ICCJ. Decizia nr. 1533/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1533/2012
Dosar nr.19998/3/2008
Şedinţa publică din 6 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 27 mai 2008, reclamanta S.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate preluarea fără titlu valabil a terenului situat în Bucureşti, str. D.S., sector 5, în suprafaţă de 996,75 m.p., să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea acestui teren şi să se dispună restituirea terenului prin acordarea de despăgubiri conform legii speciale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că terenul menţionat a fost proprietatea sa şi a soţului, S.G.P., dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 13 decembrie 1948 şi transcris din 13 decembrie 1948 la Tribunalul Ilfov. A mai precizat că terenul a fost preluat fără titlu şi fără a-i fi acordate despăgubiri, iar în prezent este ocupat de o construcţie şi căile de acces şi de întreţinere ale acesteia.
De asemenea, reclamanta a arătat că, deşi a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Prefectura Bucureşti din 9 octombrie 2001 şi transmisă la Primăria Municipiului Bucureşti cu adresa nr. 3146/2002, nu a primit nici un răspuns, cu toate că a depus toate actele privitoare la proprietate şi dreptul de moştenire, precum şi acte referitoare la situaţia juridică, urbanistică, istoric de rol fiscal, dosarul fiind complet.
La termenul de judecată de la 23 iunie 2008, reclamanta a formulat cerere modificatoare, solicitând restituirea parţială a terenului în natură şi, prin acordarea de despăgubiri conform legii speciale, pentru partea ce nu se poate restitui în natură.
În motivarea cererii modificatoare, reclamanta a arătat că au aplicabilitate dispoziţiile art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie principiul restituirii în natură şi numai acolo unde aceasta nu este posibilă, acordarea, ca măsură subsidiară, de măsuri reparatorii.
La termenul de judecată din 11 mai 2009, reclamanta şi-a precizat cererea, în sensul că suprafaţa totală a terenului în litigiu este de 996,75 m.p., din care suprafaţa pentru care solicită restituirea în natură este de 576 m.p., compusă din loturile S1 – 460 m.p. şi S2 – 116 m.p., iar suprafaţa pentru care solicită acordarea de despăgubiri conform legii speciale este de 420,75 m.p., astfel cum a rezultat din raportul de expertiză.
Prin sentinţa civilă nr. 1346 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.Ş. şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie de restituire în natură pentru terenul în suprafaţă de 460 m.p., situat în Bucureşti, str. D.S., sector 5, iar pentru diferenţa de 536,75 m.p. să acorde măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti ce se vor stabili potrivit legii speciale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a apreciat că, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită să solicite soluţionarea pe fond a notificării nesoluţionate până în prezent.
S-a reţinut că terenul ce formează obiectul notificării a aparţinut reclamantei şi soţului său, S.G.P., decedat la 1 ianuarie 1984, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că, în prezent, terenul se află în proprietatea statului, fără ca vreuna dintre instituţiile abilitate să poată furniza informaţii cu privire la modalitatea de preluare, astfel încât s-a stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere expertiza tehnică efectuată în cauză, necontestată de părţi, tribunalul a reţinut că terenul în suprafaţă de 996,75 m.p. se regăseşte între clădirea fostului cinematograf din D.S. şi blocul x din str. D.S., sector 5, Bucureşti, însă doar suprafaţa de 460 m.p., notată cu S1 poate fi restituită în natură, restul de 536,75 m.p. fiind afectaţi de amenajări de utilitate publică.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
În motivarea apelului său, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a susţinut că terenul în litigiu îi sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10.3 din HG nr. 250 din 7 martie 2007, acesta fiind în întregime afectat de reţele de apă potabilă, cabluri electrice şi conducte de gaze, de utilitate publică, astfel că nu se putea dispune restituirea în natură.
În ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent, apelantul pârât a susţinut că reclamanta avea obligaţia de a depune dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului şi nici nu a beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.
