ICCJ. Decizia nr. 1458/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1458/2012
Dosar nr.45418/3/2007
Şedinţa publică din 02 martie 201.
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. nr. 182 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele reclamante T.L.A., C.M. şi S.M. împotriva sentinţei civile nr. 449 din 30 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Tineretului şi Sportului.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 45418/3/2007 la data de 17 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamantele T.L.A., C.M. şi S.M. au formulat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Tineret plângere împotriva Ordinului nr. 1496 din 01 noiembrie 2007 emis de pârâtă, solicitând anularea în parte a acestuia, obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului de 8787 mp situat în judeţul Vâlcea, iar pentru ipoteza imposibilităţii de restituire în natură, obligarea pârâtei la emiterea unui ordin de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru diferenţa de teren imposibil de restituit în natură până la 8787 mp.
Reclamanţii consideră că acest ordin este nelegal, deoarece terenul a fost preluat de la autorii lor fără niciun titlu, iar în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este în continuare proprietatea lor, singura soluţie fiind restituirea în natură, deoarece un refuz de restituire in natură echivalează cu o expropriere prin ordinul atacat. Se mai arată că terenul liber şi care poate fi restituit în natură este mult mai mare decât terenul restituit prin ordinul atacat, iar art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune restituirea în natură. Chiar şi în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, pârâta avea obligaţia de a oferi măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa până la 8787 mp, iar nu numai până la 750 mp.
La data de 20 martie 2008, reclamantele au depus o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea parţială a Ordinului nr. 1496/2007, se solicită anularea integrală a art. 2 şi art. 3 şi anularea parţială a art. 1 din ordinul atacat, numai cu privire la cuantumul şi vecinătăţile suprafeţei restituite în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 449 din 30 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin notificările nr. 655/2001, 65612001 şi 656b/2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 a imobilului compus din teren de 8787 mp şi clădire de 390 mp, situate în localitatea judeţul Vâlcea.
Prin notificarea nr. 166/2001, aceştia au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren de 750 mp aferentă clădirii "Vilă Centrală" (P+2+M), ce face obiectul deciziei civile nr. 523/2001 a Curţii de Apel Piteşti.
Prin Decizia civilă nr. 523/2001 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, irevocabilă, a fost admis recursul formulat de pârâta Administraţia Taberelor Şcolare Vâlcea, a fost casată Decizia civilă nr. 2052 din 27 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Vâlcea şi a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor imobilul construcţie denumit "Vilă Centrală" (P+2+M).
S-a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate în baza căruia revendică terenul, că, indiferent de modul cum a fost preluat terenul, în speţă erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991, iar în cadrul procedurii prevăzute de această lege, era necesar ca reclamantele să se poată folosi de actele primare pe care le deţineau, dar, în cauză, reclamantele nu au făcut dovada că s-ar fi adresat cu vreo cerere în acest sens organelor abilitate cu reconstituirea dreptului de proprietate.
Prin ordinul nr. 1496 din 01 noiembrie 2007 emis de Autoritatea Naţională pentru Tineret, prin art. 1, a fost restituit în natură către reclamanţi imobilul teren de 452,16 mp situat în judeţul Vâlcea, cuprinzând terenul de sub casă de 192,16 mp şi teren liber.
La articolul 2, se arată că pentru diferenţa de teren până la 750 mp ocupată cu aleile de acces la clădirile din perimetrul Centrului de Agrement pentru Tineret Căciulata, se va înainta dosarul pentru stabilirea şi acordarea de despăgubiri la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ordinul atacat a soluţionat practic 4 notificări formulate de reclamanţi, dintre care 3 aveau acelaşi conţinut, referindu-se la terenul de 8787 mp şi clădirea de 390 mp, situate în localitatea Călimăneşti, judeţul Vâlcea, notificarea nr.166/2001 referindu-se la suprafaţa de teren de 750 mp aferentă clădirii "Vilă Centrală" (P+2+M), de la aceeaşi adresă.
Decizia civilă amintită mai sus are autoritate de lucru judecat sub aspectul nedovedirii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 8.787 mp, astfel încât cele 3 notificări formulate de reclamanţi cu privire la acest teren sunt neîntemeiate. Sub acest aspect, dispoziţiile de la art. 3 din ordinul contestat, chiar dacă se referă la rămânerea fără obiect a notificărilor (care sunt ulterioare rămânerii irevocabile a acestei hotărâri judecătoreşti), sunt de menţinut, cât timp faţă de considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, nicio instituţie nu mai putea reţine faptul că reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate asupra acestui teren.
Cât priveşte soluţia dată notificării nr. 166/2001, prin raportul de expertiză topografică întocmit prin comisie rogatorie, s-au propus două variante de restituire în natură, dar ambele au avut în vedere suprafaţa totală de 8787 mp solicitată de reclamanţi.
