ICCJ. Decizia nr. 1542/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1542/2012
Dosar nr.677/115/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş Severin la 1 martie 2010, reclamanta I.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că asupra sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat că a fost deportată în Câmpia Bărăganului, în localitatea Feteştii Noi, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până la 20 decembrie 1955, în toată această perioadă fiind supusă unor suferinţe fizice şi psihice care i-au afectat definitiv starea de sănătate, prin lipsa condiţiilor de trai elementare.
Reclamanta a învederat că, asemenea deţinuţilor politici, încălcarea dreptului personal nepatrimonial la libertate a avut consecinţe în plan fizic, prin lipsa confortului propriei locuinţe, cât şi psihice, prin afectarea relaţiilor socio-umane, cu prietenii şi apropiaţii.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 648 din 15 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea reclamantei I.F. şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin la 125.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta, împreună cu părinţii, două surori şi un frate, au fost strămutaţi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Lascoviţa, în localitatea Feteştii Noi, în Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până la 20 decembrie 1955, această măsură administrativă cu caracter politic încadrându-se în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere declaraţiile martorilor audiaţi în cauză la propunerea reclamantei, instanţa a reţinut că, prin deportare, au fost cauzate reclamantei şi familiei sale grave prejudicii de ordin fizic şi psihic, aceştia fiind excluşi din viaţa comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii fiind limitat, cu consecinţe şi după încetarea măsurii impuse de autorităţi, la întoarcerea în localitatea de domiciliu.
La determinarea cuantumului daunelor pentru prejudiciul moral, instanţa a avut în vedere faptul că, prin Decizia nr. 111/ 220 din 21 mai 1992, emisă de Oficiul de Pensii Reşiţa i s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară de 3.643 lei, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, apreciind, astfel, că suma de 125.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin, solicitând schimbarea în tot în sensul respingerii acţiunii, motivat de faptul că deportarea reclamantei în Câmpia Bărăganului nu echivalează cu o condamnare şi nu poate constitui temei pentru acordarea daunelor morale.
De asemenea, s-a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susţinându-se că suma de 125.000 euro conduce la o îmbogăţire fără just temei, incluzând o mare doză de subiectivism şi aproximare.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 305 din 21 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta I.F.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluţionării apelului.
De asemenea, s-a constatat că, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind în afara ordinii constituţionale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, atât pretenţiile formulate prin acţiunea reclamantei, cât şi corelativ hotărârea primei instanţe au rămas fără temei juridic.
S-a considerat că dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări care să aibă ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, întregind reglementarea specială cu normele de drept comun.
Drept urmare, s-a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 C. civ., iar Decizia menţionată, pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie pentru instanţe, cu consecinţa lipsei de temei juridic a pretenţiilor reclamantei.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta I.F., criticând-o ca nelegală şi solicitând menţinerea sentinţei pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a criticat Decizia atacată pentru greşita aplicare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010, date fiind principiile neretroactivităţii, egalităţii în faţa legii şi al egalităţii de şanse.
Reclamanta a susţinut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul său la acţiune în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, astfel că legea în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Intimatul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile formulate de recurenta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primeşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neeonstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neeonstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru toate aceste considerente Curtea va constata că recursul reclamantei I.F. este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.F. împotriva deciziei nr. 305/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1547/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 154/2012. Civil → |
|---|
