ICCJ. Decizia nr. 1595/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1595/2012
Dosar nr.1888/115/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş - Severin la 28 aprilie 2010, S.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării, stabilirii domiciliului obligatoriu şi internării în colonie de muncă în fosta U.R.S.S., măsură la care au fost supuşi părinţii săi, S.G. şi S.A. (căsătorită ulterior F.) şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 650.000 euro pentru suferinţele fizice, morale şi psihice pe care familia sa le-a îndurat urmare măsurii administrative aplicate.
Tribunalul Caraş - Severin, prin sentinţa civilă nr. 1554 din 29 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea formulată. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., luată împotriva părinţilor reclamantului. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că ambii părinţi ai reclamantului, S.G. şi S.A. au fost trimişi în 16 ianuarie 1945, în lagărele de muncă din fosta U.R.S.S., ca majoritatea etnicilor germani din zona Banatului.
S-a reţinut de către tribunal că această măsură administrativă luată de organele fostei miliţii sau securităţi nu-şi găseşte temeiul în niciun act normativ al acelor vremuri.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constatând că acesta a dovedit că în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 părinţii săi au făcut obiectul unei măsuri administrative de deportare în U.R.S.S., măsură ce le-a creat mari prejudicii.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu şi nu prejudiciu ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, s-a apreciat că acţiunea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamant şi de părinţii acestuia, atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării.
Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă de tribunal pentru suma de 10.000 euro.
S-a constatat că indemnizaţia de care a beneficiat mama reclamantului în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum s-a susţinut prin întâmpinare.
Reclamantul nu a beneficiat de nicio altă despăgubire din partea Statului Român şi nici părinţii săi nu au beneficiat niciodată de vreo despăgubire, astfel cum a rezultat din declaraţia pe proprie răspundere a acestuia depusă la dosar.
Faţă de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza K- vs. Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din convenţie, instanţa a considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 487 din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş - Severin împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere al acţiunii reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A menţinut în rest sentinţa.
Curtea de apel a constatat că, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în U.R.S.S. a mamei sale şi a tatălui, reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Decizia a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorie, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată şi ale art. 147 alin. (1) din constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
S-a observat însă, de către instanţa de apel, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a deciziei Curţii Constituţionale l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
În concluzie, s-a reţinut că în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor.
În plus, curtea a mai constatat, şi pe fondul chestiunii deduse judecății, că împotriva mamei reclamantului, cetăţean român de etnie germană, a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic având ca obiect dislocarea acesteia şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucţia U.S.
Pe de altă parte însă, curtea a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1945 şi până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuția autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Prin urmare, curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situațiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române şi cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât legea, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului – Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 292 alin. (2) din acelaşi cod, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunţată de tribunal şi a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere al acţiunii privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi a menţinut în rest sentinţa, cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii deportării.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamantul şi pârâtul.
Prin motivele de recurs, reclamantul S.I. a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi stabilirea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuşi părinţii săi.
A criticat Decizia pronunţată în apel sub aspectul nelegalităţii acesteia, prin încălcarea legii fundamentale, respectiv Constituţia României.
A arătat că motivarea respingerii apelului propriu, dar şi admiterea apelului pârâtului s-a întemeiat pe lipsa caracterului politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S.
Or, opinia majorităţii istoricilor este că deşi regimul comunist a fost instaurat în mod oficial la 6 martie 1945, toate măsurile luate începând cu 23 august 1944 şi până la 6 martie 1945 au fost luate de regimul comunist care îşi pregătea instaurarea sub directa supraveghere a puterii sovietice.
În sprijinul afirmaţiilor, recurentul a înţeles a se prevala de Convenţia de armistiţiu româno – sovietică din 12 septembrie 1944 şi prezentând succesiunea evenimentelor de la acea dată, a concluzionat că stabilirea caracterului politic al măsurii administrative a deportării se desprinde din contextul istoric existent la vremea respectivă.
A mai arătat că deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare.
Deci, această deportare, deşi a fost dispusă de forţele sovietice, punerea în aplicare a ordinului de deportare s-a făcut de către autorităţile române (Ministerul de Interne, Subsecretariatul de Stat al Miliţiei române, Miliţia română, etc.).
