ICCJ. Decizia nr. 1264/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1264/2012
Dosar nr.13968/3/2007
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1408 din 07 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 13968/2/2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis acţiunea formulată de reclamantele M.I.V. şi U.I., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâtul M.S.P., s-a anulat Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P., s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire pentru cota de 1 din imobilul teren şi construcţie, S.N.P., fost S.D.C., situat pe Valea Râşnoavei, judeţul Braşov, identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză şi s-a dispus restituirea în natură.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că prin Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007, intimatul M.S.P. a respins notificarea contestatoarelor C.E. şi U.I. privind restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul S.N.P. şi terenul aferent, format din toate clădirile existente, situat pe Valea Râşnoavei, fost S.D.C.
Cu privire la calitatea contestatoarelor de persoane îndreptăţite, instanţa a reţinut că, prin notificare, C.E. şi U.I., în calitate de soţie supravieţuitoare şi, respectiv, fiică a defunctului C.Z., decedat în anul 1948, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul S.N.P. şi terenul aferent, arătând că titlul de proprietate în baza căruia au formulat aceste pretenţii îl reprezintă actul de tranzacţie autentificat, prin care S.I., în calitate de bunică şi unică moştenitoare a defunctei C.C., a cedat 1 din imobil către C.Z.
Coroborând extrasul din registrul stării civile pentru morţi pe anul 1948, cu extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937 şi pe anul 1944, instanţa a reţinut că C.Z. s-a născut la Curtici, judeţul Arad, la data de 22 august 1911, iar la data de 22 iulie 1937, s-a căsătorit cu C.I.H.C., născută la Graz, în Austria, la 27 februarie 1911. Aceasta din urmă a decedat la data de 11 martie 1944, conform declaraţiei de moştenire de la dosar, iar la 06 mai 1944, C.Z. s-a căsătorit cu E.O., născută la 25 martie 1918, i cunoscută şi cu prenumele de I., potrivit declaraţiei autentificate la 4 iulie 1969 a notariatului de Stat din Bucureşti. La data de 27 martie 1946 s-a născut C.I., fiica lui C.Z. şi C.I., potrivit certificatului de naştere, iar la 05 martie 1948 a decedat C.Z.
La data de 17 martie 1951, C.E. s-a căsătorit cu C.V., devenind C.E., după cum rezultă din certificatul de căsătorie de la dosar, iar C.I. s-a căsătorit cu U.I.C. la 11 martie 1967, devenind U.I., potrivit certificatului de căsătorie.
La data de 04 iulie 2007, în cursul procesului, a decedat C.E., moştenitoarele acesteia fiind M.I.V. şi U.I., conform certificatului de moştenitor din 25 iulie 2007 eliberat de B.N.P. A.T.P.V. şi T.D.M.
Ca atare, prima instanţă a constatat că di coroborarea probelor anterior enumerate, reiese calitatea reclamantelor de moştenitoare ale defunctului C.Z.
În baza actului de tranzacţie autentificat la 22 aprilie 1945 de Notarul Public S.O. din Tuşnad şi legalizat la 27 aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, C.Z. a dobândit în proprietate cota de 1/2 din sanatoriul de la Predeal, de la S.I., unica moştenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., măritată cu C.Z., act depus în copie la dosar.
Imobilul a fost identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, prin comisia rogatorie ce a făcut obiectul dosarului nr. 7795/62/2008 pe rolul Tribunalului Braşov, ataşat dosarului cauzei.
Tribunalul a constatat, totodată, că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948, pentru naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare, act normativ cu privire la care instanţa a reţinut că, deşi nu este enumerat în mod expres în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu constituie un impediment în constatarea preluării ca fiind una abuzivă, întrucât enumerarea din acest text de lege nu este limitativă, ci doar exemplificativă.
În consecinţă, tribunalul a constatat că imobilul se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 republicată, la art. 2 alin. (1) lit. a).
Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se prevalenţa principiul restituirii în natură.
Tribunalul a constatat că imobilul a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert ing. A.G., iar în cauză nu s-a făcut dovada că acesta nu ar putea fi restituit în natură.
