ICCJ. Decizia nr. 1537/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1537/2012
Dosar nr.4173/83/2007
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 1 noiembrie 2007, R.Ş.A.M., prin procurator A.E., a solicitat instanţei în contradictoriu cu G.V., T.K., N.M., N.E., G.E., S.A. şi SC S. SRL, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Carei, str. Coşbuc, judeţul Satu-Mare, obligând pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie nemişcătorul.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că imobilul a aparţinut autorului său E.R. şi a fost preluat abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, în condiţiile în care proprietarul nemişcătorului era intelectual profesionist (medic) exceptat de la naţionalizare.
Ulterior, imobilul a fost înstrăinat, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către SC C. SA Satu Mare cu pârâţii persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995.
Se solicită a se constata, urmare comparării titlurilor, că titlul aparţinând reclamantului este cel valabil, fiind mai bine conturat şi preferabil, în condiţiile în care provine de la proprietarul tabular.
La 6 martie 2008, reclamantul şi-a precizat şi completat acţiunea, în sensul că solicită citarea în cauză în calitate de pârâţi şi a numiţilor F.A., B.M.G. şi a SC C. SA Satu Mare.
Reclamantul a arătat totodată că faţă de toţi pârâţii înţelege să-şi completeze acţiunea în sensul constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru spaţiile ce compun imobilul precum şi a rectificării încheierii de C.F. din 7 ianuarie 1997, şi a anulării actului ce a stat la baza acestei încheieri, în condiţiile în care, se arată, nu a fost făcută dovada existenţei unei construcţii noi şi a dreptului de proprietate al statului.
Printr-o altă cerere completatoare formulată la 2 octombrie 2008, reclamantul a solicitat citarea în calitate de pârât şi a Municipiului Carei prin Primar şi să se constate, în contradictoriu cu toţii pârâţii, nevalabilitatea titlului de preluare al imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, ca urmare a nerespectării condiţiilor legale, respectiv art. II al acestui act normativ şi Constituţia României din 1948.
În subsidiar, s-a solicitat obligarea acestui pârât la restituirea în natură a apartamentelor din Corpul de clădire, din C.F. Carei, ce sunt în continuare proprietatea Statului Român, a apartamentului din corpul de imobil, încă neînstrăinate.
Printr-o ultimă completare de acţiune, din 26 ianuarie 2009, reclamantul a arătat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare şi să solicite obligarea acestuia la despăgubiri civile reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentelor vândute din imobilul înscris în C.F. Carei, către pârâţii din acţiunea principală, în situaţia în care instanţa nu va constata nevalabilitatea titlului şi nelegala dobândire a proprietăţii.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, prin sentinţa nr. 323/ D din 19 martie 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi apărarea de fond privind inadmisibilitatea acţiunii.
A admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, din perspectiva aplicării art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
A respins această excepţie din perspectiva aplicării nulităţilor din dreptul comun precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a inadmisibilităţii acţiunii susţinută de Statul Român prin M.F.P.
A admis în parte acţiunea şi în consecinţă:
A restituit în natură către reclamant, imobilele cu terenul de sub acestea, precum şi terenul liber de construcţii, întocmit de exp. M.V., şi drept urmare a obligat pârâtul Municipiul Carei să predea posesia şi liniştita folosinţă a acestor imobile.
A constatat că reclamantul este îndreptăţit şi la restituirea în natură a terenului aferent grădiniţei şi identificat pe acelaşi plan de situaţie, sens în care a lăsat la latitudinea părţilor (reclamant şi pârâţii Statul Român, precum şi Municipiul Carei) să negocieze convertirea revendicării pentru această parcelă în despăgubire, cu termen de executare în cel mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fie pentru restituirea în natură, fie pentru plata despăgubirii de 16 euro/mp, conform expertizei întocmită de expert P.D.
