ICCJ. Decizia nr. 1995/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1995/2012
Dosar nr. 46060/3/2009
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea promovată la 20 noiembrie 2009, V.A.M. şi G.Ş.D. au solicitat instanţei ca, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 să oblige pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor G.Ş., care, prin sentinţa penală nr. 910/1957 a fost condamnat la 17 ani muncă silnică, din care a executat 7 ani şi 5 luni, în închisorile comuniste.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 682 din 17 mai 2010, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant, suma de 10.000 euro (echivalentul în lei, la data plăţii), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării politice a autorului lor.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că prin sentinţa penală nr. 910/1957, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, tatăl reclamanţilor G.Ş., a fost condamnat la 17 ani de muncă silnică, în baza art. 209 C. pen. în vigoare la acea dată, pentru o infracţiune cu caracter politic, executând efectiv pedeapsa de la data arestării sale, 3 februarie 1957 şi până la 29 iulie 1964, când restul de pedeapsă a fost graţiat prin Decretul nr. 411/1964.
Apelul formulat în cauză de Statul Român prin M.F.P. a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care prin Decizia nr. 337/ A din 29 martie 2011 a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
A respins totodată, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanţii şi-au fundamentat pretenţiile, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 din Constituţie.
Or, conchide instanţa de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale decurge şi din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, conform căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie. Astfel, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României.
În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamanţii V.A.M. şi G.Ş.D., care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţin în esenţă, că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunţării unei soluţii în primă instanţă.
Instanţa trebuia să aplice, mai susţin recurenţii, principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.
Se invocă practica C.E.D.O., respectiv cauzele F. împotriva Suediei şi S. contra Marii Britanii.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, tară echivoc, efectul ex nune al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 29 martie 2011, dată la care, urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamanţilor, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I-a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.A.M. şi G.Ş.D. împotriva deciziei nr. 337/ A din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2035/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2017/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