Faţă de toate aceste considerente, tribunalul a admis acţiunea aşa cum a fost completată, a anulat Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P. şi, constatând, calitatea reclamantelor M.I.V. şi U.I. de persoane îndreptăţite în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi a dispus restituirea în natură a cotei de 1 din imobilul teren şi construcţie S.N.P., fost S.D.C., situat pe Valea Răşnoavei, judeţul Braşov, aşa cum a fost identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel de către M.S.P., criticându-se sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Deşi calea de atac a fost intitulară recurs, curtea de apel a calificat-o drept apel, întrucât sentinţa atacată a fost pronunţată la data 07 decembrie 2009, înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 cu privire la căile de atac ce pot fi formulate în cazul acţiunilor întemeiate în baza Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 191/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a admis apelul formulat de către pârât, dispunându-se desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, analizând sentinţa apelată, în raport de actele şi lucrările dosarului, a constatat că prin acţiunea introdusă la data de 20 aprilie 2007 şi înregistrată sub nr. 13968/3/2007, C.E. şi U.I. au chemat în judecată M.S.P., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate refuzul pârâtului de a soluţiona cererea acestora de restituire în natură a cotei de 1 din teren şi construcţie S.N.P., să oblige pârâtul să emită decizie de restituire în natură a acestei cote şi, în subsidiar, să soluţioneze prin decizie sau dispoziţie motivată, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Totodată, s-a constatat că după introducerea acestei acţiuni, pârâtul a emis Decizia nr. 9497 din 11 februarie 2007 prin care s-a respins notificarea din 17 iulie 2001 formulată de C.E. şi U.I.
În consecinţă, la 15 octombrie 2007 reclamantele au formulat o cerere completatoare, solicitând anularea deciziei, cu consecinţa restituirii în natură a cotei de 1 din imobil şi, în subsidiar, obligarea M.S.P. la restituirea în natură a cotei de 1 din imobil.
Pe de altă parte, împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007, M.I.V. a şi U.I. au formulat contestaţie la data de 31 octombrie 2007 înregistrată sub nr. 36471/3/2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care au solicitat anularea deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 şi, în principal, restituirea în natură a cotei de 1 din imobil, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire în natură a cotei de 1 din imobil. Prin încheierea din 17 ianuarie 2008, această cauză a fost înaintată secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti în vederea discutării conexării celor două cauze.
La termenul din 18 februarie 2008, instanţa a dispus conexarea dosarului nr. 36971/3/2007 la dosarul nr. 13968/3/2007.
Curtea de apel a constatat că prin dispozitivul sentinţei apelate, instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei singure acţiuni, respectiv acţiunea introdusă la 20 aprilie 2007, astfel cum a fost completată, fără a soluţiona şi acţiunea conexă.
Ca atare, reţinându-se că din punct de vedere procedural tribunalul a omis să se pronunţe asupra contestaţiei conexe formulată împotriva deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007, s-a apreciat că aceasta echivalează cu nesoluţionarea pe fond a întregii cauze, astfel încât, curtea de apel a conchis că, în aceste condiţii, nu este posibil controlul judiciar în apel asupra celor două cauze conexe.
Apelul a fost admis în baza art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dispunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că în cauză se impune soluţionarea unitară a celor două acţiuni conexe al căror obiect este parţial identic.
Astfel, s-a menţionat că cele două acţiuni conexe au ca obiect: obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a cotei de 1 din imobilul teren şi construcţie S.N.P., obligarea pârâtului să soluţioneze prin decizie sau dispoziţie motivată notificarea, anularea deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 de respingere a cererii de restituire cu consecinţa restituirii în natură a cotei de 1 din imobil, sau, în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire în natură a cotei de 1 din imobil, obiectul cererii completatoare din 15 octombrie 2007, fiind identic cu obiectul contestaţiei înregistrate la 31 octombrie 2007 în dosarul conex nr. 36471/3/2007.
