ICCJ. Decizia nr. 1581/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1581/2012
Dosar nr.3886/1/2011
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 21 iunie 2005 Tribunalul Timiş a admis în parte contestaţia reclamantului B.R.A. şi a obligat pârâta A.D.S. să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri şi servicii, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilului situat în localitatea Sânnicolau Mare, situat în Piaţa 30 Decembrie, actualul sediu al SC S. SA, prin aceeaşi sentinţă fiind respinsă cererea împotriva pârâtei SC S. SA, precum şi capătul de cerere privind retrocedarea în natură a corpului de clădire existent la momentul naţionalizării, împreună cu suprafaţa de teren menţionată în C.F.
Această sentinţă a fost schimbată de către Curtea de Apel Timişoara, care prin Decizia civilă nr. 546 din 07 decembrie 2006 a admis apelul reclamantului şi a constatat că acesta este îndreptăţit la despăgubiri în sumă de 10.515.063.909 lei (vechi), conform raportului de expertiză realizat, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Prin aceeaşi decizie, s-au respins apelurile A.D.S. Bucureşti precum şi al intervenientei I.E.
Decizia menţionată a fost casată prin Decizia civilă nr. 4864 din 13 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma admiterii recursurilor declarate de către reclamant şi de către pârâta A.D.S. Bucureşti, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în apel.
Înalta Curte a statuat că în mod nelegal s-a decis de către primele instanţe că reclamantul ar fi îndreptăţit numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în raport cu dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2201 coroborat cu art. 16 şi 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi că se impune reverificarea posibilităţii restituirii în natură a acestui imobil. Aceasta, întrucât s-a constatat că pârâta SC S. SA s-a privatizat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aşa cum o atestă contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni din 08 octombrie 2001 cu A.D.S., privatizare care a avut loc ulterior şi înregistrării notificării de către reclamant, datată 29 martie 2001.
Prin urmare, a statuat Înalta Curte, nici la 14 februarie 2001 şi nici la 29 martie 2001, SC S. SA nu era privatizată integral, statul fiind majoritar acţionar la această societate, astfel că se impune analizarea posibilităţii restituirii în natură a imobilului, din perspectiva art. 31 alin. (1) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 258 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului B.R.A. şi a schimbat sentinţa tribunalului în partea privind măsurile reparatorii, constatând că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în sumă de 562.656,3 lei, din care 480.742,2 lei valoarea construcţiei şi 81.932,3 lei valoarea terenului, potrivit expertizei suplimentare tehnice judiciare.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul naţionalizat de către stat aparţine acum pârâtei SC S. SA, care alături de casa veche a edificat un nou corp de clădire şi ambele reprezintă sediul administrativ al societăţii pârâte, aripa nouă având o suprafaţă construită mai mare decât aripa veche, iar cele două corpuri de clădire nu sunt comod partajabile în natură, astfel că în raport cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul poate fi îndreptăţit numai la despăgubiri.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins apelul A.D.S. Bucureşti, constatând că aceasta are calitate procesuală pasivă întrucât a participat direct la procesul de privatizare a SC S. SA, chiar în timpul în care procedura de soluţionare a notificării reclamantului era pendente şi totodată, a respins ca neîntemeiat, apelul intervenientei I.E.
Această decizie a fost casată prin Decizia civilă nr. 9772 din 02 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în urma admiterii recursurilor declarate de reclamantul B.R.A. şi pârâta A.D.S. Bucureşti, a decis casarea cu trimitere spre rejudecare în apel.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în urma primei decizii de casare şi nu a analizat eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd posibilitatea restituirii în natură a imobilelor revendicate, în condiţiile în care, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit prin chiar prima decizie de casare că nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece la intrarea în vigoare a actului normativ, SC S. SA nu era privatizată integral, statul fiind majoritar acţionar la această societate.
De asemenea, s-a constatat că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţia primei decizii de casare referitoare la administrarea unei expertize suplimentare, care să clarifice întinderea suprafeţei de teren ocupate de construcţia nouă şi de servituţile legale, dacă edificarea construcţiei s-a realizat cu sau fără autorizaţie şi, dacă corpul suplimentar de clădire, pe de o parte este de sine stătător şi poate avea o utilizare independentă de cea a corpului vechi de clădire, iar pe de altă parte, dacă aria desfăşurată a corpurilor noi, adăugate pe verticala şi/sau orizontală, în raport de forma iniţială, însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţială, în sensul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, prin aceeaşi decizie de casare s-a statuat că A.D.S. are calitate procesuală, întrucât notificarea adresată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 îi este opozabilă, deoarece a luat cunoştinţă direct de pretenţiile reclamantului, calitate care se menţine şi prin prisma faptului că, în raport de soluţia dată, pârâtei A.D.S. îi incumbă obligaţia de a formula propuneri de acordare de despăgubiri, în ipoteza în care imobilul nu poate fi restituit în natură.
