ICCJ. Decizia nr. 1532/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1532/2012
Dosar nr.3598/1/2011
Şedinţa publică din 06 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1127 din 25 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată, la 14 aprilie 2008, de V.J., în contradictoriu cu Statul Român, prin M.E.F., vizând acordarea despăgubirilor băneşti ce i se cuvin, în calitate de persoană îndreptăţită, pentru bunurile ce au aparţinut autorului său S.D., fostul proprietar al societăţii comerciale S.T.D., naţionalizată prin Legea nr. 119/1948, societate care avea în patrimoniu un imobil construcţie, teren şi parcul compus din 32 de vase fluviale, utilizate pentru desfăşurarea activităţii de navigaţie.
S-a dispus în consecinţă, obligarea pârâtului să acorde despăgubirile băneşti ce se cuvin reclamantei în calitate de persoană îndreptăţită, pentru flotila dunăreană ce a aparţinut întreprinderii de navigaţie S.T.D., cuantumul despăgubirilor acordate urmând a fi stabilit prin decizie a Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, conform cu art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire, aspect analizat şi soluţionat cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 3406 din 26 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, se arată, statul a naţionalizat abuziv societatea comercială S.T.D. care a aparţinut autorului reclamantei, ce avea în patrimoniu atât imobilul construcţie şi teren situat în Brăila, cât şi flotila de vase dunărene, utilizate în desfăşurarea activităţii de navigaţie, menţionate în lista anexă la Legea nr. 119/1948, secţiunea vase fluviale şi maritime.
Urmare răspunsurilor comunicate de deţinătorii indicaţi de Primăria Brăila, în sensul că niciuna din navele precizate nu există în patrimoniul lor, reclamanta a înaintat notificarea din 25 ianuarie 2008, către M.E.F. care, nu a înţeles însă să dea un răspuns, în sensul emiterii unei decizii motivate, conform cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În lipsa acestui răspuns, tribunalul a apreciat, făcând trimitere la dispoziţiile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că este competent să soluţioneze cererea, pe fond şi a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind astfel îndreptăţită, urmare preluării abuzive a bunurilor şi imposibilităţii restituirii în natură, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cât priveşte cererea de acordare a despăgubirilor, pentru lipsa de folosinţă a bunurilor preluate abuziv, respectiv folosinţa navelor fluviale, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, motivat de faptul că o astfel de cerere poate fi promovată „cu succes", doar după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii prin care se constată preluarea fără titlu valabil a flotilei de vase ce a aparţinut autorului reclamantei.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere faptul că dreptul la despăgubiri al reclamantei se va naşte la data la care deţinătorul bunurilor preluate abuziv va lua cunoştinţă de hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit că bunurile respective nu aparţin statului.
Chiar dacă, conchide instanţa fondului, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, atributele dreptului de proprietate se exercită însă nu imediat, ci numai după primirea hotărârii judecătoreşti de restituire, rămasă definitivă.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă care, în esenţă cu aceeaşi motivare, prin Decizia nr. 46/ A din 22 ianuarie 2009, a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.E.F.
Recursul declarat în cauză, de acelaşi pârât, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală care, prin Decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel nu au stabilit decât faptul că în cauză, pârâtul are calitate procesuală pasivă, deoarece deşi aparent, au fost identificate opt unităţi deţinătoare, s-a dovedit că acestea nu sunt cu adevărat unităţi deţinătoare, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 alin. (3) din acest act normativ.
Nu s-a lămurit însă, mai reţine instanţa supremă, deşi au existat critici ale pârâtului sub acest aspect, dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă vasele solicitate a fi restituite, pot fi socotite drept bunuri mobile, devenite imobile prin încorporare în construcţie sau, de fapt, sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Mai mult, avându-se în vedere modul de formulare a cererii de chemare în judecată, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu s-au preocupat de lămurirea aspectului privind aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 31 din aceeaşi lege, mai ales că reclamanta a solicitat restituirea unor bunuri aparţinând unei societăţi comerciale şi nu unei persoane fizice, or ambele instanţe au făcut aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din lege.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin încheierea din 8 aprilie 2010, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de M.F.P. iar prin Decizia nr. 68/ A din 22 aprilie 2010 a respins ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere a reţinut în esenţă că întrucât S.T.D. era asociat al societăţii comerciale cu aceeaşi denumire, de la care s-au naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948, imobilul, care reprezenta sediul firmei, cât şi flotila de vase, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, care recunosc posibilitatea persoanelor fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilul şi alte active în proprietate la data preluării abuzive, precum şi moştenitorilor legali şi testamentari ai acestora, să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate prin acest act normativ.
Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, se mai arată, sunt de generală aplicare, noţiunea de „utilaje" şi „instalaţii" trebuind interpretată în sens larg, în ideea de a cuprinde toate bunurile care au servit la desfăşurarea activităţii persoanei juridice naţionalizate şi care au reprezentat elemente de activ, în patrimoniul acesteia.
Recursul declarat în cauză, de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală care, prin Decizia nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a casat hotărârile atacate iar în fond, a respins acţiunea formulată de reclamanta V.J., continuată de moştenitorul legal al acesteia, H.D.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că instanţa de trimitere a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 6 din lege niciuna din ipotezele reglementate prin alin. (1) şi (2) ale acestui text, neregăsindu-se în speţă, pentru a se putea concluziona că reclamantul este îndreptăţit la una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel se arată, conform cu art. 6 alin. (1) teza 2 din acest act normativ, în sfera de reglementare a legii intră şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcţiile preluate abuziv.
Alin. (2) al textului, dispune că măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul în afară de cazul în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.
Or, în ambele situaţii, legiuitorul face trimitere la bunuri, ce pot fi apreciate ca fiind imobile, nu prin natura lor, ci prin destinaţie.
Încorporate sau nu, mai reţine instanţa supremă, în construcţia preluată abuziv sau doar incluse în categoria „utilajelor şi instalaţiilor", pentru a se acorda măsurile reparatorii prevăzute de lege, este necesar a se face dovada includerii acestor bunuri, devenite imobile prin destinaţie, în fondul imobiliar a cărui utilitate o serveau la data deposedării, dovadă care în speţă, nu s-a administrat.
Totodată nu este îndeplinită niciuna din cerinţele art. 6 alin. (2) din lege reţinut de instanţa de apel ca, fiind mai degrabă incident în cauză, în condiţiile în care obiectul litigiului îl formează bunuri mobile, atât prin natura cât şi prin destinaţia lor atât în accepţiunea codului comercial cât şi a OG nr. 42 din 28 august 1997.
Din perspectiva îndeplinirii celorlalte condiţii cerute de lege bunurilor ce pot fi incluse în categoria „utilajelor şi instalaţiilor", s-a reţinut că simpla împrejurare că pe fişele matricole ale celor 32 de nave fluviale, exista menţiunea naţionalizării în baza Legii nr. 119/1948, nu poate conduce automat la concluzia că acestea au fost preluate odată cu imobilul ce reprezenta sediul societăţii.
Nu în ultimul rând, se concluzionează, restituirea în cazul utilajelor şi instalaţiilor este condiţionată de existenţa lor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) al acestui act normativ dispunând că măsurile reparatorii nu se mai aplică dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse".
Or, existenţa fizică a celor 32 de nave fluviale nu a fost dovedită de reclamant, iar unităţile pretins deţinătoare nu au confirmat că ar avea în patrimoniul lor vreunul din bunurile ce au făcut obiectul litigiului de faţă.
La data de 27 aprilie 2001, H.D. a solicitat revizuirea acestei din urmă hotărâri, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2, 3, 5, 7 alin. (2) şi 9 C. proc. civ.
În motivarea căii extraordinare de atac, revizuientul critică Decizia dată în soluţionarea recursului, după cum urmează:
- hotărârea a fost pronunţată minus petita întrucât nu s-a analizat dreptul efectiv la despăgubiri şi temeiul de drept invocat prin cererea introductivă şi anume art. 28 coroborat cu art. 2 lit. a) al Legii nr. 10/2001.
Totodată, nu s-a analizat puterea de lucru judecat a tuturor hotărârilor irevocabile depuse la dosar şi care atestă incidenţa Legii nr. 10/2001, în cererea dedusă judecăţii, dar şi a ipotezelor în care legea reparatorie consideră întemeiată acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptăţite.