A respins restul capetelor de cerere din acţiunea reclamantului privind: constatarea preluării fără titlu a imobilelor înstrăinate de stat, identificate în C.F. Carei, precum şi despăgubirea pentru suprafeţele de teren de sub construcţii, cât şi anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâţii de ordin I - XII, precum şi restul pretenţiilor susţinute personal de reclamant prin mandatară.
A obligat pârâtul Statul Român, prin reprezentant, să plătească reclamantului suma de 5691 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că din conţinutul colii funciare în extenso rezultă că dreptul de proprietate a aparţinut iniţial în cote părţi, de 1 fiecare, lui R.B. căsătorit cu K.M. care, împreună au avut trei copii: R.B. căsătorită cu R.I., şi R.A. şi R.E. (tatăl reclamantului).
Prin moştenire după antecesorul său tată R.B., cota acestuia de 1 este moştenită numai de fiica iar la decesul mamei, după K.M., cota acesteia de 1 se împarte la cei doi fii, astfel că deţin fiecare cota de 1.
Porţiunea de proprietate a lui R.A. (1/4), decedat în 08 mai 1945 s-a transmis la R.I., prin urmare, anterior decesului lui R.B. aceasta deţinea împreună cu soţul cota de 1 împreună cu cota de 1 cumpărată de la A.
Din certificatul de deces rezultă că a decedat la Aushwitz, 9 mai 1945, şi anterior constatării decesului a decedat soţul I., aşa cum se menţionează în registrul de stare civilă pentru anul 1948, fiind soţie supravieţuitoare, moşteneşte şi cota acestuia cumpărată cu soţia, de la cumnatul său.
În baza Decretului nr. 92/1950 s-a naţionalizat imobilul şi notat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român. Prin transferurile anterioare naţionalizării de proprietate pe calea moştenirii rezultă că naţionalizarea a operat asupra porţiunii de proprietate, care în urma succesiunii după R.B. au revenit lui R.E., decedat în 02 ianuarie 1972.
După defunctul R.E., antecesorul reclamantului, s-a stabilit masa succesorală şi calitatea de moştenitor a reclamantului R.Ş.A.M. potrivit certificatului eliberat de notariatul de Stat Judeţean Cluj din 02 noiembrie 1972. Cota deţinută de R.I., atâta timp cât a fost soţul lui R.B., amândoi fiind deportaţi şi decedaţi în lagăr, s-a transmis la R.E., întrucât neavând copii succesiunea s-a transmis la fratele lui, care este antecesorul reclamantului şi în lipsă de alţi coproprietari care să manifeste interes în revendicarea imobilului, întreaga porţiune de proprietate s-a considerat transmisă către antecesorul reclamantului, ceea ce justifică pe deplin calitatea procesuală activă a acestuia în revendicarea imobilului, a cărui proprietate tabulară a aparţinut lui R.B., căsătorit cu R.K.M.
Concluzionând, în raport de înscrisurile de la dosar, cu reţinerea celor cuprinse în actele de stare civilă prin care se confirmă descendenţa persoanelor în cauză, tribunalul a reţinut că antecesorul reclamantului a cules atât moştenirea rămasă după părinţi, cât şi după sora acestuia, R.B., căsătorită cu R.I., iar reclamantul are calitate procesuală activă, inclusiv pentru cota de 1 din imobil deţinută de unchi şi înstrăinată la mătuşa căsătorită cu R.I., pe care aceasta din urmă l-a moştenit, sens în care s-a respins excepţia.
Referitor la inadmisibilitatea acţiunii, tribunalul a reţinut că prin argumentele anterioare prezentate, acestea răspund şi apărării susţinute în privinţa acestei excepţii, cu atât mai mult cu cât chiar şi teoria clasică nu a fost confirmată de jurisprudenţa Curţi Europene, edificatoare fiind în acest sens cauza L. c/a. României.