Curtea de apel, în urma administrării probatoriului suplimentar, a constatat că apelul reclamantului B.R.A. este întemeiat, în timp ce apelurile pârâtei A.D.S. Bucureşti şi ale intervenientei I.E. sunt neîntemeiate.
În acest sens, instanţa a reţinut că reclamantul B.R.A., în calitate de fost proprietar tabular al imobilului din litigiu, a solicitat prin notificarea din martie 2001, retrocedarea în natură a imobilului situat în localitatea Sânnicolau Mare, Piaţa 30 Decembrie, compus din casă şi teren de 1.575 mp, evidenţiat în C.F. Sânnicolau Mare, imobil care în prezent se află în proprietatea pârâtei SC S. SA Sânnicolau Mare, succesorul fostului G.
Pârâta SC S. SA s-a privatizat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 15 din 08 octombrie 2001 încheiat cu A.D.S., privatizare care a avut loc ulterior şi înregistrării notificării de către reclamant, datată 29 martie 2001.
Pe parcela de teren de 1.575 mp se regăsesc atât casa veche, cât şi noul sediu administrativ al SC S. SA, compus din parter, etaj, grup social, alei de acces şi baterie de garaje.
Din relaţiile furnizate de Primăria oraşului Sânnicolau Mare a rezultat că în arhiva păstrată de această instituţie nu există documente privind autorizarea construcţiilor ce formează sediul administrativ al SC S. SA.
Pe de altă parte, suplimentul de expertiză tehnică judiciară complexă, în construcţii şi topografie, concluzionează că aripa veche de clădire are o arie desfăşurată de 494,70 mp, iar aripa nouă, care se compune dintr-o construcţie cu parter şi etaj, are o arie desfăşurată de 425,83 mp. S-a precizat şi că aria desfăşurată nu trebuie confundată cu aria construită, aşa cum rezultă din schiţa întocmită la data naţionalizării (care indică pentru construcţia veche o suprafaţă a clădirii vechi de 417,44 mp), întrucât aceasta este un plan simplu, care nu ia în calcul nici subsolul şi nici anexele locuibile, demolate ulterior naţionalizării.
Prin aceeaşi lucrare, experţii au mai concluzionat şi asupra faptului că, deşi cele două corpuri de clădire (vechi şi nou) prezintă în comun câteva elemente constructive, cu minime intervenţii "nestructurale" la clădire, detaliate de către experţi, cele două corpuri pot fi separate, astfel încât să aibă fiecare o funcţionare de sine stătătoare, realizându-se în mod facil o dezmembrare a celor două corpuri, care pot exista independent.
Reţinând această stare de fapt, curtea a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
De asemenea, s-a reţinut că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în situaţia imobilelor-construcţii ce fac obiectul notificărilor şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent.
În raport de aceste constatări de fapt şi de drept, curtea a concluzionat că se impune retrocedarea în natură a imobilului, către reclamant.
În privinţa apelului A.D.S. Bucureşti, instanţa a statuat că acesta este neîntemeiat, câtă vreme Înalta Curte a statuat irevocabil că A.D.S. are calitate procesuală întrucât notificarea adresată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 îi este opozabilă, deoarece a luat cunoştinţă direct de pretenţiile reclamantului.
În ceea ce priveşte apelul intervenientei I.E., nesusţinut de altfel (intervenienta nu s-a prezentat la niciun termen de judecată), curtea a constatat că acesta este de asemenea neîntemeiat, câtă vreme cererea de intervenţie are un obiect neclar şi echivoc, în raport cu imperativele art. 55 C. proc. civ. Raportat la art. 49 şi urm. C. proc. civ. şi la dispoziţiile art. 112 C. proc. civ.
În consecinţă, a fost pronunţată Decizia civilă nr. 635 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara prin care au fost respinse apelurile pârâtei A.D.S. Bucureşti şi intervenientei I.E. A fost admis apelul reclamantului şi schimbată sentinţa, fiind admisă în parte acţiunea. A fost anulată Decizia nr. 1 din 18 august 2003 a SC S. SA. S-a dispus restituirea în natură către reclamant a terenului în suprafaţă de 1575 mp, evidenţiat în C.F., precum şi a corpului vechi de clădire cu anexe, evidenţiat în acelaşi C.F., toate situate în oraşul Sânnicolau Mare, Piaţa 30 Decembrie. S-a dispus rectificarea C.F., prin radierea dreptului de proprietate al SC S. SA şi al Statului Român asupra întregii suprafeţe de teren de 1575 mp, precum şi a construcţiilor vechi, existente şi anterior naţionalizării, denumită casa veche şi anexe şi restabilirea situaţiei anterioare, prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului şi antecesorilor acestuia. A fost respinsă cererea în privinţa construcţiei noi (corpul nou de clădire) aflată în proprietatea SC S. SA.