Instanţa de apel a stabilit că tribunalul, cu ocazia rejudecării, va avea în vedere toate criticile din motivele de apel, urmând a dezlega următoarele aspecte: calitatea de proprietar a numitului C.A. asupra imobilului în cauză prin depunerea actului de proprietate a acestuia şi, respectiv, a procesului-verbal de carte funciară pentru imobilul în litigiu; calitatea de moştenitor a numitei C.C., decedată la 11 martie 1944, după autorul C.A., având în vedere că la dosar nu există certificat de moştenitor în acest sens; calitatea de moştenitor a numitului C.Z., soţul lui C.C., decedat în anul 1964, pentru a verifica legalitatea tranzacţiei încheiată între bunica soţiei sale, S.I., cu acesta, prin care se partajează dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, act prin care se transferă cota de 1 din sanatoriu către C.Z., deoarece, prin tranzacţie părţile nu-şi pot constitui drepturi inexistente anterior încheierii tranzacţiei, ci pot dispune doar de drepturile proprii rezultând din acceptarea succesiunii legale sau testamentare.
În privinţa aspectelor legate de neconcordanţele prenumelor invocate prin motivele de apel, instanţa de apel a indicat tribunalului să aibă în vedere datele identice din actele de stare civilă ale autorilor reclamantelor şi, respectiv, declaraţiile de notorietate depuse în acest sens la dosar.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantele au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a solicitat să se dispună modificarea deciziei recurate şi, în consecinţă, să se respingă apelul declarat de pârâtă ca nefondat.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele reclamante au susţinut că Decizia recurată este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.).
Astfel, sub un prim aspect, recurentele solicită instanţei de recurs să constate că instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reţinut motivul de desfiinţare a sentinţei apelate, întrucât nu a observat ca petitul acţiunii conexe este identic cu petitul cererii completatoare, sens în care recurentele reiau prezentarea situaţiei de fapt.
Se arată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constituit dosarul nr. 13968/3/2007 ce a avut ca obiect cererea recurentelor reclamante formulată în contradictoriu cu M.S.P. prin care au solicitat să se constate refuzul pârâtului M.S.P. de a soluţiona notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a cotei de 1 din imobilul, teren şi construcţie, S.N.P., fost S.D.C., situat pe Valea Râşnoavei, jud. Braşov; în consecinţă, s-a solicitat în principal, obligarea pârâtului M.S.P. să emită decizie de restituire în natură a cotei de 1 din imobil şi, în subsidiar, obligarea aceluiaşi pârât să soluţioneze prin decizie sau dispoziţie motivată, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Se mai arată de către recurente că la data de 15 octombrie 2007 au formulat o cerere completatoare a acţiunii introductive de instanţa (întrucât, între timp se emisese de către pârât Decizia de soluţionare a notificării), cerere prin care au solicitat anularea deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P. de respingere a cererii de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobilul în litigiu; ca atare, s-a solicitat, în principal, restituirea în natură a cotei de 1 din imobil, iar in subsidiar, obligarea M.S.P. să emită Decizia de restituire în natură a cotei de 1 din imobil.
În acelaşi timp, recurentele, pe cale separată, au formulat la data de 20 octombrie 2007 contestaţie împotriva aceleaşi decizii nr. 9497 din 11 septembrie 2007 care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi care a făcut obiectul dosarul nr. 36471/3/2007.
Prin această contestaţie, recurentele au solicitat instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 şi, în principal, restituirea în natură a cotei de 1 din imobil, iar în subsidiar, obligarea M.S.P. să emită decizie de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil.
La data de 17 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a trimis dosarul nr. 36471/3/2007 la prezenta cauză, nr. 13968/3/2007, în vederea discutării conexării, măsura fiind dispusă în sensul admiterii excepţiei de conexitate.
Recurentele arată că, prin urmare, instanţa de fond pronunţându-se asupra acţiunii introduse la 20 aprilie 2007, astfel cum a fost completată, s-a pronunţat şi asupra acţiunii conexe, care, în realitate, avea ca obiect petitul cererii completatoare, astfel că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că, în speţă devin aplicabile dispoziţiile art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., trimiţând cauza spre rejudecare, pentru o soluţionare unitară a celor două acţiuni conexe.