La rândul său, reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul ca instanţa să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 460 m.p. şi să-i acorde despăgubiri pentru suprafaţa de 576,75 m.p., având în vedere că instanţa de judecată a fost investită cu soluţionarea notificării pe fondul său, iar hotărârea judecătorească reprezintă titlul său, în baza căruia va dobândi imobilul, aceasta înlocuind practic dispoziţia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX- a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 294/ A din 21 decembrie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi a admis apelul reclamantei S.Ş., schimbând în parte sentinţa apelată în sensul că a dispus restituirea în natură de către pârât a terenului în suprafaţă de 460 m.p., situat în Bucureşti, str. D.S., identificat ca S1 prin raportul de expertiză efectuat de expert P.R.C. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că probele administrate nu au confirmat susţinerile pârâtului în sensul că suprafaţa restituită ar reprezenta spaţiu verde, iar faţă de declaraţia dată pe proprie răspundere de reclamantă şi în lipsa oricărui act administrativ care să ateste plata de despăgubiri, este neîntemeiată şi critica formulată prin cel de-al doilea motiv de apel al pârâtului.
Referitor la apelul reclamantei, curtea de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în speţă, în lipsa soluţionării notificării de către autoritatea administrativă, instanţa subrogându-se în atribuţiile acesteia şi urmând să dispună direct restituirea în natură a terenului liber.
Privitor la modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru terenurile afectate de lucrări de utilitate publică, curtea de apel a reţinut că nu poate fi aplicat acelaşi principiu, al substituirii instanţei în atribuţiile autorităţii administrative, deoarece Legea nr. 10/2001 în forma modificată, prevede o procedură specială de determinare a cuantumului despăgubirilor, care nu poate fi suplinită în etapa judiciară.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părţi.
Prin recursul său, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat Decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând încălcarea pct. 23.1 din HG nr. 498/2003, ce condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii exprese în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
De asemenea s-a criticat hotărârea pentru greşita restituire în natură a terenului, care constituie domeniu public, spaţiu verde, conform H.C.G.M.B. nr. 308 din 16 decembrie 1999, fiindu-i aplicabile dispoziţiile OUG nr. 114/2007 şi ale Legii nr. 24/2007, precum şi prevederile alin. (11) al art. 10, care interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.
S-a susţinut că terenul este ocupat funcţional în întregime de reţeaua termică, reţeaua de gaze natural şi de canalizare, astfel că se încadrează în prevederea cuprinsă în art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamanta a criticat Decizia atacată pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că, în ceea ce priveşte respingerea celui de-al doilea motiv de apel, hotărârea este motivată superficial, cu încălcarea art. 261, pct. 5 C. proc. civ., prin modul în care a fost soluţionat litigiul încălcându-se dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a învederat, în acest context, că instanţa putea să acorde direct cuantumul măsurilor reparatorii, înlăturând aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi apelând la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în temeiul dispoziţiilor imperative ale art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Intimata recurentă S.Ş. a formulat întâmpinare la recursul promovat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând respingerea acestuia.
Examinând criticile invocate de pârâtul recurent Municipiul Bucureşti prin Primarul General, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat de acesta este fondat pentru considerentele ce succed:
Restituirea prin echivalent reprezintă o excepţie de la principiul restituirii în natură instituit de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (1)), conform pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată prin HG nr. 250/2007, entitatea investită cu soluţionarea notificării având obligaţia de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi suprafaţa acestuia, spre a nu afecta căile de acces, existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, electricitate de mare calibru, etc.
Dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acesteia trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico - edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, etc.
Amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului a cărui restituire s-a solicitat în domeniul public al localităţii, neputând fi definită prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, act normativ cu un domeniu distinct de reglementare.
Astfel, instanţa nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public şi dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să examineze utilitatea publică a amenajării în sensul Legii nr. 10/2001 şi a HG nr. 205/2007.