Reclamanţii au drept la restituire numai cu privire la suprafaţa de 750 mp, aşa cum a reţinut şi pârâta cu ocazia soluţionării notificării. Cât priveşte modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, s-a constatat că diferenţa de 300 mp dintre suprafaţa acordată deja de 452,16 mp şi cea solicitată de 750 mp a fost identificată de expert prin indicarea mai multor parcele, în suprafeţe de 32,49 mp, 18,15 mp, 144,60 mp, 111,48 mp. Astfel, dincolo de aspectul unei parcelări excesive a proprietăţii, tribunalul a reţinut ca impediment la restituirea în natură şi a acestor suprafeţe faptul că s-ar aduce dificultăţi suplimentare exploatării centrului de recreaţie pentru copii, existent în apropiere, faţă de aspectul existenţei căilor de acces ale acestei baze educative pe tot terenul identificat de expert.
Împotriva sentinţei au formulat apel contestatorii, în analiza căruia instanţa a reţinut următoarele:
Pricina soluţionată prin Decizia civilă nr. 523/R din 01 martie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a purtat, deopotrivă, asupra „terenului aferent construcţiei”, cu privire la care instanţa a stabilit că reclamantele „nu au făcut dovada titlului de proprietate în baza căruia îl revendică”.
Hotărârea anterioară a stat la baza sentinţei tribunalului, prin care a fost respinsă contestaţia promovată în cauză, reţinându-se că Decizia civilă arătată prezintă autoritate de lucru judecat sub aspectul nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantelor asupra terenului în discuţie.
În legătură cu suprafaţa de teren aferentă construcţiei (vilă) retrocedată prin hotărâre judecătorească au fost valorificate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparaţie, aspect ce rezultă din conţinutul ordinului contestat pe calea acţiunii pendinte.
De altfel, prin ordinul menţionat, unitatea deţinătoare (intimata – pârâtă) a recunoscut petenţilor calitatea de persoane îndreptăţite pentru suprafaţa de 750 mp teren (suprafaţa de 452,16 mp fiind restituită în natură).
În privinţa diferenţei până la întreaga suprafaţă de teren de 8.787 mp, la care se face referire în contestaţia promovată, cum corect s-a stabilit în cuprinsul deciziei civile nr. 523/R din 01 martie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991, astfel că actele primare deţinute de reclamante în justificarea calităţii de proprietar trebuiau să fie valorificate în scopul producerii efectelor juridice scontate, strict în cadrul procedurii prevăzute în acest sens de legea specială (legea fondului funciar).
Conform dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, pentru reconstituirea (constituirea) dreptului de proprietate asupra terenului ce constituie obiect al reglementării (cum este şi cazul în speţă) persoana interesată se adresează cu cerere comisiei, or în cauză, soluţionând în fond acţiunea în revendicare, Curtea de Apel Piteşti a stabilit că această condiţie esenţială nu a fost îndeplinită.
Din această perspectivă, cu privire la suprafaţa de teren ce intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, nu se poate reţine că petentele probează existenţa dreptului de proprietate, dat fiind că cerinţa legală privind solicitarea persoanei îndreptăţite, deşi formală, se repercutează ope legis asupra substanţei dreptului.
Ca atare, nu poate fi primită critica referitoare la soluţionarea cererii de revendicare privind suprafaţa de teren în integralitate, exclusiv sub aspectul admisibilităţii, după cum nu se poate aprecia că instanţele au refuzat să analizeze cererea, ştirbind astfel accesul liber la justiţie consacrat expres de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie (CEDO); o atare analiză s-a realizat cu respectarea limitelor impuse de normele (de procedură şi de substanţă) edictate de legiuitor, acesta din urmă fiind îndreptăţit să disciplineze modalitatea în care se asigură reparaţia.
Dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 referitoare la suspendarea procedurii speciale până la soluţionarea acţiunii de drept comun promovate şi reluarea acesteia de către persoana îndreptăţită ulterior pronunţării unei hotărâri de respingere a cererii, îşi găsesc, într-adevăr, aplicabilitate (cum susţin şi apelantele) în legătură însă cu bunuri (imobile) ce fac obiectul de reglementare al actului normativ de reparaţie, or, terenul în discuţie (diferenţa între suprafaţa ce a constituit obiect al ordinului contestat şi suprafaţa de 8.787 mp) intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, astfel cum s-a arătat anterior.
Din aceleaşi raţiuni, a apreciat Curtea că nu se poate vorbi nici de aplicaţiunea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în legătură cu suprafaţa de teren pentru care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent în cuprinsul ordinului contestat, în mod corect a apreciat tribunalul că afectaţiune sa actuală şi modul de dispunere al accesului şi circulaţiei, astfel cum reiese din cuprinsul raportului de expertiză, sunt de natură a conduce la concluzia imposibilităţii de restituire în natură.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.L.A., C.M. şi S.M., criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive:
1. Considerentele deciziei exced limitele cererii de apel si chiar limitele hotărâri apelate, deoarece s-a reţinut că terenul nu face obiectul Legii 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991 şi că, din acest punct de vedere, întreaga Lege 10/2001 nu este aplicabilă cauzei, incluzând art. 46 si art. 2 alin. (2), ceea ce face inutilă analiza pe fond a acestor texte legale.