Într-un al doilea motiv de recurs, recurentele susţin că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, art. 304 pct. 9 teza I C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, recurentele solicită a se constata că instanţa de apel a reţinut că se impune casarea hotărârii primei instanţe, stabilindu-se ca la momentul rejudecării, instanţa de fond să aibă în vedere toate criticile din motivele de apel ce vizează calitatea de proprietar a numitului C.A. asupra imobilului din cauză prin depunerea actului de proprietate a acestuia şi, respectiv, a procesului - verbal de carte funciară pentru imobilul în litigiu, etc.
Recurentele consideră că motivele de casare reţinute de instanţa de apel vizează o reanalizare a calităţii lor de persoane îndreptăţite, ceea ce nu subzistă în raport de motivarea primei instanţe, care, sub acest aspect, a reţinut în mod legal şi temeinic că au făcut pe deplin dovada calităţii de persoane îndreptăţite, astfel cum impun exigenţele Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În partea finală a memoriului de recurs, recurentele învederează probele din a căror coroborare reiese calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, susţinând, în realitate, netemeinicia indicaţiilor date de instanţa de apel pentru rejudecarea cauzei.
Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., motive ce se circumscriu noţiunii de nelegalitate a hotărârii recurate, nefiind deci posibilă cenzurarea situaţiei de fapt şi analizarea temeiniciei acesteia, Înalta Curtea apreciază că acestea, critici de netemeinicie fiind, nu se mai impun a fi redate, întrucât sunt inadmisibile.
Pe de altă parte, având în vedere că instanţa de apel nu a analizat şi statuat ea însăşi asupra calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceste motive de recurs se vădesc a fi inadmisibile şi pentru aceea că nu ar putea fi analizate de Înalta Curte omisso medio, acestea fiind şi raţiunile respingerii cererii de probatorii cu obiectivul confirmării calităţii recurentelor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Astfel cum instanţa de apel a reţinut, reclamantele au învestit prima instanţă cu o cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 20 aprilie 2007 sub nr. 13968/3/2007 solicitând, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, să se dispună obligarea pârâtului M.S.P. la restituirea în natură a cotei de proprietate din S.N.P. ce a aparţinut autorului lor, întrucât, deşi au formulat notificarea în termen legal, până la data promovării cererii, unitatea deţinătoare nu a emis dispoziţie motivată de soluţionarea a acesteia.
Ca atare, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel era ţinută să realizeze calificarea cererilor cu care prima instanţă a fost învestită, în succesiunea lor.
În consecinţă, se constată că prin cererea iniţial formulată recurentele reclamante solicitau sancţionarea refuzului nejustificat al pârâtului de a emite dispoziţie sau Decizia motivată de soluţionare a notificării, cerere posibilă în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite în recurs în interesul legii.
După formularea acestei acţiuni, pârâtul a emis Decizia nr. 9497 din 11 februarie 2007 prin care s-a respins notificarea din 17 iulie 2001 formulată de C.E. şi U.I.
Drept urmare, la 15 octombrie 2007, reclamantele au formulat o cerere completatoare, solicitând anularea deciziei, cu consecinţa restituirii în natură a cotei de 1 din imobil şi, în subsidiar, obligarea M.S.P. la restituirea în natură a cotei de 1 din imobil.
Această cerere, deşi intitulată cerere completatoare de către reclamante, trebuia a fi calificată de instanţe ca cerere modificatoare (recurentele formulând o contestaţie în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emise în procedura administrativă), întrucât petitul ei nu se adăuga, ci înlocuia petitul cererii principale (acţiune directă în instanţă, de sancţionare a refuzului nejustificat de soluţionare a notificării), atât cererea completatoare cât şi cea modificatoare având regimul procesual stabilit prin dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.; cererea era una modificatoare întrucât acestea nu pot coexista, fiind două căi procesuale care se exclud, fiecare dintre ele tinzând la aceeaşi finalitate, obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.