În acest context, Curtea va reţine că terenul în litigiu este ocupat funcţional în întregime, fiind străbătut de reţele de apă potabilă, canalizare şi conducte de gaze ce deservesc blocurile V 59 şi V 50 din D.S.
Astfel, aşa cum rezultă din adresa Apa Nova din 9 noiembrie 2010 (fila 90 apel), reţeaua de canalizare ce deserveşte cele două blocuri (V 59 şi V50) afectează ambele terenuri, atât terenul de 116 m.p. numit parcare trotuar, cât şi terenul de 460 m.p., numit teren viran.
De asemenea, din adresa Distrigaz Sud din 29 octombrie 2010 (fila 98 apel) a rezultat că pe terenul în litigiu există o conductă de gaze şi un branşament, iar din adresa Regiei Autonome de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti din 2 noiembrie 2010 (fila 118 apel) a reieşit că terenul este traversat de reţeaua termică secundară, ce străbate zona de la blocul V 57, către blocul V 59.
Prin urmare, instanţele de fond şi apel au apreciat eronat că restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 460 m.p. nu ar afecta accesul şi normala utilizare a amenajărilor subterane, faţă de amplasamentul utilităţilor menţionate, stabilit prin expertiza tehnică omologată de instanţă, fiind evident că acestea servesc normalei folosinţe a blocurilor de locuinţe din imediata vecinătate.
Ca atare, s-a reţinut eronat că terenul este liber în sensul Legii nr. 10/2001 şi, drept urmare, poate fi restituit în natură.
Critica formulată prin primul motiv de recurs al pârâtului nu va fi primită.
Interpretarea dată de recurent dispoziţiilor art. 23.1 şi 28.1 din HG nr. 498/2003 este eronată, legiuitorul neimpunând obligativitatea existenţei unei declaraţii, prin care notificatorul să arate, în mod expres, că nu are alte dovezi de prezentat.
Art. 23.1 din Norme se referă doar la momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile în care entitatea notificată este obligată să răspundă la notificare, în funcţie de depunerea actelor doveditoare odată cu notificarea, sau separat.
Precizarea în sensul că notificatorul nu mai deţine alte probe, dacă este făcută, determină doar curgerea termenului pentru soluţionarea notificării de la acel moment.
Termenul pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite dacă unitatea deţinătoare, urmare a analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului faptul că documentaţia depusă nu este suficientă pentru fundamentarea deciziei sau dispoziţiei.
Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptăţită nu posedă respectivele acte are semnificaţia acceptării prorogării termenului, care, în această ipoteză, curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta S.Ş., Curtea va reţine că acesta este nefondat, pentru considerentele expuse în analiza recursului pârâtului.
Totodată, se va reţine în ceea ce priveşte critica soluţiei instanţelor de fond şi apel cu privire la modalitatea acordării despăgubirilor că hotărârea instanţei de apel este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, s-a apreciat, în mod legal, că instanţele de judecată nu se pot substitui în atribuţiile autorităţii administrative şi nu pot acorda în mod direct despăgubirile pentru terenul nerestituit în natură.
Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială de determinare a cuantumului despăgubirilor, ce nu poate fi suplinită în etapa judiciară, acestea urmând a se acorda Titlului VII (al Legii nr. 247/2005), conform legii speciale.
Celelalte critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu vor fi examinate, motivul de casare menţionat fiind invocat formal.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei, va admite recursul pârâtului şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica Decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantei şi admiterii apelului declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1346 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Se va schimba în parte sentinţa menţionată în sensul că va fi obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru întregul teren în suprafaţă de 996,75 m.p. situat în str. D.S., sector 5, Bucureşti, identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea S.Ş. împotriva deciziei nr. 294/ A din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 294/ A din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică Decizia recurată, în sensul că, respinge, ca nefondat, apelul contestatoarei şi admite apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 1346 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Schimbă, în parte, sentinţa în sensul că obligă pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafaţă de teren solicitata prin acţiune.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1538/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1515/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