Legea nr. 221/2009 defineşte noţiunea de măsură administrativă cu caracter politic la art. 3, recurentul considerând că în conţinutul acesteia, legiuitorul a inclus şi deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice, conform art. 3 lit. d) din OUG nr. 214/1999, ipoteză care evident că se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică şi pus în aplicare cu concursul autorităţilor naţionale.
Recurentul a mai precizat că prin Legea nr. 221/2009, legiuitorul a permis aplicarea cumulativă a prevederilor acesteia categoriilor de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, aşa cum rezultă din interpretarea art. 4 alin. (4) din lege dar şi din Expunerea de motive la proiectul actului normativ.
Pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş - Severin a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunţate în apel şi, pe fond, respingerea în tot a acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
A solicitat a se observa că deşi părinţii reclamantului au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în fosta U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă înserată în textul art. 3 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat după data de 6 martie 1945.
A arătat că în realitate măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice care se aflau pe teritoriul României, ţară considerată la acea dată stat ostil U.R.S.S. şi aflat sub armistiţiu, guvernele provizorii ale acesteia din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
Recurentul a precizat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, indiferent că acestora le-au fost recunoscute unele drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990.
A mai menţionat că în lege este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancţiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar părinţii reclamantului nu se încadrează în cerinţele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât au fost deportaţi în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Recursul pârâtului se priveşte a fi fondat, iar cel al reclamantului, ca nefondat, pentru considerentele ce succed, urmând a fi analizate împreună motivele recursurilor referitoare la constatarea caracterului politic, în sensul Legii nr. 221/2009, a măsurii la care au fost supuşi părinţii reclamantului.
Acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a definit noţiunile de „condamnare cu caracter politic" [(art. 1 alin. (1)] şi de „măsură administrativă cu caracter politic" (art. 3), a enumerat faptele care atrag condamnări şi măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege şi, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [(art. 1 alin. (4) şi art. 4 alin. (1)] sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative [(art. 3 şi art. 4 alin. (2)].
În cauză, reclamantul a solicitat şi constatarea caracterului politic al măsurii dislocării, stabilirii domiciliului obligatoriu şi internării în colonie de muncă în fosta U.R.S.S., măsură la care au fost supuşi părinţii săi, începând cu data de 16 ianuarie 1945.
Astfel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantului, trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziţii nu este reglementată situaţia concretă a părinţilor acestuia.
În acest context, critica recurentului - reclamant potrivit căreia întrucât măsura deportării în fosta U.R.S.S. se circumscrie sferei de reglementare a Decretului - Lege nr. 118/1990, pe cale de consecinţă, îi este aplicabilă şi cea prevăzută de Legea nr. 221/2009, care completează drepturile prevăzute de primul act normativ, nu poate fi primită, nefiind relevantă nici invocarea dispoziţiilor OUG nr. 214/1999.
Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare".
Se reţine însă că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze şi această categorie de persoane.
Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
În cazul, în speţă, însă, recurentul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca având posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care au fost supuşi părinţii săi.
Împrejurarea că părinţii reclamantului au fost deportaţi în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Concluzionând, se reţine că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidenţa respectivelor dispoziţii neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Se constată, astfel, ca fiind fondate motivele de recurs ale pârâtului referitoare la neincidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 221/2009 şi sub aspectul că în lege este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancţiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care părinţii reclamantului nu se încadrează, atâta timp cât au fost deportaţi în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât şi se va modifica în parte Decizia, în sensul că urmare admiterii apelului pârâtului se va schimba în tot sentinţa tribunalului şi se va respinge cererea de chemare în judecată, menţinându-se dispoziţia din decizie privind respingerea apelului reclamantului. Se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G:F:P. Caraş Severin împotriva deciziei nr. 487 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată, în sensul că urmare admiterii apelului pârâtului, schimbă în tot sentinţa civilă nr. 1554 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Caraş Severin şi respinge cererea de chemare în judecată.
Menţine dispoziţia din decizie privind respingerea apelului reclamantului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1848/2012. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1592/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