În acest fel, instanţa a soluţionat apelul cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 296 C. proc. civ., deoarece a statuat asupra unei chestiuni care nu făcea obiectul apelului şi nici măcar al sentinţei apelate, depăşind astfel limitele cererii de apel, ceea ce le-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Dacă în hotărârea primei instanţe motivul pentru care nu li se putea restitui imobilul era faptul că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu au dovedit un drept de proprietate într-o acţiune în revendicare directă, anterioară Legii 10/2001, instanţa de apel a adăugat la acest motiv şi faptul că terenul în litigiu face obiectul Legii 18/1991. Dacă în limitele stabilite de hotărârea primei instanţe se putea discuta de chestiunea aplicabilităţii art. 2 alin. (2) şi a art. 46 din Legea 10/2001, care înlăturau ipotetica putere de lucru judecat şi permiteau restituirea în natură a terenului în litigiu, în noua situaţie de drept stabilită de instanţa de apel aplicabilitatea art. 46 din Legea 1/2001 este scoasă în întregime din discuţie, ca de altfel întreaga Lege 10/2001. Prin urmare, situaţia lor a devenit şi mai grea în propria cale de atac.
2. În ce priveşte chestiunea legii speciale aplicabile imobilului în litigiu, Curtea de Apel Bucureşti a aplicat greşit legea, respectiv art. 8 din Legea 10/2001, având în vedere că terenul în litigiu a fost în intravilan la data preluării şi este în intravilan şi în prezent. Ca urmare, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea 10/2001, terenul în litigiu face obiectul Legii 10/2001.
3. Dacă terenul ar fi făcut obiectul Legii 18/1991, soluţia nu putea fi de respingere a plângerii, ci de admitere a capătului 1 şi de anulare parţială a Ordinului atacat în ce priveşte diferenţa de teren de la 750 mp la 8787 mp. Potrivit art. V alin. (2) din Titlul I al Legii 247/2005, notificările nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii 247/2005, care au ca obiect terenuri ce fac obiectul Legii 18/1991, nu se resping, ci se trimit către comisiile locale de fond funciar. Prin urmare, în situaţia în care terenul în litigiu face obiectul Legii 18/1991, ordinul este nelegal deoarece a respins notificarea, în loc să o trimită către comisia locală de fond funciar competentă.
4. În ce priveşte motivul 2 al apelului, au invocat şi dispoziţiile art. 16 din Legea 10/2001, arătând că potrivit acestui text legal, terenul în litigiu pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii trebuia restituit în natură, cu obligaţia lor corelativă de a permite actualilor deţinători să mai folosească imobilul o perioadă de 3 ani sau 5 ani, după caz.
Instanţa de apel nu a analizat acest motiv de apel, neexistând nicio explicaţie privind înlăturarea aplicării art. 16 din Legea 10/2001, cu atât mai mult cu cât afectaţiune actuală a terenului este cea care impune restituirea în natură.
Analizând Decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce succed:
1. Prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut, cu referire la litigiul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului teren în litigiu. Numai că nu s-au redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunţată în litigiul anterior, avute în vedere de prima instanţă, prin care s-a reţinut că dovada proprietăţii nu s-a făcut în sensul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, în temeiul căreia aceasta trebuia să fi fost constituită/reconstituită.
În aceste condiţii, prin analiza făcută cu referire la considerentele deciziei anterioare, în ceea ce priveşte regimul juridic apreciat ca fiind aplicabil terenului, instanţa de apel nu a depăşit limitele fixate prin cererea de apel şi nici nu le-a creat apelanţilor o situaţie mai grea în propria cale de atac, cu aplicarea art. 295 alin. final şi art. 296 C. proc. civ., pentru a fi atrasă incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. În ceea ce priveşte însă regimul aplicabil terenului în litigiu, prin cererea de apel s-a subliniat faptul că obiectul prezentului litigiu este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, diferit de primul litigiu, iar în cererea de recurs s-a insistat asupra faptului că aceasta este situat în intravilan, iar potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001 face obiectul de reglementare al acestei legi.
În cauză s-a reţinut că în litigiul anterior s-a stabilit că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991, însă nu toate terenurile susceptibil a intra în domeniul acestei legi au fost excluse de Legea nr. 10/2001 de a intra sub regimul său de reglementare.
Astfel, art. 8 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării.
Aceasta înseamnă că pentru terenurile situate în intravilan se aplică regimul Legii nr. 10/2001, inclusiv sub aspect probator.
Cum în cauză nu s-a stabilit situaţia terenului şi nu s-a intrat în cercetarea fondului în sensul dispoziţiilor legale susmenţionate de către niciuna dintre instanţe, Înalta Curte urmează să facă art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului şi modificarea deciziei, iar cu aplicare art. 297 alin. (1) acelaşi cod se va admite apelul, se va desfiinţa sentinţa şi se va trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal, care va avea în vedere şi celelalte critici formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii T.L.A., C.M. (decedată) continuat de moştenitorul C.P.R.E. şi S.M. împotriva deciziei civile nr. 182 A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 449 din 30 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1467/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1435/2012. Civil → |
|---|