- hotărârea s-a pronunţat şi extra petita, asupra unor lucruri care nu s-au cerut.
Astfel, în considerente se regăseşte analiza unor situaţii şi ipoteze teoretice survenite prin pronunţarea deciziei din apel, după casare, în temeiul unor dispoziţii din Legea nr. 10/2001, ce nu au constituit cadrul procesual fixat de părţi.
- prin constatarea teoretică, în temeiul unei prezumţii judecătoreşti, că obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă, respectiv că navele fluviale au fost casate, distruse sau înlocuite, fără a se preciza de către instanţă momentul de la care bunurile preluate abuziv nu mai sunt în fiinţă ca atare, sunt întrunite cerinţele pct. 3 al art. 322 C. proc. civ., întrucât soluţia corectă ar fi fost casarea hotărârii şi a se „pune în vedere" părţii să-şi completeze acţiunea, prin precizarea temeiului de drept aplicabil unei noi situaţii de fapt.
- există hotărâri potrivnice, date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
În susţinerea acestui motiv de revizuire, se face trimitere la:
1). Decizia nr. 3406 din 26 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în opinia revizuientului, reprezintă autoritate de lucru judecat în privinţa calităţii de persoană îndreptăţită a autoarei reclamantului, incidenţei Legii nr. 10/2001 în privinţa obiectului pretenţiei şi preluării navelor împreună cu sediul, incidenţei art. 2 lit. a) din lege şi respectiv neincidenţei art. 6 alin. (2), restituirea „prioritară" în natură a vaselor fluviale, prin obligarea la identificarea deţinătorilor.
2). sentinţa civilă nr. 3337 din 2 iulie 2003 a Judecătoriei Brăila prin care se retrocedează reclamantei numai imobilul construcţie, parte a patrimoniului Întreprinderii de transport S.T.D.
3). Decizia nr. 8334 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, irevocabilă, dată în litigiul dintre V.J. şi Secretariatul de Stat al Guvernului.
4). sentinţa civilă nr. 1127/2008, dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat prin menţinerea soluţiei de acordare a despăgubirilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 8335/2009, irevocabilă.
Contrarietatea acestor hotărâri, cu Decizia supusă revizuirii, mai arată revizuientul, derivă din considerentele şi dispozitivul acestora, în sensul că, anterior soluţionării prezentei cauze s-a decis că autoarea sa este persoană îndreptăţită la restituirea în natură sau la acordarea despăgubirilor, în situaţia prevăzută de art. 28 al legii reparatorii, pretenţia dedusă judecăţii încadrându-se în art. 2 lit. a) din legea specială, în orice ipoteză.
- revizuientul consideră aplicabile şi dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., pentru faptul că în jurisprudenţa C.E.D.O. se statuează constant asupra dreptului persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în situaţia preluării bunurilor lor ca urmare a unor măsuri abuzive ale statelor.
Acest motiv este aplicabil, conchide revizuientul, şi în sensul că hotărârile C.E.D.O. au caracter de putere de lucru interpretat, drept pentru care, autoritatea judecătorească nu poate soluţiona un litigiu similar, care a fost soluţionat şi interpretat de C.E.D.O., în sensul respingerii dreptului la despăgubiri efective şi la un proces echitabil.
Se invocă în acest sens, practica C.E.D.O. în materia acordării despăgubirilor şi restituirii proprietăţilor, inclusiv Decizia pilot pronunţată în cauza M.A. şi alţii, împotriva României.
Ulterior depunerii acestor motive de revizuire, H.D., printr-o cerere completatoare, invocă şi motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., arătând că ulterior pronunţării deciziei atacate, a intrat în posesia actului înregistrat la 12 iulie 2011 din al cărui conţinut reiese că draga O., fostă M., figura în patrimoniul S.N.D. Giurgiu, în stare de funcţionare la data adoptării Legii nr. 10/2001, fiind casată abia în anul 2007.
Înscrisul, susţine revizuientul, întruneşte cerinţele art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că exista la data pronunţării deciziei atacate şi nu a putut fi prezentat dintr-o împrejurare, mai presus de voinţa celui în cauză, fiind reţinut de unitatea deţinătoare, notificată în cadrul procedurii administrative.