Decizia a fost atacată cu recurs de către SC S. SA, care a formulat următoarele critici:
- Hotărârea este nelegală şi netemeinică, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa aplicând greşit dispoziţiile legii şi interpretând eronat actul dedus judecăţii.
S-a susţinut că restituirea în natură a imobilului nu era posibilă tocmai din perspectiva dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, contraexpertiza administrată în faza primului apel, precum şi suplimentul la raportul de expertiză efectuat în raport cu Decizia de casare în noul ciclu procesual al apelului, au concluzionat că noul corp de clădire are o arie desfăşurată de 425,83 mp, iar în ceea ce priveşte suprafaţa clădirii vechi, aceasta rezultă din referatul privind naţionalizarea imobilului existent în dosar, conform căruia suprafaţa bunului preluat este de 417,44 mp. Or, aceasta este suprafaţa care trebuie luată în considerare deoarece nu se poate stabili o suprafaţă mai mare, în privinţa clădirii vechi, decât cea care a fost efectiv naţionalizată.
În concluzie, aria desfăşurată a clădirii noi este mai mare decât cea a imobilului naţionalizat, fiind prin urmare îndeplinite condiţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
- Restituirea în natură a imobilului vechi nu este posibilă şi datorită transformărilor suferite de imobil după naţionalizare, acesta devenind un imobil nou faţă de cel preluat de stat.
În acest sens, potrivit concluziilor raportului de expertiză, corpul nou nu este un corp de sine stătător, care să poată avea o utilitate de sine stătătoare în sensul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul în forma sa actuală nu este comod partajabil în natură şi în plus, în expertiza efectuată în prima instanţă, expertul a concluzionat că nu e posibilă din punct de vedere tehnic nici dezmembrarea terenului.
Corpul nou este alipit construcţiei vechi, imobilul este folosit ca un tot unitar (grupul sanitar este amplasat în vechea clădire, la fel centrala veche şi racordurile de apă rece şi canalizare sunt legate de aripa veche), iar clădirea a fost transformată în întregime tocmai în scopul de a fi folosită ca sediu al societăţii.
- În ce priveşte aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, indiferent de existenţa sau nu a autorizaţiei de construire a corpului nou de clădire, nu se poate dispune restituirea în natură a corpului vechi atâta timp cât societatea a achiziţionat întregul imobil prin privatizare.
- În condiţiile în care reclamantul nu a atacat actele de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare şi cât timp acestea nu au fost anulate, nu se poate restitui în natură imobilul, ci pot fi doar acordate măsuri reparatorii în echivalent.
- Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, a dispus efectuarea unor operaţiuni care nu au fost solicitate de către reclamant, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În acest sens, s-a susţinut că, pe lângă restituirea în natură către reclamant a terenului în suprafaţă de 1575 mp, instanţa a dispus şi rectificarea C.F., restabilirea situaţiei anterioare, prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului şi antecesorilor lui.
Faţă de dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, care presupun existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile vizând nevalabilitatea actului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, instanţa nu putea dispune rectificarea, cât timp în speţă aceasta nu s-a solicitat, după cum nu s-a solicitat nici repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând caracterul legal al deciziei atacate.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Afirmând nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în principal, că s-ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe de o parte, nu s-a observat că suprafaţa corpului vechi de clădire, astfel cum a fost aceasta menţionată în referatul privind naţionalizarea imobilului, este mai mică decât suprafaţa corpului nou şi pe de altă parte, că imobilul a suferit modificări importante devenind unul nou în raport de cel preluat de stat; totodată, corpul nou nu ar avea o existenţă de sine-stătătoare, constituind o unitate funcţională cu cel vechi, căruia i-a fost alăturat.
Aceste susţineri sunt nefondate, ignorând deopotrivă, conţinutul textului de lege menţionat, cât şi elementele de fapt ale pricinii statuate de instanţele fondului.
Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent, atunci când imobilelor, construcţii care fac obiectul notificării „le-au fost adăugate, pe orizontală şi /sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial".
Or, pe acest aspect, expertiza efectuată în faza apelului a statuat că aria desfăşurată a corpului vechi de clădire este de 494,70 mp, în timp ce aripa nouă are o arie desfăşurată de 425,83 mp.
Susţinând că aria corpului vechi era în realitate de 417,44 mp, recurenta-pârâtă confundă aria desfăşurată cu aria construită (expertul subliniind că schiţa anexă întocmită la data naţionalizării nu lua în calcul nici subsolul şi nici anexele locuibile, demolate ulterior naţionalizării).