Privitor la prescripţia dreptului la acţiune din perspectiva art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut ca întemeiată în parte excepţia, întrucât exercitarea unui drept chiar şi din perspectiva jurisprudenţei europene se realizează de către titularul său într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea unor anumite exigente şi respectarea unor termene după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă în cadrul procesual evocat, cum este şi cazul dispoziţiilor legale ce susţin excepţia reglementată prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, reclamantul putea promova acţiunea pe temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii cu consecinţa anulării contractelor de vânzare-cumpărare înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, până la data de 14 august 2002.
S-a arătat că relevantă în acest sens este Decizia nr. 114/2008 a Curţii Constituţionale dată urmare sesizării Tribunalului Satu Mare pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, într-un dosar în care s-a dezbătut o problemă similară referitoare la prescripţia specială, prin care Curtea confirmă că textul atacat este în acord cu Constituţia (art. 20 din Legea fundamentală). Concluzionând, s-a reţinut că din perspectiva aplicării prescripţiei speciale reclamantul nu ar putea primi satisfacţie asupra capătului de cerere având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare ai căror beneficiari sunt intimaţii.
Câtă vreme însă au fost invocate şi cauze de nulitate absolută din dreptul comun, de natura celor prevăzute la art. 948 C. civ., tribunalul a considerat că din această perspectivă prescripţia nu operează rămânând a se analiza în continuare pe fond legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii de reprezentant al M.F.P. pentru Statul Român a fost susţinută prin întâmpinare de pârât, fără a se ţine seama de cadrul procesual stabilit de reclamant încă din forma iniţială a acţiunii, fără precizările ulterioare, cadru care se circumscrie soluţionării cauzei pe calea dreptului comun şi nu din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, iar ulterior, în urma precizărilor depuse, acţiunea se circumscrie condiţiilor de aplicare a Deciziei nr. 33/2008, dată în recursul în interesul legii soluţionat de Î.C.C.J. În această situaţie, calitatea procesuală pasivă aparţine statului, iar acesta nu poate fi reprezentat în procedura dreptului comun decât de M.F.P. conform art. HG nr. 34/2009 pct. 81, motive pentru care tribunalul a respins ca nefondate excepţiile invocate.
Tribunalul, analizând pe fond acţiunea promovată, inclusiv precizarea de la dosar, coroborat cu concluziile scrise, a reţinut că acţiunea principală vizează în primul rând constatarea nevalabilităţii titlului statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 întrucât antecesorul reclamantului făcea parte din categoria exceptată de la naţionalizare, fiind medic.
Din prezentarea înscrierilor de C.F. reţinute cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, este evident faptul că statul, pe de o parte, a preluat scriptic cota de proprietate de sub B.8-11, iar faptic cota de proprietate de sub B.7, întrucât întregul imobil înscris în C.F., căruia în natură îi corespunde casă şi teren în suprafaţă de 3072 mp., în natură teren în suprafaţă de 989 mp., au fost în proprietatea statului, de care a dispus până în anul 1989 prin închiriere, iar ulterior prin înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995.
Întrucât reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., coroborat cu considerentele Deciziei nr. 33/2009 a Î.C.C.J., tribunalul a apreciat că nu se impune constatarea preluării de stat fără titlu a imobilului, din perspectiva art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998, care prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, aşa cum se reţine în considerentele Deciziei nr. 33/2009, nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
De altfel, constatarea preluării fără titlu nu este o chestiune de ordin formal şi odată ce instanţele se pronunţă asupra acestui aspect, consecinţele nu pot fi decât acelea de restabilire a situaţiei anterioare, în natură sau prin echivalent, or cel puţin în această chestiune, prin recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia evocată, s-a lămurit inaplicabilitatea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, considerente pentru care tribunalul a „omis" să cerceteze motivele care vizează nevalabilitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât această chestiune esenţială nu putea fi analizată segmentat doar pe imobilele libere şi inoperantă pentru cele vândute.
