ICCJ. Decizia nr. 1471/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1471/2012
Dosar nr.462/115/2010
Şedinţa publică din 02 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 299/A din 21 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 630/PI din 13 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin; s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulată de către reclamanta B.E., născută K., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 630 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin s-a admis acţiunea formulată de reclamanta B.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro în echivalent la data plăţii, reprezentând daune morale, ca urmare a luării împotriva sa a măsurii administrative a deportării în U.RS.S.
Împotriva sentinţei a formulat cerere de apel pârâtul, în analiza căruia instanţa a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantei cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.E., criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive ce vizează modul de dispunere în cauză al instanţei de apel:
Prin modul de dispunere se face un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cererii în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi imputabile persoanelor aflate în cauză.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea intră în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
La data pronunţării deciziei 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reclamantul avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) şi prin care i-au fost acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, astfel că avea o „speranţă legitimă" şi prin urmare un bun în înţelesul art. 1 Protocolul 1 din invenţie.
Şi în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţită de a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.).
Analizând Decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial, în considerarea următoarelor argumente, faţă de criticile de recurs formulate:
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, în desfăşurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa Europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză".
Or, situaţia în speţă vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.
Noţiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenţei instanţei Europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă,” iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Cum deciziile în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., şi cum reclamanta nu deţinea o hotărâre definitivă prin care să i recunoască dreptul la despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, cererea privind daunele morale nu se mai justifică – cum în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 998-999 C. civ., urmează a se reţine incidenţa art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ.
Urmare considerentelor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 299/A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1475/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1467/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