La 31 octombrie 2001 recurentele reclamante au înregistrat în mod distinct pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 36471/3/2007, contestaţie împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 emise de pârât, cauză care, prin încheierea din 17 ianuarie 2008 a fost înaintată secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti în vederea discutării conexării cu cea care forma obiectul dosarului nr. 13968/ 3/2007.
În cel din urmă dosar, la termenul din 18 februarie 2008, cele două cauze au fost reunite prin conexare.
Astfel, în dosarul mai întâi înregistrat pe rolul instanţei, nr. 13968/3/2007, cererea dedusă judecăţii a devenit contestaţie împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 emisă de pârâtul M.S.P., prin modificarea la 15 octombrie 2007 a cererii iniţiale, acestei cereri adăugându-i-se prin conexare contestaţia formulată separat de reclamante şi înregistrată la 31 octombrie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 36471/3/2007; în acest context, se constată că în cauză era incidentă excepţia de litispendenţă prevăzută de art. 163 alin. (1) C. proc. civ., iar nu de conexitate, în condiţiile în care între cele două dosare nu exista doar o strânsă legătură, aşa cum dispune art. 164 C. proc. civ., ci se verifica tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Urmare a măsurilor procesuale dispuse de instanţele de fond, cauza de faţă are ca obiect una şi aceeaşi contestaţie, formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de aceleaşi reclamante, împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007, în contradictoriu cu acelaşi pârât.
Potrivit celor anterior clarificate, instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că pricina a fost soluţionată în parte, în sensul că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra cererii conexe ce a făcut obiectul dosarului nr. 36471/3/2007, câtă vreme cele două cereri erau identice.
Astfel cum susţin recurentele prin motivele de recurs, apelantul pârât nu a formulat astfel de critici, însă, Înalta Curte constată că o atare neregularitate (omisiunea instanţei de a soluţiona o cerere cu care a fost învestită) nu poate fi invocată decât de cel care este vătămat prin actul de procedură nelegal sau defectuos îndeplinit (art. 108 alin. (2) C. proc. civ.).
Or, în raport cu pretinsa vătămare (nesoluţionarea cererii conexe) doar reclamantele erau în măsură să se prevaleze de această nulitate, prin promovarea căii de atac; nefiind vorba despre o nulitate de ordine publică, nici instanţa nu o putea invoca din oficiu.
În plus, dacă în speţă ar fi fost incidentă vreo cauză de nulitate de ordine publică, instanţa de apel era ţinută să o pună în dezbaterea părţilor, astfel cum prevede art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanţa de apel a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă dezlegând fondul cauzei (deoarece cererea conexă era identică cererii iniţiale, astfel cum a fost modificată), după cum nici cadrul procesual nu permitea (în apelul pârâtului) invocarea unei pretinse vătămări a reclamantelor (omisiunea de soluţionare a unei cereri) întrucât o atare vătămare, dacă s-ar verifica, se circumscrie unei nulităţi relative, nefiind un motiv de ordine publică.
Pe de altă parte, o soluţie pronunţată în apel de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară Legii nr. 202/2010, aplicabilă cauzei de faţă, cum corect a stabilit instanţa de apel) este incompatibilă cu stabilirea unor obiective ale rejudecării (cum ar fi reaprecierea calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite, de vreme ce instanţa de apel nu a statuat ea însăşi asupra acestei chestiuni în raport de criticile formulate prin motivele de apel), având în vedere că prin dispoziţiile art. 297 alin. (1) se prevăd doar două motive ce permit o atare soluţie: necercetarea fondului şi dezbaterea cauzei în absenţa părţii care nu a fost legal citată.
În consecinţă, stabilirea unor obiective ale rejudecării în contextul normei invocate erau contrare prevederilor sale.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată întrunită nu numai ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 (invocată de recurente), dar şi cea de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., calificare ce s-a impus Înaltei Curţi potrivit celor deja redate, în analiza criticilor susţinute prin motivele de recurs.
Drept urmare, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., se va admite recursul formulat de reclamante, se va casa Decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru analiza criticilor formulate de pârât prin motivele de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele M.I.V. a şi U.I., împotriva deciziei nr. 191/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1285/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1223/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