Din aceleaşi considerente, s-a „omis" evaluarea apartamentelor vândute, cu excepţia apartamentului deţinut de pârâţii G.V. şi F.A., pentru care există o particularitate de interpretare a dispoziţiilor legale.
Deşi, imobilul în litigiu se încadra în categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001, din motive obiective (vezi declaraţia reclamantului audiat personal în instanţă) reclamantul nu a uzat de aplicarea Legii nr. 10/2001, nu a depus notificare, situaţie în care s-a pus problema prin acelaşi recurs în interesul legii a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil.
Pentru pct. I, al acestei probleme, mai reţine prima instanţă, Înalta Curte a concluzionat că „de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.".
Recurgerea la redobândirea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, poate fi primită doar pentru persoanele care pentru motive independente de voinţa lor nu au putut să uzeze de această procedură în termenele legale şi au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios „….dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi".
Aşa cum rezultă din datele de C.F. şi din concluziile expertizei topografice imobilul din litigiu este format din:
- casa, căreia în natură îi corespunde curte şi 200 mp., proprietatea lui F.A., imobil cumpărat de la proprietarul tabular G.V., moştenitor după antecesorul G.V. senior, imobil care anterior a fost cumpărat de acesta din urmă la 05 iunie 1975 de la Statul Român, proprietatea acestuia fiind notată în mod expres, conform menţiunilor marginale;
- casa, proprietatea Statului Român şi S.A.;
- casa, proprietatea Statului Român, şi proprietatea pârâţilor N.M., N.E., N.E. şi G.E., iar în curtea interioară, depozitul de băuturi proprietatea intimatului SC S. SRL; ambele imobile împreună cu depozitul sunt amplasate pe parcela înscrisă în C.F.
Aşadar, revenind la considerentele cuprinse în Decizia nr. 33/2009, tribunalul a reţinut că motivul invocat de reclamant pentru care nu s-a recurs la procedura de notificare, întemeiat în principal pe o lipsă acută a mijloacelor financiare şi imposibilitatea demarării procedurii de notificare, care presupune costuri medii şi nu minime privind procurarea de acte, înscrisuri, deplasări la locul situării imobilului pentru a afla în concret situaţia juridică a acestuia, poate fi primit ca un obstacol pentru valorificarea dreptului şi reţinând condiţionarea impusă ca imobilele să nu fie vândute, tribunalul a considerat ca justificată şi întemeiată acţiunea reclamantului numai pentru imobilele libere, respectiv cele rămase nevândute, împreună cu terenul liber de construcţii, întocmit de exp. M.V.
Întemeiat pe aceste considerente, tribunalul, în baza art. 480 C. civ., a admis în parte acţiunea reclamantului şi a dispus restituirea în natură către acesta a apartamentelor, împreună cu terenul liber de construcţii înscrise în C.F.
Totodată, s-a reţinut că reclamantul este îndreptăţit şi la restituirea în natură a terenului din aceeaşi carte funciară, dar ţinând seama de destinaţia specială a acestuia şi de drepturile copilului, reglementate prin Legea nr. 272/2004 (dreptul la educaţie în condiţii optime) respectiv de obligaţiile care revin statului atât faţă de reclamant, dar şi faţă de protejarea intereselor copilului (art. 49 alin. (1) din Constituţie). Instanţa a considerat că participanţii în cauză, respectiv Statul Român şi Municipiul Carei, împreună cu reclamantul au posibilitatea să negocieze convertirea revendicării pentru această parcelă în despăgubire, în termen de cel mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fără a considera că prin aceasta s-ar aduce o vătămare a dreptului de proprietate recunoscut în beneficiul reclamantului.
