ICCJ. Decizia nr. 154/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 154/2012
Dosar nr. 49114/3/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 14 decembrie 2009, pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâţii M.B., prin P.G. şi S.R., prin M.F.P., solicitând să se constate că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele nr. 18 şi nr. 77 din imobilul situat în Bucureşti, Bd. M. Kogălniceanu, să se soluţioneze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă acestor apartamente şi a terenului aferent, urmând ca pârâtul S.R. să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică.
Prin sentinţa civilă nr. 1557 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 152.405 Euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri calculate la valoarea de piaţă a apartamentelor menţionate, conform expertizei tehnice întocmite de expertul V.V.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că apartamentele au fost dobândite în proprietate de către autorii reclamantului, N.V. şi N.A., în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3638111938 şi, respectiv, nr. 45748/1945, fiind ulterior trecute în proprietatea statului prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, iar apoi înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut că autorii reclamantului N.V. şi T.N.A. au formulat notificarea nr. 119/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu.
Instanţa a mai constatat că, prin Hotărârea nr. 3171/1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul C.G.M.B., s-au acordat numitei N.V. despăgubiri pentru cele două apartamente, inclusiv pentru terenul în suprafaţă de 33,76 m.p. aferent, în sumă de 94.194.158 lei, însă beneficiara acestei hotărâri nu a depus actele necesare pentru încasarea despăgubirilor.
Prima instanţă a apreciat că reclamantul a făcut dovada calităţii sale procesuale active prin actele de stare civilă, certificatul de moştenitor nr. 181/1999, certificatul de calitate nr. 4/2003 şi certificatul de legatar universal nr. 34/2008, probându-se faptul că reclamantul este succesorul proprietarilor iniţiali, soţii N., care au fost deposedaţi în mod abuziv de bunurile lor. De asemenea, s-a apreciat că acţiunea este fondată, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 20, art. 21 din Constituţia României şi art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., în condiţiile în care modalitatea de plată a despăgubirilor stabilită prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 nu este de natură să asigure o despăgubire efectivă persoanelor îndreptăţite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.
În motivarea apelului s-a arătat că, în mod greşit instanţa de fond, prin soluţia dată, a statuat că M.F.P., în calitate de reprezentant al S.R., cât şi în nume propriu, are calitate procesual pasivă.
S-a mai susţinut că S.R., prin M.F.P. nu poate fi obligat la plata efectivă a despăgubirilor către reclamant, această concluzie rezultând din coroborarea dispoziţiilor art. 2 lit. k) din HG nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.R.P. şi art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Faptul că beneficiara despăgubirilor stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a întreprins diligenţele necesare pentru încasarea acestora, nu face ca apelantul să fie în culpă.
S.R., prin M.F.P. nu a fost nici deţinătorul imobilului în litigiu şi nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi.
Apelantul pârât a mai arătat în motivarea apelului că hotărârea este nelegală, pentru că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că raportul de expertiză nu i-a fost comunicat, iar pe de altă parte, expertul a supraevaluat imobilul.
Prin Decizia nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, prin acţiune, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâţii M.B., prin P.G. şi S.R., prin M.F.P. Deşi prima instanţă a admis acţiunea în contradictoriu cu ambii pârâţi, a obligat numai pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la despăgubiri către reclamant.
Constatând că, în considerentele sentinţei, nu se face vorbire de calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâţi, Curtea de apel a reţinut că sunt contradicţii între considerente şi dispozitiv, cât şi în cadrul dispozitivului şi, întrucât controlul judiciar nu se poate efectua, instanţa de fond nestabilind obiectul, temeiul juridic şi cadrul procesual aferent fiecărui capăt de cerere, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la data pronunţării sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul C.R.G.R., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, reclamantul arată că instanţa a depăşit limitele cu care a fost învestită, deoarece s-a pronunţat asupra unui aspect care nu a fost invocat de apelantul pârât şi nici nu reprezenta un motiv de ordine publică.
Instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, deoarece s-a pronunţat pe un motiv de apel care nu a fost pus în discuţia părţilor.
Se mai invocă de către recurent încălcarea prevederilor ce au constituit temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece: împotriva M.B. (deşi chemat în judecată) nu s-a formulat cerere de obligare la plata despăgubirilor, acest pârât fiind chemat exclusiv pentru opozabilitate şi pentru facilitatea probatoriului; instanţa de fond a stabilit în mod corect obligaţia de plată în sarcina S., prin M.F.P.; nu există nicio contradicţie între considerente şi dispozitiv; instanţa de fond a dat ceea ce s-a cerut, în limitele investirii; întrucât M.B. nu a fost condamnat la nimic, pentru că nu s-a cerut de către reclamant, nu era necesar să se regăsească în dispozitiv o menţiune cu privire la acest pârât, calitatea sa procesuală justificându-se doar pentru stabilirea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte prima critică, în care se susţine că instanţa de apel s-a pronunţat cu depăşirea cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii (plus petita), această critică nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (care vizează inadvertenţe între obiectul cererii de chemare în judecată şi ceea ce instanţa a hotărât), ci aspectul invocat de recurent se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că se pretinde încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecăţii în apel.
Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanţei superioare împreună cu toate aspectele de fapt şi de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).
Acest principiu nu împiedică însă invocarea, de către oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., prevede în mod expres că: „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
În situaţia în care instanţa de control judiciar invocă din oficiu motive de ordine publică, acestea trebuie puse în discuţia părţilor, pentru a se respecta principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.
În speţă, se constată că apelantul pârât nu a invocat, ca motiv de apel, faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat prin dispozitiv în raport cu pârâtul M.B. şi că ar exista contradicţie între considerente şi dispozitiv, cât şi în cadrul dispozitivului. Din verificarea preambulului deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor exclusiv pe motivele de apel invocate de apelantul pârât, fără a pune în discuţie, ca motiv de apel de ordine publică, aspectele pe temeiul cărora, ulterior, şi-a argumentat Decizia.
Datorită acestui fapt, Decizia este nelegală, cea de-a doua critică a recurentului, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind întemeiată. O atare soluţie încalcă principiul contradictorialităţii şi dreptul părţilor la apărare, producând reclamantului care a pierdut procesul o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Însă, anularea hotărârii nu este singurul remediu pentru înlăturarea vătămării, atâta vreme cât instanţa de recurs va putea stabili ea însăşi dacă motivele care au justificat soluţia instanţei de apel constituie motive de ordine publică şi, în cazul în care răspunsul la această chestiune este afirmativ, în ce măsură aceste motive sunt de natură a justifica desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond a fost învestită cu acţiunea având ca obiect: 1. să se constate că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele nr. 18 şi nr. 77 din imobilul situat în Bucureşti, Bd. M. Kogălniceanu; 2. să se soluţioneze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă acestor apartamente şi a terenului aferent şi 3. să fie obligat pârâtul S.R. să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică. Acţiunea a fost îndreptată împotriva pârâţilor M.B., prin P.G. şi S.R., prin M.F.P. În ceea ce priveşte capătul 3 de cerere, care are natura unei cereri în realizare de drepturi, respectiv cel privind plata despăgubirilor, reclamantul a arătat în mod expres, atât în cererea de chemare în judecată cât şi în concluziile scrise depuse la prima instanţă, că este îndreptat împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P.
Din considerentele sentinţei reiese că instanţa s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de cerere, constatând pe baza probatoriului administrat, atât calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, întinderea despăgubirilor cuvenite, cât şi îndreptăţirea acestuia de a pretinde plata despăgubirilor de la pârâtul S.R., prin M.F.P., însă în dispozitivul sentinţei s-a pronunţat exclusiv pe ultimul capăt de cerere, obligând pârâtul menţionat la plata sumei stabilite prin expertiză.
Nu există contradicţii între considerentele sentinţei şi dispozitiv, de natură a face imposibil controlul judiciar, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel. În realitate, prima instanţă a omis să reflecte în dispozitiv soluţia dată primelor două capete de cerere, omisiune care ar fi putut fi invocată, potrivit principiului disponibilităţii, exclusiv de către reclamant, în măsura în care această manieră de redactare a dispozitivului sentinţei i-ar fi cauzat vreo vătămare.
În speţă, reclamantul nu a înţeles să exercite calea de atac a apelului, iar pârâtul apelant nu a fost preocupat de această omisiune, motivele sale de apel vizând exclusiv soluţia dată ultimului capăt de cerere, fără a contesta calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi dreptul acestuia de a i se soluţiona notificarea. Criticile pârâtului au vizat, în principal calitatea sa procesuală de a răspunde pentru plata directă a despăgubirilor către reclamant, iar în subsidiar cuantumul despăgubirilor.
În acest context, instanţa de apel a apreciat greşit că omisiunea instanţei de fond de a cuprinde în dispozitiv soluţia pentru primele două capete de cerere ar constitui un motiv de apel de ordine publică, susceptibil să antreneze nulitatea hotărârii (cu consecinţa desfiinţării şi trimiterii cauzei spre rejudecare), în condiţiile în care interesul de a formula o astfel de critică aparţinea exclusiv reclamantului.
Calificarea greşită a acestui motiv ca fiind de ordine publică a condus la pronunţarea deciziei cu depăşirea limitelor judecăţii în apel, prevăzute de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce produs vătămarea intereselor reclamantului, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Reclamantului i s-a desfiinţat hotărârea favorabilă pronunţată de prima instanţă pe temeiul unui motiv pe care era singur îndrituit să-l invoce, această vătămare neputând fi înlăturată decât prin casarea deciziei pronunţate.
Întrucât instanţa de apel a soluţionat apelul fără a examina motivele de apel invocate de apelantul pârât, iar instanţa de recurs nu poate proceda ea însăşi la examinarea acestor critici, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În raport de soluţia de casare cu trimitere, ce urmează a se dispune ca urmare a constatării incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., argumentele recurentului referitoare la încălcarea prevederilor ce au constituit temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, încadrate de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, întrucât ele vizează aspectele de fond ale judecăţii, urmând a fi avute în vedere de instanţa de apel, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.R.G.R. împotriva deciziei nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1542/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1539/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
