ICCJ. Decizia nr. 1427/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1427/2012
Dosar nr. 5027/108/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta T.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, solicitând în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defuncţilor săi părinţi, J.D. şi J.L., obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.120.000 lei, echivalentul a 500.000 Euro, în nume propriu, precum şi acordarea de despăgubiri în cuantum de câte 2.120.000 lei, echivalentul a 500.000 Euro, pentru fiecare dintre părinţii săi, pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit, prin aplicarea de către regimul comunist a măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului obligatoriu în Bărăgan, timp de peste 5 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 233 din 1 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5027/108/2009 a fost admisă în parte acţiunea reclamantei T.M., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defuncţilor J.D. şi J.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţii în baza Legii nr. 221/2009.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să acorde reclamantei T.M. cu titlu de despăgubiri suma de 100.000 Euro şi suma de 1190 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reţinut că, măsura abuzivă a deportării reclamantei şi a părinţilor săi în Bărăgan timp de 5 ani şi persecuţiile la care au fost supuşi i-au marcat puternic şi i-a schimbat fizic şi psihic, li s-a cauzat acestora şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, care a influenţat şi relaţiile sociale - onoarea, reputaţia - şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Lipsirea de libertate prin deportarea în Bărăgan, fiind deportaţi din motive politice, a avut consecinţe care au fost resimţite de reclamantă şi autorii acesteia şi după momentul întoarcerii acasă, fiindu-le afectate printre altele şi sursele de venit.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuşi reclamanta şi autorii acesteia, nu a mai fost necesară procedura instituită de art.4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Autoarea reclamantei J.L. a beneficiat de măsuri reparatorii conform Decretului-lege nr. 118/1990 din anul 1990 şi până la data decesului, constând în indemnizaţia lunară acordata conform legii, ca titular şi în calitate de urmaş al soţului său J.D.
In atare condiţii, prima instanţă a constatat că acţiunea este întemeiată şi că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamantă, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei adică a reclamantei.
Prin Decizia nr. 385/A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă şi a admis apelul pârâtului, iar în rejudecare, a schimbat în tot hotărârea primei instanţe, în sensul că a respins acţiunea.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat următoarele:
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 /2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
In fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat tară ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aveau doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
In cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, având în vedere dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului la un tribunal independent şi imparţial.
Recurenta a apreciat că se impune şi respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil, arătând că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care au formulat cereri în baza Legii nr. 221/2009 este determinat de celeritatea cu care au fost soluţionate aceste cereri, pronunţarea unor hotărâri definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia, depinzând adesea de o serie de factori care pot sa întârzie soluţionarea cauzei.
Instituirea unui astfel de tratament juridic distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru deportări, în funcţie de momentul în care instanţa a pronunţat hotărârea definitivă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Astfel, recurenta a susţinut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în prezenta cauza ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar reglementările internaţionale au prioritate, faţă de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
În plus, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată după data pronunţării hotărârii judecătoreşti în primă instanţă prin care i s-au acordat despăgubiri reclamantei.
Recurenta şi-a exprimat dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională şi a invocat jurisprudenţa CEDO, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
De asemenea, a formulat critici şi în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, în raport de criteriile de stabilire a despăgubirilor.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura tăcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
In speţă, însă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenta.
In aceste condiţii, criticile subsecvente referitoare la cuantumul despăgubirilor nu se mai impun a fi analizate.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 385/A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1435/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1399/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