Pentru motivele invocate, tribunalul a respins restul capetelor de cerere, considerând că acţiunea promovată pe calea dreptului comun nu poate aduce atingere drepturilor aparţinând altor persoane. Atâta vreme cât cercetarea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare din perspectiva art. 45 alin. (5), este prescrisă, iar pe calea dreptului comun nu au fost identificate nulităţile cuprinse în art. 948 C. civ., coroborat cu buna credinţă a cumpărătorilor, cărora nu li se poate cere decât o conduită rezonabilă în privinţa aprecierii valabilităţii titlului statului de la care au închiriat imobilele în urmă cu foarte mulţi ani şi apoi le-au cumpărat, aceştia se bucură la fel ca şi reclamantul de existenţa unui „bun" în sensul convenţiei şi, prin urmare, nu se poate da preferabilitate „unuia în detrimentul celuilalt" întrucât s-ar aduce o atingere gravă principiului securităţii raporturilor juridice. Buna credinţă, operează pentru toate imobilele cumpărate de intimaţi, indiferent de epoca la care a intervenit vânzarea, întrucât Statul care a fost intabulat în cartea funciară, s-a comportat ca un proprietar prin închirierea imobilelor şi apoi vânzarea lor, conduită suficientă pentru a avea credinţa că cel care a acceptat oferta de cumpărare este proprietar.
Pe de altă parte, se mai arată, este de menţionat că, pentru imobilele care au fost înstrăinate reclamantul ar fi putut obţine pe calea Legii nr. 10/2001 un echivalent valoric, situaţie care însă, în opinia tribunalului, nu mai este posibilă, convertirea în despăgubire pe calea dreptului comun ţinând seama de condiţiile evocate la pct. 1 al deciziei nr. 33/2009.
Lipsa de funcţionalitate a organismelor create pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, conchide prima instanţă, care ar da posibilitatea executării directe a Statului, nu are legătură cu prezenta cauză, câtă vreme reclamantul nu are constatată calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul măsurilor reparatorii, din perspectiva acestui act normativ.
Aşadar, pentru chestiunile care ţin de aplicarea deciziei nr. 33/2009, persoanele care fac dovada că din motive independente de voinţa lor nu au putut apela la procedura notificării pe baza legii speciale, cum este şi cazul reclamantului, care a recurs la încheierea unui contract de mandat oneros pentru a obţine reprezentarea de către mandatara A.E., pot obţine doar restituirea imobilelor care nu au fost vândute şi a terenurilor libere de construcţii, o altă interpretare, conducând la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, la golirea de conţinut a recursului în interesul legii, obligatoriu pentru instanţe şi care respectă inclusiv jurisprudenţa europeană invocată în considerentele deciziei. Prin urmare, se concluzionează, limitările impuse prin această decizie sunt rezonabile şi respectă principiul securităţii raporturilor juridice, principiu care interesează inclusiv statul în sarcina căruia ar cădea obligaţia de despăgubire pentru ceea ce nu mai poate fi restituit în natură.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă care prin Decizia nr. 123/ A din 2 decembrie 2010, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare şi reclamantul R.Ş.A.M., prin mandatar A.E.
În cauză, împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs, atât reclamantul cât şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul R.Ş.A.M., prin mandatar A.E., critică hotărârile pronunţate, după cum urmează:
- s-a soluţionat greşit cererea vizând constatarea preluării abuzive şi restituirea imobilelor individualizate casă şi teren de 3072 m.p. şi teren în suprafaţă de 898 m.p. făcându-se trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001, deşi reclamantul nu a uzat de această procedură specială.
Astfel, dacă s-ar putea admite că, prin prisma deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, capătul de cerere privind revendicarea poate fi paralizat, în situaţia când se apreciază că terţii subdobânditori au fost de bună credinţă, constatarea caracterului preluării abuzive, chiar dacă din punct de vedere practic nu poate duce la restituirea proprietăţii, are totuşi un profund „caracter reparator, moral".
- în mod greşit s-a menţinut soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare subsecvente, încheiate după preluarea abuzivă din anul 1950, deşi în cauză s-au invocat motive de nulitate „imprescriptibile".