Actul, se mai arată, are un caracter determinant, apt de a conduce la o altă concluzie decât cea reţinută de instanţa de recurs.
Cererea de revizuire urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.
Se constată, din examinarea hotărârii a cărei retractare se solicită, că niciuna din cele trei ipoteze vizate de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., minus petita, plus petita şi extra petita, ce exprimă nesocotirea aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală, nu se regăsesc în speţă.
Astfel, instanţa de recurs s-a pronunţat în limitele în care a fost sesizată, respectiv în limitele cererii de recurs cu care a fost investită, cerere prin care recurentul Statul Român prin M.F.P. a invocat lipsa unui probatoriu concludent care să ateste că flotila în litigiu, făcea parte din fondul de comerţ al societăţii în discuţie precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe considerentul că vasele de navigaţie sunt, prin excelenţă bunuri mobile care, indiferent de condiţiile în care au fost preluate, nu pot face obiect de reglementare al legii speciale de reparaţie.
Totodată, s-a menţionat în mod expres că, sub aspectul respectării de către instanţa de trimitere a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Decizia nr. 8335 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nu constituie autoritate de lucru judecat sub aspectul reţinerii calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei şi respectiv a calificării bunurilor ce fac obiectul litigiului, ca intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, făcându-se aplicaţiunea art. 313 C. proc. civ., prin prima decizie de casare s-a reţinut că nu se poate lua o hotărâre asupra fondului atâta vreme cât împrejurările de fapt şi de drept nu au fost pe deplin stabilite, una din acestea fiind posibilitatea aplicării în cauză a art. 6 din Legea nr. 10/2001, respectiv lămurirea chestiunii dacă navele fluviale solicitate pot fi socotite drept bunuri mobile devenite imobile prin încorporare sau este incident alin. (2) al textului în sensul că acestea ar intra în categoria utilajelor şi instalaţiilor preluate odată cu imobilul.
Cât priveşte art. 28 al Legii nr. 10/2001, incidenţa acestuia a fost reţinută în considerarea aprecierii ca nefondată a criticii formulată de recurent, vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Cel de-al treilea motiv de revizuire, prevăzut de pct. 3 al art. 322 C. proc. civ., are în vedere ipoteza dispariţiei obiectului pricinii, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti.
Pentru a se putea invoca acest motiv, este unanim admis atât în practica instanţelor cât şi în doctrină că prin hotărârea atacată trebuie ca debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert şi determinat, calea extraordinară de atac fiind deschisă indiferent de cauzele ce au determinat dispariţia bunului.
Or, în mod surprinzător revizuientul, interpretând textul de lege într-o manieră proprie, apreciază ca fiind întrunite cerinţele revizuirii pentru acest motiv, faţă de reţinerea instanţei supreme referitoare la faptul că, în cazul utilajelor şi instalaţiilor, restituirea este condiţionată de existenţa lor la data intrării în vigoare a legii speciale, măsurile reparatorii nemaiputând fi aplicate, dacă aceste bunuri au fost „înlocuite, casate sau distruse".
Nu pot fi comentate practic cu argumente juridice, susţinerile potrivit cărora instanţa ar fi trebuit să precizeze „momentul de la care bunurile preluate abuziv, nu mai sunt în fiinţă, ca atare".
Nefondată este şi susţinerea vizând împrejurarea că Decizia atacată ar fi potrivnică unor alte hotărâri, prin care s-ar fi statuat în mod irevocabil asupra unor chestiuni de esenţa litigiului cum sunt: incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra obiectului pretenţiilor, preluarea navelor odată cu sediul întreprinderii, calitatea de persoană îndreptăţită a autoarei reclamantului.
Astfel, art. 322 pct. 7 C. proc. civ., dispune că revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Ca atare, textul vizează situaţia în care două sau mai multe instanţe, pronunţă soluţii contradictorii în una şi aceeaşi cauză, înfrângându-se principiul puterii lucrului judecat.
Pentru formularea cererii de revizuire întemeiată pe textul mai sus citat, este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, condiţie fundamentală faţă de finalitatea revizuirii care este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea autorităţii de lucru judecat.
