:
- alin. (2) reglementează situaţia terenului ocupat de construcţii autorizate, ce nu se restituie în natură, indiferent de data edificării construcţiei;
- alin. (3) reglementează situaţia terenurilor ocupate de construcţii neautorizate ce se restituie în natură doar dacă aceste construcţii au fost edificate ulterior datei de 01 ianuarie 1990 (situaţie în care notificatorii nu se încadrează).
Această normă apare explicabilă şi din punct de vedere istoric, deoarece anterior anului 1990, nu se emiteau autorizaţii de construcţii pentru clădirile edificate de Stat pe terenurile aflate în proprietatea sa.
Rezultă că, terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, întrucât pe el au fost edificate două construcţii înainte de 1989.
În consecinţă, soluţia instanţei de apel privind restituirea în natură a terenului este contrară prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, interpretate per a contrario.
Pe de altă parte, prin dispozitivul hotărârii pronunţate, instanţa de apel a obligat pe pârâţi la restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 2.020 mp, deşi suprafaţa reieşită din expertiza efectuată în cauză este de 2.021 mp.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul pârâtei C.N.J.:
În cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana îndreptăţită, care a transmis notificarea, şi entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona.
În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entităţii juridice care, potrivit legii, a soluţionat notificarea sau are competenţa de a o soluţiona.
Or, în speţă, entitatea juridică ce, potrivit legii, a soluţionat notificarea reclamantelor este M.A.I., în calitate de unitate deţinătoare, C.N.J. neavând calitatea de deţinător al imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001.
Astfel, imobilul litigios, situat pe Şoseaua Naţională Bucureşti-Ploieşti, s-a aflat în folosinţa C.N.J. numai până în anul 2003, când a fost predat U.M.B., în baza procesului-verbal de predare-primire încheiat la 15 mai 2003. Documentul atestă transferul de la C.N.J. la U.M.B., în conformitate cu Ordinul C.N.J. nr. 17464 din 07 mai 2003, a imobilelor situate în Săftica. Predarea efectuată de C.N.J. către U.M.B. a imobilelor din cadrul Bazei de agrement Snagov, este atestată şi de actul de predare-primire încheiat între aceste unităţi militare la data de 28 mai 2003.
Concluzionând, urmează a se reţine că pârâta C.N.J. nu deţine imobilul litigios şi nu are astfel calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind ţinută să răspundă în raportul juridic stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest raport juridic, obligat să răspundă şi, deci, parte care se legitimează procesual pasiv este M.A.I., care a emis dispoziţie de respingere a notificării reclamantelor, contestată în prezenta cauză.
Prin urmare, în mod nelegal instanţele de fond au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.J. şi au obligat-o pe această pârâtă la restituirea în natură a terenului litigios.
Pentru toate aceste motive, recursul pârâtei C.N.J. se impune a fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa reformării hotărârilor din etapele procesuale anterioare în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în contradictoriu cu această pârâtă. Astfel, se va modifica, în parte, Decizia recurată, în sensul că se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.J. şi, în consecinţă, se vor respinge acţiunea principală şi acţiunea conexă împotriva acestei pârâte, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar obligaţia pârâtei C.N.J. privind restituirea în natură a imobilului litigios va fi înlăturată.
II. Cu privire la recursul pârâtului M.A.I.:
1. Prin Decizia nr. 32 din 30 martie 2009 emisă de recurentul-pârât M.A.I., s-a respins notificarea formulată de reclamante prin mandatar pe un considerent de formă, acela că nu s-a făcut dovada mandatului societăţii civile de avocaţi care a formulat notificarea, ceea ce a făcut de prisos analizarea pe fond a cererii de restituire.
Or, în aceste condiţii, poziţia unităţii deţinătoare cu privire la calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, care ţine de fondul cererii de restituire, nu poate fi dedusă din soluţia pronunţată asupra notificării în etapa administrativă.
