ICCJ. Decizia nr. 1435/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1435/2012
Dosar nr. 2166/120/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 2166/120/2010 la data de 19 mai 2010, reclamantul I.V. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al condamnărilor autorului său I.A. şi, în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, să se dispună obligarea aceluiaşi pârât la plata sumei de 900.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 1883 din 25 octombrie 2010, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 20.000 Euro, reprezentând daune morale pentru arestarea şi condamnarea suferită pe motive politice a autorului acestuia, numitul I.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în privinţa primului capăt de cerere, că deja autorului reclamantului i s-a stabilit caracterul politic al condamnării prin emiterea deciziei de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin emiterea hotărârii de acordare a unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice şi atestarea calităţii de membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Din probele administrate a rezultat faptul că prin condamnarea suferită de autorul său, reclamantului i s-au adus prejudicii morale şi materiale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial privind atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
Arestarea şi condamnarea suferite au produs şi autorului acestuia consecinţe în planul vieţii private si profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit, prin situaţia în care a fost plasat, fiind împiedicat să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze în plan social şi profesional, să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor sale.
Chiar şi reclamantul, fiind direct afectat de această lipsă materială, a fost în imposibilitatea de a progresa pe scara socială şi profesională, privarea de libertate a autorului său conducând la lezarea şi a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea şi reputaţia, accesul la învăţământ.
Considerând ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile si impunându-se repararea de către stat a pagubei suferite, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 Euro nu reprezintă practic o stabilire a preţului suferinţelor fizice şi psihice ale autorului reclamantului şi al acestuia personal, care sunt inestimabile, ci înseamnă o apreciere multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
Prin Decizia nr. 55 din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de reclamant şi au fost admise apelurile pârâtului şi Ministerului Public, fiind schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost redus cuantumul daunelor morale la 10.000 Euro.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că autorului reclamantului i s-a stabilit caracterul politic al condamnării prin emiterea deciziei de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin emiterea hotărârii de acordare a unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice şi atestarea calităţii de membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
In ceea ce priveşte însă cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că aceasta a omis a avea în vedere că autorul reclamantului a mai beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 133 din 2 octombrie 1990 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice acestuia acordându-i-se drepturi băneşti în cuantum de 1363 lei/lună.
Faţă de această împrejurare şi întrucât pentru reclamant la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar OUG nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, astfel cum chiar Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 1358/2010, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public, numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate şi a schimbat în parte sentinţa nr. 1883 din 25 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în sensul că reduce cuantumul daunelor morale la 10.000 Euro.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantul I.V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul-pârât a invocat nelegalitatea soluţiei de acordare a daunelor morale pe temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât acest temei legal nu mai subzistă, fiind declarat neconstituţional.
In dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că la data pronunţării deciziei din apel erau declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/ 2009, astfel că acţiunea trebuia respinsă.
Recurentul-reclamant a criticat soluţia din apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, solicitând mărirea acestui cuantum, pentru următoarele motive:
Astfel, a apreciat că majorarea cuantumului daunelor morale se impune în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi prevederile art. 3, art. 8, art. 9, art. 10, art. 14 şi art. 17 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Recurentul a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor, având în vedere circumstanţele concrete ale speţei şi practica CEDO, astfel că în ipoteza reducerii daunelor morale s-ar crea o situaţie discriminatorie faţă de persoane aflate în situaţii similare şi care au beneficiat de despăgubiri morale considerabile, fiind ignorat principiul egalităţii în drepturi.
De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că art. 5 al Legii nr. 221/2009 este aplicabil cauzei deduse judecăţii, iar reclamantul beneficiază de o speranţă legitimă la despăgubiri echitabile, având un bun în sensul Convenţiei.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M.Of.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M.Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M.Of.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
în speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale Europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar Decizia recurată va fi modificată în parte.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifica, în urma admiterii apelurilor pârâtului şi Ministerului Public, schimbarea în tot a sentinţei pe acest considerent, sens în care modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelurilor pârâtului şi Ministerului Public, se va schimba în tot sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
In consecinţă, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.V. împotriva deciziei nr. 55 din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 55 din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva sentinţei nr. 1883 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, schimbă în tot sentinţa apelată şi respinge, ca nefondată, cererea formulată reclamantul I.V.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1458/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1427/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