- în cauză s-a probat că o parte din imobil a fost cumpărat înainte de anul 1989, deci înainte de apariţia Legii nr. 112/1995 şi ca atare nulităţile invocate vizând aceste contracte şi transferuri de proprietate trebuiau admise.
- în mod nelegal a fost respinsă cererea privind acordarea despăgubirilor pentru construcţiile şi terenurile ce nu au putut fi restituite în natură. Statul Român fiind responsabil pentru privarea de proprietate, a fost încălcat astfel art. 1 al Protocolului 1 al C.E.D.O. şi prevederile constituţionale.
- instanţele trebuiau să dispună restituirea în natură a terenului de 986 m.p., în legătură cu care s-a probat că este liber de construcţii.
- în mod greşit s-a respins cererea de completare a raportului de expertiză, probă admisibilă în apel, prin care s-a cerut evaluarea despăgubirilor, pentru toate porţiunile din terenurile şi construcţiile în litigiu, ce nu pot fi restituite în natură.
În recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Satu Mare, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se critică în principal Decizia, sub aspectul soluţionării greşite a excepţiei lipsei calităţii sale procedurale pasive.
Astfel, se arată, emiterea, în numele şi pe seama Statului a titlurilor de despăgubiri este de competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în acord cu dispoziţiile art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) şi art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Tot astfel, se susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe considerentul că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Concursul dintre legea specială şi legea generală, conchide recurentul, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială.
Recursul formulat de reclamantul R.Ş.A.M. se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.
Se impune a se preciza, dintru început, că reclamantul nu a uzat de procedurile speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 şi nu a iniţiat procedura administrativă prealabilă în vederea obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute prin dispoziţiile acestui act normativ.
De principiu, instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, a statuat că persoanele cărora le este aplicabilă legea specială reparatorie, nu mai au posibilitatea de a opta între aceasta şi dispoziţiile dreptului comun, din materia revendicării.
În cauză, acţiunea formulată de reclamant a fost privită ca admisibilă prin prisma criteriului apreciat ca obiectiv, al lipsei acute a mijloacelor financiare cu referire strictă la imobilele ce nu au fost înstrăinate, pentru a nu se aduce atingere astfel, dreptului de proprietate aparţinând altor persoane.
Cât priveşte cererea vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în legătură cu imobilul, în mod corect au reţinut instanţele că cercetarea valabilităţii acestor contracte, din perspectiva art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, este prescrisă, iar pe calea dreptului comun nu au fost identificate nulităţile cuprinse în art. 948 C. civ., raportat şi la buna credinţă a cumpărătorilor cărora nu li se poate cere mai mult decât o conduită rezonabilă în privinţa aprecierii valabilităţii titlului statului de la care au cumpărat imobilul.
Astfel, recurentul-reclamant, ca succesor în drepturi al fostului proprietar nu a formulat o acţiune în revendicare, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterioară acestor înstrăinări care să stabilească preluarea fără titlu a imobilului.
Tot astfel, acesta nu a notificat autorităţile deţinătoare ori pe chiriaşii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actele de vânzare-cumpărare şi nici nu a demarat procedura administrativă prevăzută de legea specială neînţelegând nici să ceară în termenul definit prin lege anularea acestor contracte, situaţie în care titlurile cumpărătorilor, s-au consolidat.
Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. şi a art. 1 al Protocolului nr. 1, adiţional, existenţa unui „bun" este condiţionată de pronunţarea unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obţinut-o mai înainte de a se fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare incriminate.
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire" chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că pârâţii au dobândit în proprietate spaţiile revendicate, la o dată la care, potrivit legislaţiei aplicabile, preluările de imobile realizate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, erau considerate ca fiind „cu titlu".
(A se vedea, pentru spaţiile vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (1) şi (2) din HG nr. 20/1996).