Din acest punct de vedere, este greşit argumentul instanţei de apel, în sensul că recurentul-pârât nu a contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite prin Decizia de respingere a notificării. O atare greşeală nu este însă de natură să infirme concluzia instanţei de apel privind calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire, cât timp această concluzie a fost fundamentată şi pe analiza probelor administrate în cauză.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că la dosarele de fond au fost depuse acte de stare civilă şi alte înscrisuri, menţionate şi în Decizia S.R.I. nr. 43 din 20 iunie 2007, prin care cota parte deţinută de această entitate din acelaşi imobil a fost restituită reclamantelor, acte din care rezultă că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la restituire, în calitate de moştenitoare ale autorului lor N.P.
Recurentul-pârât susţine că certificatele de moştenitor depuse la dosar fac dovada calităţii de persoană îndreptăţită numai pentru reclamanta D.A.Z.M., nu şi pentru reclamanta C.A.R., deoarece din aceste acte ar rezulta că numai reclamanta D. ar fi moştenit imobilul litigios după defunctul proprietar N.P.
Aceste critici nu pot fi analizate, pentru că pun în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt în raport de mijloacele de probă administrate, ceea ce nu se mai poate realiza în recurs faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac, care nu mai permite verificări de fapt, urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pe de altă parte, recurentul contestă, în mod neîntemeiat, competenţa instanţei de a se pronunţa pe fondul notificării, cât timp acesta nu a fost cercetat de unitatea deţinătoare.
Este adevărat că soluţia de respingere a notificării reclamantelor, dispusă prin Decizia M.A.I. contestată în prezenta cauză, nu s-a întemeiat pe un considerent de fond, ci de formă, respectiv lipsa calităţii de reprezentant a societăţii civile de avocaţi care a formulat notificarea în numele reclamantelor.
În etapa jurisdicţională a contestaţiei, în faza procesuală a apelului, s-a depus însă contractul de asistenţă juridică din 16 iulie 2001 (dosar apel), care face dovada calităţii de reprezentant a societăţii civile de avocaţi pentru reclamantele notificatoare, după cum a arătat şi recurentul-pârât M.A.I. prin cererea sa de recurs.
Fiind astfel complinită cerinţa de formă în raport de care se respinsese notificarea de către unitatea deţinătoare, în mod legal instanţa de apel a dispus anularea deciziei emise de unitatea deţinătoare, iar consecutiv acestei măsuri s-a pronunţat pe fondul notificării. Aceasta deoarece, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este obligată să evoce fondul notificării, iar nu să retrimită cauza la unitatea deţinătoare, cum greşit pretinde recurentul.
În acest sens sunt dezlegările obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007, prin careSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În considerentele deciziei în interesul legii susmenţionate s-a reţinut că, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării/cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează atunci când constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii. Dimpotrivă, se impune ca instanţa, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, desigur numai dacă o atare măsură este permisă de prevederile Legii nr. 10/2001.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie, instanţa învestită cu cenzurarea deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării/cererii de restituire a imobilului trebuie să evoce ea însăşi fondul cererii de restituire formulată prin notificare, iar nu să retrimită în acest scop cauza la unitatea deţinătoare.
2. Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a indicat temeiul legal al restituirii în natură a terenului litigios, respectiv dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, iar alin. (2) al acestui articol justifică, într-adevăr, soluţia pronunţată în raport de situaţia actuală a terenului.
Astfel, pe terenul litigios (în suprafaţă de 2021 mp) au fost edificate după preluare două construcţii definitive fără autorizaţie de construire (o clădire administrativă în suprafaţă construită de 49,60 mp şi o hală în suprafaţă construită de 605 mp), după cum arată şi recurentul prin motivele de recurs.
Acesta susţine însă, în mod greşit, că întrucât cele două construcţii au fost edificate fără autorizaţie înainte de 1 ianuarie 1990, terenul pe care sunt amplasate nu poate fi restituit în natură, soluţie care ar rezulta din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi (…), măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent", iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare şi demontabile."