Or, trei din hotărârile invocate ca potrivnice, nu au fost date în litigiul de faţă, nefiind îndeplinite cerinţele textului atunci când soluţiile pretins contradictorii sunt pronunţate în cauze diferite, prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., neacoperind, nici situaţiile rezultate din practica neunitară a instanţelor a cărei reglare este atributul unor alte mecanisme judiciare.
Nu sunt îndeplinite cerinţele textului şi o eventuală cerere de revizuire nu poate fi primită, nici atunci când soluţiile pretins contradictorii sunt pronunţate în aceeaşi cauză, pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi.
Astfel, sentinţa nr. 1127 din 25 iunie 2008, dată în primă instanţă, în cauza de faţă, de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-au recunoscut pretenţiile reclamantei V.J., autoarea revizuientului, a fost casată prin hotărârea irevocabilă pronunţată în recurs, atacată cu prezenta cerere de revizuire, în acest context, nemaiavând „nicio putere", potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte motivul de revizuire prevăzut de pct. 9 al art. 322 C. proc. civ., acesta poate fi reţinut doar în situaţia când C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări, continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Ca atare, prima condiţie, neîndeplinită în speţă, este ca C.E.D.O. să se fi pronunţat asupra încălcării, prin hotărârea incriminată, drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Mai mult, s-a decis, că hotărârea Curţii Europene trebuie să fi rămas ea însăşi definitivă, pentru a se putea declanşa procedurile interne de revizuire.
Or, în cauză nu s-a făcut dovada pronunţării unei hotărâri a instanţei europene, prin care să se fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, cu privire la hotărârea a cărei revizuire se cere.
Printr-o practică constantă instanţa supremă a statuat că revizuientul nu poate invoca în susţinerea cererii de revizuire, hotărâri pronunţate de C.E.D.O. în alte speţe, considerate similare, având în vedere faptul că în cauza sa, Curtea Europeană nu s-a pronunţat.
Neîntemeiat apare şi motivul de revizuire formulat ulterior, ce face trimitere la pct. 5 al art. 322 C. proc. civ., care urmează a fi examinat, ca fiind introdus în termen, faţă de data la care se pretinde că ar fi fost descoperit înscrisul, respectiv 12 iulie 2011.
Potrivit textului mai sus citat, revizuirea unei hotărâri, din cele prevăzute de alin. (1) al art. 322 C. proc. civ., se poate cere dacă după darea acestei hotărâri, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe, pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Ca atare, pentru retractarea hotărârii ce se cere a fi revizuită legea impune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, una din acestea referindu-se la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Or, simpla împrejurare că s-au descoperit unele înscrisuri probatorii, după pronunţarea hotărârii, nu legitimează calea extraordinară de atac a revizuirii, decât dacă se face şi dovada imposibilităţii de prezentare a acestora, or reţinerii lor de partea potrivnică, ceea ce în speţă nu este cazul.
Pe de altă parte, din sintagma „înscrisuri doveditoare descoperite, după darea hotărârii" se desprinde o altă exigenţă a legii şi anume aceea ca înscrisul să fi existat la data judecăţii.
Orice alte înscrisuri, apărute după pronunţarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire, condiţie ce rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri ci şi la imposibilitatea prezentării acestora.
Or, revizuientul invocă în susţinerea căii extraordinare de atac pe acest motiv, adresa din 12 iulie 2011 emisă de A.N.R. (dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) înscris care nu exista la data pronunţării deciziei atacate, respectiv la 12 aprilie 2011.
Tot astfel, este unanim admis că pentru ca înscrisul ce este prezentat în cererea de revizuire să fie „înscris doveditor" în înţelesul pct. 5 al art. 322 C. proc. civ., este necesar ca acesta, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la o altă soluţie decât cea pronunţată.
Or, faţă de motivarea în drept a deciziei atacate nu se poate concluziona că înscrisul depus de revizuient, are un caracter determinant care, dacă ar fi fost prezentat ar fi putut conduce la o altă soluţie decât cea dată în cauză.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, cererea de revizuire urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul H.D. împotriva deciziei nr. 3405 din 12 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1537/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