Cu atât mai mult, nu se poate nega buna credinţă a pârâţilor din contractele de vânzare-cumpărare încheiate anterior anului 1989, neputându-se susţine că aceştia, în condiţiile vremii, ar fi avut reprezentarea că nu cumpără de la adevăratul proprietar.
În acest context, în mod corect s-a reţinut că, în măsura în care cel îndreptăţit ar fi uzat de procedura specială instituită de legiuitor, instanţele ar fi avut posibilitatea să verifice legalitatea titlului în baza căruia imobilele au fost trecute în proprietatea Statului Român şi implicit să acorde despăgubiri pentru spaţiile vândute (respectiv măsuri reparatorii prin echivalent) ceea ce nu se putea realiza în cadrul unei acţiuni fondată pe dreptul comun.
Cât priveşte terenul în suprafaţă de 989 m.p., instanţele au reţinut natura specială a acestui teren, care se află situat în curtea unei grădiniţe şi avându-se în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 272/2004, a lăsat la latitudinea părţilor posibilitatea de a negocia convertirea revendicării în despăgubire, într-o perioadă de cel mult 6 luni de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei, sau în subsidiar, restituirea în natură sau plata despăgubirilor în valoare de 16 euro/m.p., conform expertizei.
Ca atare, se reţine în contextul arătat, că tribunalul a dat o soluţie judicioasă acestui capăt de cerere.
Faţă de cele mai sus arătate şi susţinerile instanţei de control judiciar, nu se poate reţine ca fondată critica vizând respingerea cererii de completare a raportului de expertiză, care, în opinia recurentului, ar fi trebuit să evalueze despăgubirile pentru părţile din imobil ce nu au putut fi restituite în natură.
Cât priveşte recursul formulat de Statul Român, prin M.F.P., se constată că instanţele au dat o soluţionare greşită excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, formulată de acest pârât, situaţie în care, calea extraordinară de atac urmează a se admite în considerarea celor ce succed.
Astfel, acţiunea a fost formulată de reclamant la 1 noiembrie 2007, dată la care Statul Român nu mai deţinea nicio suprafaţă din imobilul revendicat.
În acest context, Statul Român, reprezentat prin M.F.P. nu poate avea calitate procesuală pasivă, indiferent dacă cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor băneşti ar fi fost formulată pe calea dreptului comun sau pe cale subsidiară, în cadrul contestaţiei îndreptată împotriva dispoziţiei administrative, întemeiată pe art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată.
Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, ce are strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune.
Ca atare, analiza calităţii procesuale a Statului ori a altei entităţi, în astfel de acţiuni, este în strânsă legătură cu analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi pe baza altor temeiuri de drept, decât cele deschise de legea specială, raţionamentul fiind identic cu cel expus în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub aspectul aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În plus, în cadrul acţiunii directe îndreptate împotriva Statului Român, prin M.F.P., în care se pretinde obligarea acestuia la plata de despăgubiri băneşti pentru imobile ce fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, nu pot avea temei în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece, în acest caz, reclamanţii nu se pot prevala de un „bun" în sensul Convenţiei.
A recunoaşte posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenţii care fac obiect de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală şi cea specială, consacrarea unei discriminări între persoanele care au urmat procedura prevăzută de legea specială şi cele care se adresează direct instanţei pentru a beneficia de alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de aceasta.
Această chestiune, a fost de altfel definitiv tranşată prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, care a stabilit că în soluţionarea acţiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, trebuie acordată prioritate principiului specialia generalibus derogant.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul formulat de pârât urmează a se admite, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de acest pârât, şi schimbării în parte a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.Ş.A.M. împotriva deciziei nr. 123/2010/A din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Satu Mare împotriva deciziei nr. 123/2010/A din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică, în parte, Decizia recurată, în sensul că, admite apelul declarat de acest pârât împotriva sentinţei nr. 323/ D din 5 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Schimbă, în parte, sentinţa, în sensul că respinge acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Satu Mare, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1581/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1532/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