Rezultă că art. 10 alin. (2) exceptează de la regula restituirii în natură terenurile ocupate de construcţii edificate după preluare în baza unor autorizaţii legale.
Per a contrario, regula restituirii în natură se aplică terenurilor ocupate de construcţii noi neautorizate, indiferent dacă data edificării acestora se situează înainte sau după 1 ianuarie 1990, deoarece textul nu face o asemenea distincţie, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Faptul că în alin. (3) al art. 10 se prevede că se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcţii neautorizate după data de 1 ianuarie 1990, nu conduce la concluzia că terenurile pe care s-au edificat construcţii neautorizate înainte de 1 ianuarie 1990 nu se restituie în natură, cum greşit pretinde recurentul.
Aceasta deoarece, textul care reglementează excepţia de la regula restituii în natură în cazul terenurilor ocupate de construcţii noi, edificate după preluare, este art. 10 alin. (2). Cum excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, rezultă că numai terenurile ocupate de construcţii noi, autorizate nu se pot restitui în natură, cele ocupate de construcţii noi, neautorizate nu intră în sfera de aplicare a excepţiei şi, prin urmare, pot fi restituite în natură, indiferent dacă edificarea construcţiilor fără autorizaţie s-a făcut înainte sau după 1 ianuarie 1990, pentru că textul nu face nicio distincţie în acest sens.
Această interpretare a art. 10 alin. (2) nu este infirmată de dispoziţiile de la alin. (3), întrucât acestea din urmă nu fac decât să reglementeze cazuri particulare de aplicare a regulii restituirii în natură, şi anume pentru terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate după data de 1 ianuarie 1990 şi pentru terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile.
Susţinerea recurentului în sensul că norma de la alin. (3) al art. 10 ar exclude de la restituirea în natură terenurile ocupate de construcţii neautorizate edificate înainte de 1 ianuarie 1990, întrucât autorizaţia de construire nu era cerută anterior anului 1990 pentru clădirile edificate de stat, nu poate fi primită. Aceasta pentru că, şi anterior anului 1990 era obligatorie obţinerea autorizaţiei de construire pentru clădirile de orice fel, aparţinând atât sectorului particular, cât şi sectorului socialist de stat, conform art. 2 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii.
Că interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută în sensul că se restituie în natură terenurile pe care se află construcţii ridicate fără autorizaţie legală înainte sau după 1 ianuarie 1990 o dovedesc şi reglementările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Astfel, pct. 10.4 din Normele metodologice prevede că dispoziţia din art. 10 alin. (3) din legea specială instituie obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcţii, indiferent de destinaţia acestora, fie construcţii uşoare sau demontabile, fără a distinge după cum acestea au fost edificate înainte sau după 1 ianuarie 1990.
Pentru toate aceste considerente, care complinesc motivarea din Decizia recurată, soluţia din această decizie privind restituirea în natură a terenului litigios este conformă dispoziţiilor legale incidente, şi anume art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că se impune a fi menţinută.
Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi dispus restituirea în natură a unei suprafeţe de teren mai mici decât cea reieşită din măsurătorile efectuate prin expertiză, respectiv 2.020 mp în loc de 2.021 mp, este de observat că recurentul-pârât nu are interes să o invoce, în condiţiile în care nu el este partea ce s-ar putea pretinde prejudiciată prin această măsură, ci reclamantele.
Concluzionând, urmează a se reţine că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului M.A.I. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C.N.J. împotriva deciziei nr. 68/ A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică, în parte, Decizia recurată, în sensul că:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.J. şi respinge acţiunea principală şi acţiunea conexă împotriva acestei pârâte, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Înlătură obligaţia pârâtei C.N.J. privind restituirea în natură a terenului în litigiu.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1424/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1285/2012. Civil → |
|---|