Cum textul de lege are în vedere nu aria construită, ci pe aceea desfăşurată iar sub acest din urmă aspect, imobilul preluat de stat a avut 494,70 mp, în timp ce aripa nouă are 425,83 mp, rezultă că nu este incidentă ipoteza art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care să impună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent (pentru că aria desfăşurată a corpului nou nu depăşeşte cu 100% aria desfăşurată a corpului vechi).
- Tot astfel, nu se poate pretinde, aşa cum se face prin motivele de recurs, că noul corp de clădire ar forma o unitate structurală cu cel vechi (pentru că au în comun intrarea principală, grupul sanitar, centrala termică şi racordurile de apă şi canalizare), ceea ce ar exclude de la aplicabilitate art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În realitate, aceste elemente constructive comune nu sunt unele structurale şi, aşa cum a stabilit instanţa de apel pe elementele de fapt ale pricinii, valorificând concluziile raportului de expertiză, cu minime intervenţii la clădire, menţionate de către experţi, cele două corpuri pot fi separate şi pot avea o funcţionalitate de sine-stătătoare.
În aceste condiţii, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, statuând pe de o parte, că nu este vorba de adăugarea la imobilul vechi a unui corp de clădire a cărui arie desfăşurată să depăşească cu 100% aria iniţială şi pe de altă parte, că noul corp adăugat poate avea, cu modificări structurale minime, existenţă de sine-stătătoare şi funcţionalitate proprie, ceea ce permite restituirea în natură, a suprafeţei deţinute în proprietate la data preluării de către stat.
- Faţă de aceste elemente determinante în aprecierea măsurii reparatorii a restituirii în natură, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, este lipsită de relevanţă critica recurentei potrivit căreia absenţa autorizaţiei de construire ar fi suplinită de intabularea în cartea funciară a noului sediu administrativ al societăţii (intabulare care nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi fost prezentate toate actele şi autorizaţiile necesare).
Această lipsă de relevanţă juridică este dată de împrejurarea că, şi în condiţiile prezentării autorizaţiei de construire, măsura reparatorie a restituirii în natură era impusă de regimul juridic al imobilului şi de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
- Contrar susţinerii recurentei, pentru a se dispune restituirea în natură nu era necesară anularea actelor de privatizare, faţă de împrejurarea că acestea nu au privit înstrăinarea de active care să atragă, eventual, incidenţa art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, pentru argumentele arătate anterior, criticile de nelegalitate formulate cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, instanţa realizând o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor de drept material incidente.
- În privinţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia a fost pur formală, în condiţiile în care partea-recurentă nu a dezvoltat argumente în susţinerea acestuia şi nu a indicat un act juridic, în înţelesul material, de negotium iuris (avut în vedere de textul de lege) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost denaturate prin interpretarea eronată de către instanţă.
- Este nefondată şi critica formulată de către recurentă cu referire la art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi cu motivarea că instanţa ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, dispunând efectuarea unor operaţiuni de carte funciară pe care reclamantul nu le-ar fi solicitat.
În realitate, instanţa a judecat în limitele învestirii întrucât, promovând contestaţie împotriva deciziei societăţii-pârâte, reclamantul a solicitat nu numai anularea acesteia, ci şi radierea dreptului de proprietate menţionat în prezent şi restabilirea situaţiei anterioare cu reînscrierea dreptului reclamantului şi al antecesorilor acestuia).
- Susţinerea că radierea nu s-ar fi putut dispune, deoarece nu există o hotărâre irevocabilă care să fi constatat că actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, este nefondată având în vedere că aprecierea jurisdicţională a instanţei pe caracterul abuziv al preluării bunului şi nevalabilitatea titlului statului a fost realizată din primul ciclu procesual (sentinţa civilă nr. 1720/ PI din 21 iunie 2005 a Tribunalului Timiş).
Or, această statuare a instanţei a intrat în autoritate de lucru judecat, fiind dobândită cauzei, fără posibilitatea de a mai fi contestată, deciziile de casare ulterioare privind doar modalitatea şi formele concrete de reparaţie ce se cuvin reclamantului.
- Tot astfel, este nefondată critica conform căreia instanţa ar fi dispus şi radierea dreptului de proprietate al Statului, deşi acesta nu era proprietarul vreunei suprafeţe din imobilul ce face obiectul litigiului.
În realitate, prin dispunerea unor astfel de radieri s-a avut în vedere evoluţia proprietăţii şi schimbarea titularului dreptului, astfel cum apar ele menţionate în extrasul C.F. (în care apar deopotrivă, Statul Român şi SC S. SA).
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 635 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurentă la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant B.R.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2017/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1537/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
